Palingeneza iubirii-Povestirile Mariei Teresa Liuzzo(I)

Când a împlinit douăzeci de ani, Mary s-a mutat în oraș. Mai avea în ochi și-n inimă pajiștile și dealurile care înconjurau satul și încă se vedea copil, când gonea jucăușă animalele prin curtea fermei, alergând pe cărări și căutând cuiburi printre gardurile vii.

Și apoi, nopțile de vară petrecute privind stelele și urmărind luna veghind asupra lumii în cursul ei misterios! Uneori, la apus, de la balconul ei, privea peste câmpia care ducea la mare, iar inima ei trecea dincolo de orizont și se gândea la ceva minunat și tainic. Cine știe când ar fi putut să treacă acea mare sau să o părăsească pentru alte țărmuri, alte locuri?! Și acum, la douăzeci de ani, se mutase, părăsise satul și se afla într-un oraș. Ceea ce a frapat-o și cu siguranță nu i-a plăcut au fost clădirile mari care sufocau străzile și spațiile, asfaltul, barierele de beton, traficul haotic, zgomotele asurzitoare ale vehiculelor, mirosul acru de gaz și naftalină, oamenii, fie grăbiți sau flegmatici, care înghesuiau trotuarele și vitrinele magazinelor. Aici… vitrinele au atras-o și au uimit-o: haine elegante și rafinate, pe care nu și-ar fi imaginat niciodată să le vadă , amăgindu-se cu un joc plăcut de fantezie, crezând că le va putea purta.

Apoi s-a uitat în jur: totul era atât de diferit de locul natal. Unde erau grădinile, unde era parfumul de flori de portocal și iasomie pe care îl lăsase, unde era cerul albastru limpede, unde erau apusurile roșii… și visele? Și vila, printre măslini și oleandri, care fusese martoră la nașterea și creșterea ei și care-i adunase lacrimile, dar și bucuriile și fanteziile nespuse? Acum, totul era diferit, totul se schimbase: așa i-a sugerat orașul; ea însăși se schimbase sau i s-a părut, dacă este posibil să se transforme de la o zi la alta, ca dacă omul poate fi transformat în altceva, ca o cantitate de lut, pe care mâinile o pot modela în diferite forme, înainte de a se solidifica. Ea nu și-ar fi dorit să fie diferită, ci să aibă acel sentiment de a fi orfană între minte și conștiință, nu atât ca o creatură lipsită de afecțiune, cât de viața însăși sau de ceea ce contează cel mai mult pentru echilibrul Ființei. A alunga orfanitatea de la sine… pentru a câștiga încredere și speranță. Speranța care nu moare odată cu noaptea și nu apune cu stelele, care se dizolvă în sânge, devine lumina ochilor și hrănește planta împărtășirii și toleranței. Răul, însă, își pregătește comploturile, țese înșelăciuni și încearcă să te anihileze, devorându-te, după ce te-a imobilizat. Mary a încercat să îndepărteze evenimentele dureroase din copilăria ei și s-a gândit la anii lungi de studiu, în mijlocul privațiunilor și obstacolelor puse de părinții ei, care nu puteau suporta ideea că ar putea deveni independentă prin studii și, într-o zi, nu departe, să părăsească satul și să își întemeieze o familie proprie, cu soț și copii.

Cu siguranță plănuiseră să o mențină ancorată în cercul lor de familie, să o oblige să-și crească numeroșii frați, toți născuți după ea și care aveau nevoie de orice îngrijire, de parcă ar fi fost copiii ei. Chiar și cu mare dificultate, Mary și-a încheiat cu brio studiile și după ceva timp a început să lucreze, parțial predator, parțial lucrând în birouri, dar odată ce s-a căsătorit, a lăsat totul în favoarea de a fi mamă.

Câțiva ani după căsătorie, Mary a trăit într-o stare, dacă nu de fericire, cel puțin de relativă seninătate, și cu speranța de a fi șters trecutul sau ceea ce era o amintire dureroasă a trecutului. Noua familie, noile afecțiuni, nașterea primului ei copil… Viața părea să-i zâmbească…

Părea, pentru că nimeni nu poate domina evenimentele și dejuta comploturile minților perverse, capcanele trădării, pânza răului și, așadar, dintr-o dată, castelul pe care îl construise s-a dovedit a fi o iluzie fragilă și s-a prăbușit lamentabil. Tatăl fiului ei se dovedise a fi o ființă perfidă și înșelătoare și, mai mult, interesat doar de sine și lacom de bani, iar pentru a-i obtine, ar fi fost în stare să comită cele mai ignobile actiuni, dincolo de orice imaginaţie, călcând in picioare cele mai sacre sentimente, de la cele ale soţului până la cele ale tatălui. Și apoi, marea tragedie, de a te simți ca un lucru fără valoare, inert și fără suflet, neavând la cine să apeleze: nu mai era căminul patern, care a evocat coșmaruri și primejdii rușinoase, nu propriul sine care a fost distrus. Şi atunci la cine ne putem adresa, pe cine ne putem baza? Numai rugăciunea și credința au rămas și i-au ținut companie în nopțile nesfârșite, în timp ce își îmbrățișa făptura duioasă, asupra căreia cădeau lacrimile calde, invocațiile către Madona, ca o Mamă prea milostivă și de ajutor. Epuizată, ea a adormit apoi zorii dimineţii , chiar și într-o stare de incertitudine și durere, i-au dat o rază de soare, un fir de speranță. Speranța că omul trebuie să se hrănească, adunând fiecare resursă, punându-se împotriva evenimentelor adverse, încercând să construiască, să opereze, fără a se lăsa învins de neîncredere și convingându-se că din orice situație se poate ieși învingător. Mary s-a întors la muncă, și pentru că ura să fie dependentă de ceilalți și și-a asigurat o situație relativ liniștită pentru ea și pentru fiul ei mic. Mai târziu și-a întemeiat din nou o familie.