EDA RAIMS: Poezie de suflet

N-avem vre-o șansă să ne înălțăm
cât auzim, dar nu și ascultăm,
cât nu vedem nimic, ci doar privim,
cât cerem mult, dar nu și oferim.
Cât singuri ne închidem sub trecut
și dăm la schimb doar tot ce ne-a durut,
cât teama, sub cătușe ne-a legat
și pasul spre zenit l-am renegat…
Cât inocența o zidim sub frunți
și-n suflete, nu mai pășim desculți,
cât ne mințim că nu mai jinduim
dar nu mai știm, nu vrem să dăruim…
Cât verbul „a iubi” sună amar
și-n lanțuri îl purtăm ca pe-un tâlhar,
cât doar în lut mai știm să mai zburăm
dar brațu-ntins de dor îl condamnăm…
Cât totul conjugăm la singular
și-alte destine le jucăm la zar,
cât orice-atingem este doar un joc
și sub Cuvânt, cuvântu-i echivoc…
N-avem vre-o șansă să ne înălțăm
cât auzim, dar nu știm să iertăm,
cât doar privim, dar nu știm să iubim,
cât cerem mult, dar … ce-am cerut… nu știm!
