Scriitorul și jurnalistul Lucian Ciuchiță: fragment din romanul ”Taifun în adâncuri”

Dialog cu Putin

– Eu încerc să fiu clar, precaut şi, în primul rând, eficient. Aşadar, mi se pare că marea problemă cu care ne confruntăm este expansiunea Uniunii Europene spre graniţele noastre şi, mai ales, tendinţa din ce în ce mai evidentă a Ucrainei de a se alătura acestui bloc vestic, aparent doar economic, dar în realitate cu un uriaş potenţial militar. În plus, Statele Unite nu par să se fi îndrăgostit subit de Maica Rusia şi să o ceară de nevastă, dimpotrivă…

După câteva minute, în încăpere domnea o atmosferă destinsă, dacă nu de carnaval sau bal mascat, cel puţin de aniversare între prieteni, în care sărbătorita era „Puterea”. A lor faţă de ceilalţi şi a Rusiei faţă de restul planetei.

– Domnilor, acum fie mă ascultaţi cu atenţie maximă, fie urechile voastre vor constitui un deliciu culinar pentru cobaii de la Institutul Pavlov! Cei şase chicotiră ca nişte elevi care au văzut cum dirigintele o pipăie pe profesoara de matematică în cancelaria şcolii. Rublă îşi permise chiar o glumă pe care mai târziu avea să o regrete:

– Şefu’, dacă ordonaţi, le cerem americanilor să facem schimb de populaţie, iar în weekend vă beţi cafeaua la Camp David, sau în Central Park. V-o aduce madam Merkel personal, iar francezul-olandez vă va citi ziarele în cea mai curată limbă rusă! Râse cu pofta cu care copiii priveau filmele cu Stan şi Bran! Dar era singurul care râdea!

Hohotul îi amorţi ca o măsea pe care stomatologul o pregăteşte pentru extracţie. Părea că în loc de vodcă băuse un pahar de novocaină. Ţarul trase aer în piept şi numără până la cinci. Apoi i se adresă surâzând:

– Rublă, urechile tale vor fi aperitivul! Pentru toţi era clar că scaunul ministrului de finanţe se clatină ca pendulul lui Maxwell şi că, în curând, va trebui să se obişnuiască să găzduiască un nou fund!

Totul arăta că schimbarea este doar o chestiune de timp, grija mare fiind ca înlocuitorul să nu fie cel căruia, în antiteză, îi aruncau, aşa cum arunci unui câine de pripas un os, „salut, Copeică”! Ghebos ca un pitic care aspirase o minge de rugby, „Copeică” visa la scaunul finanţiştilor, aşa cum spânul visa în poveşti la fata lui Verde Împărat! Ce bine ar fi dirijat el banii… Un von Karajan în faţa unei filarmonici plină cu teancuri şi fişicuri! Aştepta sfârşitul şedinţei aşa cum un microbist stă cu urechea lipită de radio pentru a afla scorul meciului dintre FC Zenit şi TSKA.

Ţarul simţi că în hexagon venise vremea discuţiilor serioase, la obiect, înainte ca unii dintre stâlpi să se prăbuşească sub influenţa vodcii. Îşi drese glasul ca Pavarotti înainte de a ataca Nessun Dorma. O scurtă lecţie de istorie a Rusiei nu strica, ba chiar venea în ajutor! Cine au fost marii întemeietori ai neamului? Petru cel Mare… Dar îşi amintea cu plăcere şi de un anume Vladimir… Vladimir Sveatoslavici, de la a cărui moarte avea să se împlinească în 2015 un mileniu, consolidase regiunea Kievului din Ucraina până în Marea Baltică. Se creştinase din raţiune, nu din convingere, făcând o alianţă politico-militară cu Vasilie al II-lea Bulgaroctonul, aruncând astfel germenii Marii Rusii!

Cât despre Vladimir Ulianov, îi era şi model, avea şi rezerve. Întâi că Lenin era evreu. Doi, „părintele comunismului” vegetase în Germania, Elveţia şi Finlanda, aşteptând finanţări şi pălării

ocrotitoare, inclusiv celebrul tren care îl dusese acasă ca pe un Mesia necunoscut. Făcuse, ori mai bine zis profitase de o revoluţie care folosea deopotrivă şi ruşilor sărmani şi nemţilor aflaţi în dificultate pe toate fronturile.

În scurt timp, Vladimir al II-lea murise din cauza unui accident vascular mai mult sau mai puţin previzibil. Stalin preluase

URSS, creaţia predecesorului, dar în interiorul ei şi o piatră care va atârna greu: Ucraina!

Preşedintele hotărî că vorba dulce poate provoca cel mult un diabet uşor, nicidecum ascultarea pe care şi-o dorea şi de care avea nevoie…

Mareşalul interveni cu talentul cu care bătrânul Kutuzov dormise în timpul elaborării planurilor de luptă:

– Domnule, Sire, tovarăşe… nici o nucă, oricât de tare, n-a scăpat din gura unui cleşte puternic. Înţeleg, Ucraina nu a fost niciodată în istorie o ţară pentru care să se lupte americanii, europenii din vest sau chiar polonii, vechii noştri clienţi. Dar acum, după marile mişmaşuri – scuzaţi termenii – făcute de Andropov, Gorbaciov şi Elţîn, trebuie să revedem hărţile, tratatele şi chiar

noua ordine de priorităţi. Acum câţiva ani, ne-a reuşit cu agitatul Kaczynski. Frate-său a înţeles. Dar iată, Polonia mişcă din nou.

După o lungă tăcere, echivalentă în Grecia antică cu „era întunecată”, şeful FSB, Directorul, decise că a venit vremea să reintre în joc, ca un jucător de hochei eliminat pentru două minute. La el fuseseră mai multe.

– Domnule preşedinte, dacă toţi colegii mei aleg să tacă, eu voi vorbi, dacă ei se tem, eu am curaju’ cu care un elan ia între coarne glonţul vânătorului. În speranţa unui nou flacon de apă vie şi a unei cigarillo Partagas, vă promit o sinteză care, dacă nu va primi Nobelul pentru literatură, şi nu îl va primi pentru

că nu va fi publicată niciodată, îi va lămuri pe prietenii mei despre subiectul acestei extrem de onorabile, pentru noi, întâlnirirea cu dumneavoastră.

Preşedintele se uită la el cu mirarea cu care un maori fugit din Noua Zeelandă ante-britanică zărea, refugiat fiind în Nepal, vârful Chomolungma. Adică 8848m, de vreo 6000 de ori statura lui. Aprobă din cap, ca un client care, la întrebarea frizerului „scurt, domnule?”, nu are altă varianta decât „da, desigur”, altfel, dacă i-ar fi permis chelia, ar fi mers la „Ciufulici”. Şeful FSB se simţea ca un poet de rar lirism care încălecase Pegasul eternităţii. Sau ca un cowboy al cărui lasso capturase cel

mai vârlan mustang. Avea să ţină un speech memorabil, Ţarul va rămâne mască veneţiană, iar scaunul său, care acum câteva minute tremura mai rău decât celebrul Muhammad Ali, avea să prindă soliditatea unui jilţ de marmură…

– Scurt, domnule preşedinte… foarte scurt si, sper, foarte clar…

– Vreau doar punctul tău de vedere, şi acesta va fi printre ultimele, Diplomatule. Zi repede!

Ministrul de externe, al cărui glas gros ar fi făcut un vultur hămesit să-şi scape iepurele abia prins din gheare, începu să vorbească aidoma lui Demostene înainte să prindă şmecheria cu pietrele.

– Părinţi ai R..Rusiei noa-noastre pravoslavnice… Trase un ultim gât de vodcă şi, minune, discursul redeveni o roată de Ferrari pe circuitul de la Monza.

– În Ucraina se pregăteşte o lovitură pe care eu o compar cu cea a unui copil voinic, dependent de droguri, gata să îşi ucidă mama pentru a o deposeda de pensie. Uniunea Europeană, un conglomerat de state aparent bogate dar, în principal, prospere pe spinarea unor vechi clienţi, se apropie de graniţele noastre sub aparenţa unui şarpe cu clopoţei care sună recreaţia mare, dar sunt gata să muşte orice piatră care se află dincolo de graniţe.

– Bun, asta ştiu! Ţarul părea grăbit…

– Mai departe… Ucraina este un hibrid, parte polonez, parte rus. Până la Marea Revoluţie a fost o formaţiune medievală, organizată în forme care nu îi permit să se revendice ca stat de sine stătător. Deşi, la un moment dat, Lenin, silit de…

– Ştiu, treci peste…

– Păi, nu a mai fost decât Hruşciov, cel care, lipsind la multe ore de geografie, a hotărât că putem da Crimeea noii entităţi din vest, această fostă republică unională care muşcă fără regret mâna care a hrănit-o.

– Măi băieţi, v-am dat de băut, de mâncat, v-am lăsat să vă gândiţi. Vreau repede un final clar şi, mai ales, SUBMARINUL…

– Două minute şi termin! În ’54, Hruşciov a hotărât treaba cu Ucraina, dar atunci eram ruşi cu toţii. De fapt, Crimeea… de fapt Donbasul…

– Iată că prostul familiei nimereşte zarul bun! Da, faţă de miner din Lugansk, asta este ideea!! Hruşciov, un ţăran pe care îl incomodau pantofii până şi la ONU, a trimis pământ rusesc unui hanat, cnezat sau ce mama dracu’ o fi fost, la plesneală teritorială pentru un port, Sevastopol, pe care credea că nu îl poate cuceri, şi l-a negociat aşa cum un boier scăpătat îşi vinde verigheta la preţ de 2-3 găini. La început, Kievul s-a crezut Rusia, aşa cum citise în cărțile vechi date de Chiril şi Metodie! Mai târziu au venit războiul, revoluţia şi mica identitate statală. O republică în cadrul Uniunii. Acum, „the world is changing”. Sire, ori e război, ori ne facem de râsul curcilor!

Preşedintele îl privi cu atenţia cu care un crescător de vaci de rasă urmăreşte o viţică năbădăioasă, dar gata să ofere, la vremea ei, zeci de litri de lapte: „Nu-i prost, dar fie fraza, fie dantura îi împiedică exprimarea. Dacă e treabă de stomatologie…”

– VREAU să NU NE SUPUNEM NIMĂNUI… clar? Cu orice cost, iar pe acesta îl vom calcula imediat!

Vocea sunase ca o clopotniţă uriaşă într-un sătuc uitat de lume, situat la marginea Novgorodului. Şase oameni tremurau ca frunzele de stejar în aşteptarea crivăţului. Vor cădea toate. Deci, şi noi?

Şeful FSB şi-ar fi dorit să fie un melc mititel, pitit în spatele unei frunze de ştevie. Aştepta întrebarea, şi ştia că va urma şi o a doua. Se hotărî să rişte totul:

– Domnule preşedinte, nu este prima oară în care suntem înconjuraţi din toate părţile. Trăim o epoca ciudată, după marea trădare a lui Andropov, continuată de pupilul său Gorbaciov. O jumătate de veac lumea s-a împărţit între noi şi americani. Am greşit în anii ’90 în trei rânduri: întâi acasă, când am pierdut imperiul pentru o federaţie, un mozaic forţat de etnii, religii, tradiţii; apoi, am permis reunificarea Germaniei în nişte condiţii care sugerează că Hitler a câştigat războiul! Şi, cea mai gravă, am lăsat ca doi duşmani tradiţionali, Franţa şi Germania, să-şi dea mâna. Mai mult, să coaguleze în jurul lor majoritatea statelor europene, fie ele mai noi sau mai vechi! Sincer, şi nu vreau să supăr pe nimeni, diplomaţia ultimilor ani şi răposatul fost preşedinte au conştiinţa încărcată. Răsuflă uşurat ca un căutător de perle ajuns la suprafață. „Din două, una… Câştig putere, sau ai mei îmi vor căuta cadavrul ani de zile”. Dădu să se aşeze.

– N-am terminat! Până aici e logic şi chiar corect! Dar… prietene, există un DAR!! Ştii la ce mă refer? Vocea Ţarului devenise tăioasă, ochii îi luceau precum cei ai unui linx flămând. Directorul simţea securea călăului. Ar fi vrut să strige: Remember!, precum Carol I Stuart. Şi să-l audă cine?! Şi să-şi amintească ce?!

– Am cerut o mână de oameni importanţi a căror dispariţie să provoace panica în marile cancelarii, a căror importanţă să determine iniţierea unor negocieri. Am cerut o demonstraţie de forţă în Marea Nordului pentru a le tăia cheful de a influenţa evoluţiile din Ucraina şi mai ales să-i facă să simtă fiori reci. Ce am făcut până acum?! Suportăm presiuni economice uriaşe, oamenii resimt lipsa unor alimente de bază, opoziţia se agită, ne crede slabi!

Ţarul luă o gură de vodcă, îşi şterse fruntea transpirată şi continuă cu voce tunătoare:

– Americanii trimit, sub tot soiul de motive, trupe şi tehnică militară în ţările limitrofe nouă, scutul antirachetă plantat în România este exploatat, deocamdată doar politic, pentru a conferi siguranţă tuturor celor care sunt împotriva noastră. Acum petrolul… Au pus presiune pe toate ţările producătoare, în special pe cele din zona Golfului, şi au prăbuşit preţul carburanţilor! Pierdem zilnic sute de milioane de dolari, iar aşa ceva este inadmisibil! Ascult!

(frag. roman Taifun în adâncuri, de Lucian Ciuchiță, Ed. Vremea, 2015)

https://carturesti.ro/carte/taifun-in-adancuri-391969174

https://www.libris.ro/taifun-in-adancuri-lucian-ciuchita…

https://www.librariadelfin.ro/…/taifun-in-adancuri…