Scriitorul și jurnalistul Lucian Ciuchiță: ”O lecţie de viaţă pentru imbecilii care susţin războiul”

Cu o seară în urmă, între cei doi, nepot şi bunic, avusese loc o discuţie despre război… mai degrabă o încercare, căci da, bunicul Ion luptase în cel de-al Doilea Război Mondial, dar era mut atunci când trebuia să vorbească despre ce trăise pe front.

Întrebarea nevinovată a lui Alexandru, izvorâtă din pură curiozitate copilărească, îi fusese pusă bunicului cu atâta seninătate, încât era cât se poate de clar că, în mintea copilului războiul era un fel de partidă de vânătoare împreună cu Wilhelm Tell.

De regulă, aşa cum spuneam, bunicul, când era întrebat despre război, deşi trecuseră mai bine de 40 de ani de atunci, se închidea în el, se înnegura la chip, iar gura părea să i se încleşteze.

Vorbele rămâneau prizoniere în gândurile sale pe care nu voia să le împărtăşească nimănui.

Amintirile grele nu se uită niciodată.

Rănile sufleteşti nu se vindecă, nu există leac pentru ele!

Trăise ani de zile în focurile războiului, răbdase frig aprig şi foame cumplită, îl mâncaseră păduchii, văzuse scene odioase şi crime abominabile…

Este foarte greu să povesteşti… şi ce era de povestit din toate acestea?

Durere… multă durere. A fost pentru el şi nu voia să o transmită mai departe…

Naivitatea copilului i-a deschis ochii bunicului, a înţeles că, oricât ar fi de oribil, oamenii trebuie să ştie ce înseamnă războiul. A constatat că nepotul are nevoie de o lecţie de viaţă, să reţină că războiul înseamnă numai dezastru.

S-a gândit bietul bunic toată noaptea cum ar fi cel mai bine să procedeze, spre a îl face pe nepot să înţeleagă măcar o fărâmă din ce s-a întâmplat atunci…

Şi i-a venit o idee… groapa!

A doua zi, i-a spus nepotului să sape o groapă, lungă de doi metri, lată de un metru şi adâncă de un metru şi jumătate – un „locaş individual de tragere”.

Nepotul nu l-a întrebat nimic şi s-a apucat să sape în locul ce îi fusese indicat.

Şi era locul ales de bunic unul tare păcătos, o parcelă ce nu a avut parte vreodată de nicio intervenţie agricolă, nici de primăvară, nici de toamnă…

În zece minute îi căzuseră muşchii, braţele-i erau inerte, iar oboseala se instalase de parcă trudise 10 ore în mină.

Băiat de oraş, ce să-i faci, nu era obişnuit cu munca fizică şi, mai ales, cu „datul la lopată”.

Exact când capitulase în faţa acestei provocări peste puterile lui, s-a trezit cu o umbră în spate…

De el se apropiase, probabil din curiozitate, unul dintre beţivii fruntaşi ai satului.

I se spunea Stalin. De ce? O să vedeţi în curând de ce avea această poreclă.

Stalin l-a întrebat:

– Ce vrei să faci aici?

– O groapă…

– Aha! Atunci, măi domnişorule, adu-mi o litră de ţuică şi ţi-o fac eu.

N-a aşteptat Alexandru şi s-a dus glonţ în beciul casei.

S-a întors nu cu sfert de litru, ci, fiindcă era darnic de felul său, cu o sticlă de o jumătate de litru cu ţuică.

Stalin a dat pe gât câteva înghiţituri, şi-a suflecat manşetele de la cămaşă. Şi-a scuipat în palme.

Apoi, a luat cazmaua abandonată pe marginea abia schiţată a gropii şi s-a apucat de săpat.

Alexandru a rămas interzis.

Stalin ziceai că este excavator, intra în pământ văzând cu ochii. Avea o forţă şi o dexteritate probabil imposibil de egalat … şi, de aici, i se trăgea porecla, de la o lopată mare căreia i se spunea „inima lui Stalin”, construită special în perioada de avânt sovietic şi de folosire a metodelor stahanoviste.

Stalin a dispărut aşa cum apăruse…

Alexandru privea groapa mut de uimire: operă de artă nu alta. O groapă perfectă, cum îi ceruse bunicul.

Până să apună soarele, bunicul s-a întors de la câmp. A dat de mâncare la animale mai întâi, apoi a venit să vadă lucrarea nepotului.

S-a prins imediat că altcineva o făcuse.

– Stalin, nu? a întrebat bunicul, fiind sigur de răspuns.

– Da, a trecut pe aici… şi… m-a ajutat.

– Ai văzut cât de greu se sapă o groapă? Acum, dragă nepoate, sari înăuntru.

Alexandru, fără să stea pe gânduri, s-a ţinut cu mâinile de margini şi apoi şi-a dat drumul în groapă. Îi ieşea cu puţin capul afară.

Bunicul l-a întrebat:

– Cum se simte?

– Nu ştiu ce să zic, este umed şi miroase ciudat…

– Aşa miroase pământul, i-a răspuns bunicul. Dar acum ar fi bine să simţi şi ce gust are…

Bunicul a luat o lopată zdravănă de pământ şi a aruncat-o în capul lui Alexandru. Pământul i-a intrat în nări, în ochi şi în gură!

– Ce faci, bunicule, ai înnebunit?!

– Eu, nu… poate doar cei care încep războaiele şi ne trimit să trăim în tranşee… Ei, Alexandru, mai vrei să ştii cum este în război? Să trăieşti acolo viu, dar mort de frică, ori să rămâi definitiv acolo şi să te astupe alţii cu pământ?

Războiul înseamnă moarte! O groapă comună… Asta înseamnă războiul!

( Frag. povestire Groapa, de Lucian Ciuchiţă)

Cine mai vorbește în zilele noastre despre onoare, demnitate, conștiință și adevăr?

Prea puțini și aceia aparțin unei lumi trecute, unor generații cu adevărat de sacrificiu…

In primul rând, fiind vorba de bunicii și părinții noștri, cei care au îndurat mult, mult prea mult, în diferite regimuri: monarhie-comunism-capitalism, tot așteptând o schimbare în bine pe aceste meleaguri.

Au sperat în zadar!

De mai bine de un secol situația se tot repetă, iar noi, această nație „privilegiată”, suntem tot timpul în bătaia focului, lipsiți de o minimă apreciere externă, considerați o națiune de categoria a doua (după cum spunea ”patriotul” Băsescu), dar chemați la arme ori de câte ori este nevoie, să ne vărsăm sângele în războaiele altora… și, tot așa, ca un mecanism stricat, când sfidați și înjosiți, când parteneri strategici… până când vom fi „parteneri” sfidați și înjosiți, ca națiune de mâna a doua.

Mă rog, în funcție de interesul geopolitic și geostrategic al momentului, mai suntem din când în când lăudați – „Bravo, Grivei!” – după care, desigur, (re)vine potopul.

Așa ne arată istoria că s-a întâmplat până acum… și atunci?!

Când există niște interese suntem buni, când nu mai au nevoie de noi, ne aruncă la lada de gunoi.

Unde este Onoarea? Onoarea noastră, dar și a lor!

Mai târziu suntem considerați trădători (Ialta, 1945), pentru că alții au avut demnitatea să meargă până la capăt, și, tot așa, ultimul secol este încărcat de acte barbare, lipsite de uzul rațiunii, în care România a avut grele pierderi, în ostași și intelectuali.

Mi-am adus aminte de străbunicul meu, Ilie Ciuchiță, care a căzut

la datorie în Primul Război Mondial, la nici 22 de ani.

A fost înmormântat într-o groapă comună.

A rămas în urma lui un copil, un orfan, în vârstă de trei ani… Ion.

Adică bunicul meu, Ion Ciuchiță – cel care, douăzeci și trei de ani mai târziu– pleca și el la război… în al Doilea Război Mondial.

A făcut parte din corpul pușcașilor și a luptat pe mai multe fronturi, așa cum a fost decizia politică a țării.

Când s-a întors de pe front, era nevătămat din punct de vedere fizic, dar nu și psihic, și de multe ori, în cele mai neașteptate momente se vedeau ororile războiului.

Și acum mă uit cu respect la cele două medalii și la legitimația de veteran de război, o mică recunoștință pentru actele de curaj dovedite.

Autor-Lucian Ciuchiță