***Editie online: Anul nr. III

februarie 10, 2025

Scriitorul și jurnalistul Lucian Ciuchiță:”Lecţia de literatură pentru epigonii Sistemului”(fragment din romanul -Zile de plumb)


Primăvara întârzia, deşi aprilie se apropia de sfârşit. Părea o domnişoară bătrână care arde de nerăbdare să-şi cunoască viitorul mire, dar ezită să ajungă repede la întâlnire pentru a nu da senzaţia de grabă, sau, Doamne fereşte!, de frivolitate.

Soarele semăna cu un felinar în care gazul este pe sfârşite, pâlpâia slab, la câteva zile odată, încât ai fi putut crede că el este satelitul Lunii. În schimb, norii, cisterne uriaşe care nu se goleau niciodată, asigurau cetăţenii metropolei că riscul de insolaţie este practic inexistent!

Perdelele de ploaie căzute în ultimele zile ar fi făcut din deşertul Kalahari o oranjerie demnă de Schonbrunnul lui Franz Josef, însă aici, în inima Londrei, rostul lor era doar să stingă flăcările ce izbucneau fără încetare din ruinele fumegânde şi să umple craterele uriaşe din mijlocul străzilor, adevărate piscine în care noroiul se amesteca cu sângele.

De o vreme, „Dolfi” Hitler, fuhrerul unui Reich ce avea să conducă lumea „cel puţin o mie de ani”, prinsese obiceiul de a le trimite zilnic britanicilor numeroase „cadouri”, numite de specialişti „rachete V–2”.

Le-ar fi dus personal, împachetate în poleială şi împodobite cu funduliţe roşii, doar că erau prea grele şi nici nu avea timp să viziteze Albionul, prea ocupat fiind să numere înfrângerile pe care armatele sale le sufereau pe cam toate fronturile. Aşa că le lansa prin „curier rapid” direct de la Peenemünde, unde Vernher von Braun amenajase o adevărată „fabrică de jucării”, în speranţa că M.S. regele George al VI-lea le va primi cu aceeaşi bucurie cu care el le oferea!

Ciudat însă, monarhul Regatului Unit nu-i trimisese scrisori de mulţumire, nu părea dispus să-i ofere prietenia sa şi nici măcar o pace eternă între popoarele lor!

În schimb, Royal Air Force s-a gândit că nu-i frumos să primeşti, fără să dăruieşti şi tu la rândul tău, aşa că făcuse din Dresda şi Hamburg două torţe demne de orice Olimpiadă!

În Packardul negru care rula încet pe lângă bordură, atent la gropi şi la oamenii care alergau de colo-colo, încercând să fie utili, un bărbat trecut bine de cincizeci de ani zâmbea amar. Cu gândul la Hamburg şi Dresda, mormăia pentru sine: „Auzi, torţe demne de Olimpiadă! Poate de jocurile „OlimpiIadului” de care Dumnezeu plânge cu toţi ochii lumii iar satana nechează, frecându-şi corniţele fericit!”

Era îmbrăcat impecabil. Costumul maro cu dunguliţe discrete, roşietice ca arama ibricelor turceşti, se asorta perfect cu papionul de un verde închis, cu picăţele la fel, maronii. Pardesiul, negru, din caşa fină, părea o continuare firească a melonului. Pantofii din piele spaniolă, cu talpa elastică, asigurau atât confortul picioarelor cât şi o deplasare silenţioasă.

Maşina intrase în cartierul Mayfair, trecuse de Roses Street, când bărbatul lovi uşor cu vârful umbrelei geamul care îl despărţea de şofer.

Acesta apăsă un buton de lângă volan, sticla culisă uşor, vreo trei degete, cât să se audă cei doi:

– Sir ?…

– Jimmy, opreşte, te rog, aici. Mai departe merg pe jos.

Jimmy Lorimer, şofer în serviciul guvernului Majestăţii Sale, sări ca ars, aidoma unui tată care vede că fiul său e pe cale să facă o mare neghiobie:

– Dar, Sir, până la adresă sunt mai bine de trei sute de yarzi, afară plouă ca pe vremea lui Noe, iar dumneavoastră aveţi o umbrelă cu care nu cred că puteţi proteja nici măcar o carte poştală…

– Până aici, Jimmy, până aici! Umbrela aceasta o am de la fata mea, Fiona, şi n-aş schimba-o nici măcar cu una care ar putea acoperi întregul palat Buckingham, cu tot cu grădini! şi, apropo, când ne întoarcem să-mi povesteşti şi mie cum ploua pe vremea lui Noe! Presupun că l-ai cunoscut personal!

Jimmy Lorimer continua să bombăne:

– Măcar aveţi galoşi, deşi, din câte ştiu eu apa cade din cer, nu răsare din caldarâm…

– Ascultă, domnule Lorimer, ai idee de ce te afli în serviciul meu şi nu pe o maşină a Salubrităţii sau a Morgii?

– Sir, presupun că a contat şi medalia din războiul trecut dar, mai ales, felul în care şofez…

Jimmy Lorimer luptase vreme de trei ani în Franţa. Înghiţise iperită, cărase păduchi prin toate tranşeele pline de morţi şi răniţi, şi, mai ales, de oameni îngroziţi; uitase gustul whisky-ului şi era sigur ca Harriet avea să-l aştepte acasă cu încă doi puradei în braţe. Parcă o auzea: „I-am făcut doar gândindu-mă la tine, Jimmy, aşa, ca Fecioara Maria… Doar nu crezi că ţi-am spurcat patul?!”

Într-o seară, pe Marna, o mitralieră a friţilor începuse să muşte pământul din faţa lui. Ba chiar, Dumnezeu ştie cum, un glonţ blestemat trecuse prin parapet şi prin casca lui Billy Halloran.

Atunci a simţit cu adevărat, pentru prima dată, războiul. Pornise ca o iguană flămândă spre cuibul ucigaşilor. O sută de yarzi târâş, parcurşi în mai bine de douăzeci de minute. Murise şi înviase de câteva ori, dar părea un tanc în care se trăgea cu praştia. Apoi, ţâşnise în picioare şi aruncase grenada. Apucase să vadă nişte bucăţi de carne plutind în aer parcă în căutarea unei conserve, apoi o rupsese la fugă înapoi… Mai avea cam zece yarzi când a simţit arsura… A continuat să fugă ca negrul ăla cu care nu voise Hitler să dea mâna, deşi avea patru medalii de aur, Jessie Owens… Abia în tranşee, după ce şi-a văzut pantalonii sfâşiaţi de glonţ şi îmbibaţi de sânge, şi-a permis să leşine.

Se trezise într-un cort militar care, slavă Domnului, nu avea geamuri. Le-ar fi spart urletele răniţilor.

La căpătâi, în locul unei roşcate pistruiate, îi stătea o huidumă cu barbă de viking, îmbrăcat într-un halat aproape roşu, dar care, pe spate, mai păstra şi ceva urme de alb. „Pe burtă uriaşul ăsta cară şi sângele meu”, gândi el şi încercă să vorbească, dar limba cleioasă refuza să asculte comenzile creierului:

– Hii… Chii… Hi, respiră adânc şi continuă: Hen… Hle… Hello Do… Doc!

– Tinere, după cum vorbeşti nu cred că eşti membru al Academiei Regale, ba chiar am bănuiala că voi acolo, în tranşee va ţineţi de degustări de licori scoţiene. Măcar de mi-ai fi adus şi mie o sticlă !

– Dof… Doc… piciorul?

– L-au revendicat nemţii în compensaţie cu ăia ai lor pe

care i-ai omorât. N-am avut încotro, l-am dat cu tot cu bocanc şi şosetă. Ţi-am oprit doar o unghie, aşa, s-o ai amintire! Dar stai liniştit, aşteptăm câteva zile şi dacă nu creşte la loc facem unul din lemn de stejar din Valea Loarei, din ăla care înmugureşte de două ori pe an. Te apleci puţin şi poţi să culegi ghinde fără să pleci de acasă.

Din spate, se auzi un hohot de râs:

– Doctore, nu-l mai amăgi cu lemnul… Generalu’ e hotărât să topim pe undeva o ţeavă de tun şi să-i facem unul puternic, solid, cu care să se mândrească Harriet… O să-i fie mai greu să meargă dar măcar stă acasă lângă muiere!

Fu rândul doctorului să râdă:

– Vezi, Jimmy, câtă grijă îţi poartă Imperiul?!

Lorimer smulse pătura care-i învelea piciorul şi se aplecă cu mâna tremurândă spre coapsă… Era acolo şi era carne! În aceeaşi clipă îşi zări degetele… Dădu un chiot prelung şi leşină cu graţia unei curtezane care află că bogatul protector a părăsit-o pentru o balerină de la Operă.

De data aceasta îşi reveni mult mai repede.

Ochii furau lumina kaki aşa cum maimuţele din Gibraltar fură din poşetele turistelor.

Lângă doctor îl zări, în sfârşit, pe maiorul Dicon. Faţa îi era numai un zâmbet, în timp ce ochii verzi i se rostogoleau în cap ca zarurile pe catifeaua de la Monte Carlo.

– Domnule!…

– Băiete, bravo! Mântuitorul moare şi învie o dată pe an! Tu o faci din zece în zece minute… Cred că o să încep să mă rog la tine şi pe Iisus o să-l ţin în rezervă!

Jimmy îşi revenise total.

Siguranţa că Harriet, atunci când îl va mângâia pe picioare, nu va găsi nici ghinde nici urme de rugină îi dăduse

puterea să glumească:

– Fii binecuvântat, fiule! dacă vrei, poţi să te spovedeşti…

Maiorul Dicon îi aruncă doctorului:

– Pe cine nu laşi să moară…

Bărbosul rânji spre maior:

– Niciodată nu este prea târziu!

O bună vreme tăcură toţi trei.

Apoi maiorul Dicon hotărî că e cazul să spargă tăcerea cu vocea lui aspră:

– Ascultă soldat, ah, am greşit, caporal! Am o veste bună

pentru tine şi una extraordinară pentru mine.

Uncle George, vreau să zic Majestatea Sa a înţeles că ţine prea multe tinichele prin magazie şi a hotărât să mai arunce din ele…

Una a căzut peste numele tău: îi zice „Victoria Cross” şi pe asta poţi să o ţi atârnată de gât tot timpul, că nu rugineşte!

– Doamne, Victoria Cross, mie ?!

– Da’ ce voiai, măi, să-ţi dea Legiunea de Onoare? Că ai luptat în oştile lui Napoleon? Ori poate Crucea de Fier, după ce ai ciopârţit atâţia friţi?!

– Poate, o ţine Jimmy pe-a lui, dacă pierdeam piciorul ziceam că e o compensaţie, dar aşa, întreg, nu înţeleg!

Doctorul interveni încruntat:

– Nu chiar întreg, prietene, piciorul va rămâne mai scurt cu un centimetru! Mai mult n-am putut face! Doar, dacă vrei, o să încerc să-l scurtez şi pe celălalt.

– Bineînţeles, Doc, pe urmă şi mâinile şi urechile… Nu, mulţumesc! O să tragă Harriet de el.

Jimmy prinsese curaj. Se uită spre maiorul Dicon:

– Sir, dacă-mi permiteţi, care este vestea extraordinară pentru dumneavoastră ?

– Că ai şase luni concediu de refacere şi eu scap de un

nebun care mă lasă fără cel mai bun lunetist, numai ca să arunce o grenadă într-un neamţ crăcănat!

– Zău, domnule, de unde ştiţi că era crăcănat ?!

– I-am văzut gambele, măi zevzecule, au căzut la cinci secunde una de alta… Apropo, Billy Halloran e bine dar a devenit oleacă ciclop!

– Ciclop?! Ah, a pierdut un ochi…

– Vezi, mă, că meriţi Victoria Cross!

… Jimmy Lorimer se trezi din reverie când auzi glasul şefului:

– Mă aştepţi aici, oricât aş întârzia. Nu pleci de aici nici dacă vine Lorelei călare pe un Messerschmitt şi te invită la

plimbare !

– Lorelei, Sir ?

Dar bărbatul plecase. Mergea cu pas egal, atletic, de om obişnuit cu plimbările lungi. Ploaia, ce contenise vreo două minute, reîncepu cu şi mai mare tărie. Într-adevăr, umbrela abia îi acoperea fruntea pleşuvă, alicele lichide îl plesneau din toate părţile, iar ocolirea hârtoapelor pline cu apă murdară, făcea drumul de două ori mai lung. Ochii cenuşii priviră cu atenţie acele ceasului „Election” din aur masiv.

Îl primise de la bunicul său în ziua în care se căsătorise.

Bătrânul, mare producător de whisky gravase pe interiorul capacului: „Pentru nepotul meu şi urmaşii lui!”

„Urmaşii”, de sex masculin, nu erau, doar o unică „urmaşă”, Fiona, deşi el era ajuns deja la a patra căsnicie.

„Mai am trei minute!”

Ca orice englez respectabil, nu voia nici să întârzie, nici să ajungă cumva mai devreme.

Ploaia – oricând e loc de mai rău – se înteţise, picăturile de mărgăritar veneau în picaj ca Stukasurile nemţilor,

umbrela plângea ca o bătrânică bătută de nepotul ei beţiv.

Ajunse, în sfârşit, în dreptul uşii.

Mai avea douăzeci de secunde.

„Dacă a zis miezul nopţii, aşa să fie!”

Norii îl priveau furioşi, sub streaşină nu îl mai puteau mitralia.

De dincolo de uşă răzbăteau două voci gâjâite angrenate într-un duel, în care una ataca mereu şi cealaltă riposta calm, ca un maestru plictisit de gafele ucenicului.

–V-am mai spus, domnule, blestematul ăsta de război ucide nu doar oameni, ci şi tradiţii. Până de curând eram vestiţi în lume şi pentru punctualitatea noastră. Acum, dacă nici faţă de dumneavoastră nu mai există respect…

Valetul oftă adânc, de parcă toată tristeţea lumii s-ar fi adunat în plămânii săi!

– Ascultă, Philipp… apropo, frumos nume! Cred că mama ta te-a vrut rege! Al Macedoniei, ori poate al Spaniei, ori Franţei… Ai auzit de „cel Frumos”?

– Cel Frumos…?!

– Philipp al Franţei, doar că se scrie cu „e” la urmă! Philippe cel Frumos!

– Şi eu dacă sunt majordom trebuie să fiu neapărat urât?

– Ce-ai zis, nepricopsitule? Majordom? Maior domus! Adică valet îţi sună rău? Adică tu eşti şeful meu? Vrei să-ţi spun cumva „sire”? Băiete, majordomii erau stăpâni peste nişte teritorii mai mari decât Regatul Unit, îi aveau pe regi, duci, conţi şi ce-or mai fi fost ei la degetul mic. Maior domus înseamnă „mai marele casei” atunci când prin casă înţelegi ţară! Ai acolo în bibliotecă, pe raftul de sus, „Istoria Pepinizilor” de la Herstal până la Pepin cel Scurt, majordomul care a devenit regele francilor. După ce înghiţi şi ultima slovă, să-mi spui dacă eşti majordom sau valet!

Se auziră două bătăi puternice în uşă. Instinctiv, Philipp privi pendula. Arăta fix miezul nopţii. Clopotele catedralei St. Paul îl făcură să murmure: „Eu ştiu? Poate că respectul şi punctualitatea încă mai trăiesc…!”

Deschise uşa cu gesturile largi ale unui halebardier medieval.

– Bună seara, domnule general, sau bună dimineaţa, de acum, e la voia dumneavoastră ! Bag de seamă că aţi înotat până aici. Totuşi, Tamisa nu este cea mai curată gârlă din lume. Păcat de stofa asta! Valetul privea cu regret pardesiul.

– Bună Philipp, eşti un adevărat Nostradamus. Veneam chiar mai repede… dar m-am lovit de o barjă…

Fură întrerupţi de o voce tunătoare:

– Hei, Pepin cel nătâng, ori laşi gura ori mâine dimineaţă vei împrospăta rândurile soldaţilor din linia întâi!

Nou-venitul făcu doi paşi şi se opri în poziţie de drepţi în faţa uşii.

La biroul masiv din mahon cu intarsii de fildeş, pitit într-un fotoliu uriaş din piele de bivol stătea un om mai degrabă scund, corpolent spre obez, cu o faţă uşor buhăită, care îi trăda viciul. Ochii iscoditori, ascunşi în spatele unor ochelari cu rama groasă, cercetau trişti un pahar care mai păstra doar damful de whisky.

Philipp ţâşni şi remedie „avaria” în timp record.

Grăsunul se înveseli brusc:

– Intră, Stu, fă-te comod!

Stu, Generalul Stewart Menzies, şeful MI 6 se apropie de birou, strânse mâna grăsună, cu „pernuţe” pe fiecare deget, a lui Winston Churchill şi răspunse cu voce gravă:

– Domnule prim-ministru, la ordinele dumneavoastră !

– Sper, Stewart, sper, pentru că am o sarcină ingrată şi o veste proastă!

Ochii generalului se îngustară, fruntea exagerat de înaltă se umplu de cute.

Cuvintele plecară înainte de ordinul creierului:

– Sir, să începem cu vestea…

– Nu cred că un băiat deştept ca tine nu are deja bănuieli. Aşa că… doar am să-ţi confirm. În zece minute va sosi „persoana” şi te rog să te porţi cât se poate de prevenitor. Ştiu ce a fost între voi dar acum vă vreau Castor şi Pollux pentru că, şi acesta este punctul unu, „sarcina ingrată”, doar împreună puteţi rezolva o problemă de care s–ar putea să depindă soarta războiului! Aşadar…

– Domnule, „God save the King”! şi dacă ajutorul nostru îl poate salva pe rege, vă rog să faceţi demersuri să fim şi noi trecuţi în versurile imnului.

Redevenind serios, generalul Stewart continuă:

– Sir, ordinul e ordin şi…

– Nici un ordin, e rugăminte! Cred că am fost clar.

– La dumneavoastră Sir, cam tot aia…

Vocea lui Philipp răsună din hol:

– Domnul general David Petrie!

Directorul MI 5 intră degajat, ca un dandy plin de succes în budoarul unei actriţe debutante:

– Sir Winston, domnule general, este un privilegiu…

Churchill i-o tăie scurt:

– Stai jos, o să vedeţi voi imediat privilegii, apoi îşi aprinse un nou trabuc.

( frag. roman Zile de plumb, de Lucian Ciuchiţă)

https://www.lucianciuchita.ro/


kultapogeum 2021 Toate drepturile rezervate