Anton Pann- promotorul literaturii populare românești

Născut în anul 1797 în Sliven, Bulgaria, Anton Pann (Antonie Pantoleon Petroveanu) este pe rând, poet, folclorist şi compozitor; cântăreţ bisericesc, profesor de muzică la Rîmnicu-Vîlcea şi Bucureşti. În 1821 se refugiază la Braşov unde-l cunoaşte pe I. Barac care-i stimulează interesul pentru literatura populară, precum şi pentru prelucrarea folclorului. Începe, după 1830, o activitate scriitoricească fecundă, tipărind un mare număr de cărţi şi broşuri (peste o sută), cuprinzând poezii populare din folclorul sătesc şi orăşenesc, amestecate cu poezii proprii şi însoţite, de multe ori, de muzică, consemnată pe note (Versuri muziceşti, 1830; Poezii populare, 1864 etc.); o antologie a poeziei de dragoste anonimă (Spitalul amorului sau Cîntătorul dorului, 1850), prima de acest fel în literatura română, cu muzică scrisă de Anton Pann; apoi adaptări de opere străine (Christoitia sau Şcoala moralului, 1834; Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, 1853, traducere versificată a unei povestiri din folclorul turcesc, o adaptare a poveştilor arabe din Halima).

                      Îndrăgostit de peisajul nostru şi, mai ales, de spiritualitatea românească, Anton Pann a strâns înţelepciune de la cei mulţi şi i-a dat o formă nouă, şlefuită, nu numai accesibilă dar şi atrăgătoare, căci „de când lumea poveştile sînt ale lumii, însă, fireşte, felul povestirii rămâne oricând al povestitorului” (I. L. Caragiale). El a scris şi a tipărit mult în viaţă, cărţi şi broşuri ştiute şi neştiute încă de noi, fără să se gîndească vreodată că acele strădanii ale lui vor rămîne peste secole. Toate publicaţiile lui au o întindere relativ mică, unele dintre ele reducîndu-se la doar cîteva file, ceea ce întăreşte odată mai mult afirmaţia că Anton Pann nu a urmărit să ajungă un scriitor sau un filozof. Avea însă o logică, o filozofie proprie, el însuşi întruchipînd filozoful din popor. Culegea folclor, dar nu era folclorist, scria, dar nu se supraaprecia ca scriitor, ridica monumente, dar nu se îngropa sub ele, ci rămînea mereu deasupra, cu zîmbetul pe buze.

                      Anton Pann nu este tipul filozofului sobru, îngîndurat şi închistat, ci, dimpotrivă, stă de vorbă

cu copiii şi bătrînii, glumeşte cu băieţii şi fetele sau se aşază la taclale cu femeile. Împarte în dreapta şi-n stînga rodul strădaniilor sale, broşuri şi cărticele după ştiinţa şi puterea fiecăruia. El nu urmăreşte, deci, să facă o filozofie seacă, destinată rafturilor prăfuite ale bibliotecilor, ci una practică, dinamică, vie, cu un scop educativ, putînd să fie gustată şi de cel învăţat, şi de către cel cu mai puţină ştiinţă de carte. El devine în felul acesta un filozof-apostol al neamului nostru, exponent al aspiraţiilor acestuia, hotărît să contribuie prin munca sa la eliminarea răului şi cultivarea binelui. Întreaga sa operă este străbătută de acest gînd şi strădanie pedagogică, de încercarea de a transmite oamenilor înţelepciunea lumii şi a poporului nostru, de stăruinţa de a-i civiliza pe cei din jur.  

                      Anton Pann nu a avut o cultură dobîndită pe băncile vestitelor şcoli ale vremii, ci a fost un autodidact, propulsat de o voinţă fermă, care nu i-a dat pace de-a lungul întregii sale vieţi. Luptînd mereu cu propriile insuficienţe, căutînd să se autodepăşească, deosebit de modest, subestimîndu-se adeseori, el este un exemplu în felul lui, căci, aşa cum avea s-o dovedească Ovid Densuşianu, în urma studiilor întreprinse, Pann cunoaştea cel puţin patru limbi: româna, turca, greaca şi rusa, fapt nemărturisit de el însuşi.

                      Anton Pann poate fi socotit şi un culegător de folclor care conservă fondul dar prelucrează forma, îmbogăţeşte elementul autohton dar nu-l falsifică, cunoaşte valoarea creaţiei populare şi se străduieşte s-o evidenţieze. Desigur că, pentru a realiza aceasta, ajunsese la o profundă cunoaştere a limbii româneşti. Aşa cum spunea G. Călinescu, „Pann n-are noţiunea de folclor, nu respectă autenticul ţărănesc, ci împestriţează graiul popular cu cel cult, uneori grotesc, foarte adesea însă cu un efect cromatic uluitor”.

Aproape fără să ne dăm seama, mergînd pe firul unei simple povestiri, ajungem astfel deodată la o concluzie finală surprinzător de profundă, cum este proverbul: „Dracul îşi bate joc de om la bătrîneţe”, pe care Perpessicius îl caracterizează ca fiind: „talisman consolator, crescut din resignaţie şi spirit critic, care opune castelelor iberice clădite pe nisip, granitul indestructibil al înţelepciunii populare”.

Partea cea mai importantă a operei sale o constituie două volume de Fabule şi istorioare (1839 şi 1841), dar mai ales Povestea Vorbei (1847), culegere de proverbe, cea dintâi selecţie amplă tipărită în limba română. În prim plan în opera lui se situează proverbul, concretizare autentică a puterii de sintetizare, a puterii de observaţie, a înţelepciunii poporului. În materie de proverbe şi zicători, Anton Pann este un erudit. Din abundenţa, uneori sufocantă, a materialului iese acel farmec cuceritor al artei antonpanneşti. Proverbul nu este transcris în sine, doar ca o simplă sclipire de inteligenţă, ci este analizat şi explicat aşa cum numai un iubitor al  zestrei folclorice putea să o facă. Proverbele culese de Anton Pann, sunt grupate tematic, pe capitole, într-o succesiune logică, legate între ele prin rimă încît, foarte adesea, capitolele au aspectul unor poeme paremiologice. Fiecare grup de proverbe e urmat de una sau mai multe istorioare în versuri, menite a ilustra sensul proverbelor şi vădind un mare dar de poet epic. Trăsătura dominantă a acestor istorioare şi, în genere, a scrisului lui Anton Pann, este umorul.

                      Povestea vorbii e o operă remarcabilă şi unică. Originalitatea ei constă în felul cum scriitorul şi-a ordonat materialul – pe teme – şi cum a ilustrat printr-o anecdotă proverbul cel mai reprezentativ. Valoarea operei e dată de ingeniozitatea cu care inventează epicul anecdotei şi de calitatea superioară a fanteziei şi expresivităţii formei. Tematic Povestea vorbii apare ca un „veritabil dialog platonician” pe probleme ca: zgîrcenia, lăcomia, sănătatea şi boala, prietenia, amorul şi căsătoria etc., dialog care are drept finalitate promovarea unei atitudini rezonabile şi de bun simţ în relaţiile dintre oameni în care minciuna, vrăjmăşia, ipocrizia, mînia ş.a. să primească stigmatul respingerii ferme.

                      Proverbele cu care este încoronată istorioara vin de la sine, se leagă unul de altul, ca într-un joc copilăresc, fără stridenţele pedanteriei. Uneori proverbele sînt autentice, în conţinutul şi forma lor autorul neschimbînd nimic: „Spune-mi cu cin’ te-aduni, ca să-ţi spun cine eşti”, „Pe cât ţi-e pătura, atâta te-ntinde”, „Omul care este harnic, totdeauna are praznic” etc. De cele mai multe ori însă Anton Pann a luat din proverb ideea  şi a îmbrăcat-o în haina versului său: „Cineva cînd locuieşte / Cu măgarul cel trîndav, / Or păr de el să lipeşte, / Or ca vreun alt nărav/”.

                      În O şezătoare la ţară, operă de evident conţinut folcloric, Anton Pann îşi dezvăluie arta lui de regizor. El ştie să dea acţiunii un ritm alert cînd ne prezintă „aventurile” lui Moş Albu de la începutul călătoriei lui şi să găsească gestica şi intrarea cea mai potrivită a personajului încît atmosfera şezătorii – a caracterului de schimb spiritual de maxime şi cimilituri, de etalare a cunoştinţelor şi calităţilor de narator – este păstrată în toată autenticitatea ei. E plină de vervă, bună dispoziţie şi umor sănătos această adunare, unde schimbul de ştafetă literară se face în cel mai natural cadru spiritual.

Intrând în circuitul folcloric, ghicitoarea lui Anton Pann – prea lungă şi prea complicată, faţă de forma artistică atât de concisă a ghicitorii populare, –  s-a împărţit în fragmente: „Capul, trupul mi-e totuna / Pe-un picior stau totdeauna / Şi-am cămăşi nenumărate (Muntenia); Am cămăşi  nenumărate / Şi le port toate în spate (Bucovina). De fapt, ghicitoarea a ajuns astfel la o formă  degenerată, singură imaginea cămăşilor nefiind definitorie, ea putându-se referi şi la ceapă. Ghicitorile populare despre sobă evocă sentimentul de gratitudine faţă de căldura ei, iarna: Mama titieana / Drăgălaşă-i iarna (…) Cum intru în casă, / Dau mâna cu mutul. Ghicitoarea lui Anton Pann dezvoltă în stilul lui specific această idee: Sînt albă, suliminită / Şi urîtă şi iubită, / Vara nu vor să mă vază. / Iarna toţi mă-mbrăţişează. Uneori, însăşi forma ghicitorii culte e cu totul deosebită de cea populară, prin versul regulat şi rimele încrucişate şi îmbrăţişate, ca ghicitoarea lui Anton Pann despre ulcior.

                      Exemplele se pot înmulţi. Din ele reiese clar că, de cele mai multe ori, ghicitoarea descriptivă cultă nu e decât o amplificare a celei populare, mai în toate cazurile inferioară. Ghicitoarea populară demonstrează  o inegalabilă siguranţă artistică, prin precizia cu care e decupată imaginea, prin concizia desenului verbal.

                      Izvorul inspiraţiei lui Pann nu este numai poporul, ci, aşa cum era şi de aşteptat, şi mediul eclesiastic în care şi-a desfăşurat o bună parte a activităţii sale şi care a lăsat urme vizibile. Semnificative în această privinţă sînt versurile de o deosebită frumuseţe închinate sentimentului nobil al dragostei, prelucrare şi versificare a capitolului al XIII-lea din Epistola I-a către corinteni.

Deşi genul şi expresiile sale literare sînt de o rară simplitate, Pann abordează teme de circulaţie universală în gîndirea filozofică: om, adevăr, iubire, viaţă, moarte, existenţă etc., precum şi teme legate de mediul concret: familie, muncă, prietenie. Toate acestea se pot însă clasifica în două mari grupe: binele şi răul sau virtutea şi viciul. Intenţia lui Pann este aceea de a biciui fără cruţare tot ceea ce este rău, urît, primejdios, viciat în fiinţa omenească, de a cultiva şi preamări virtutea cu tot ceea ce are ea mai nobil şi mai frumos.

Cu un evident simţ al dreptăţii, Pann critică uneori diferenţierea şi inegalitatea socială; pentru aceasta recurge la eroi şi elemente luate din lumea basmelor, manifestînd simpatia faţă de cei obidiţi ai soartei („Sultanul şi pescarul”). A contribuit la menţinerea fiinţei limbii române, împotriva curentelor vremii, care urmăreau latinizarea ei: „Cîntă, măi frate române, pe graiul şi limba ta / Şi lasă cele străine ei de a şi le cînta / Cîntă să-nţelegi tu însuţi, şi cîţi la tine ascult / Cinsteşte ca fieşcare neamul şi limba mai mult” /. A cules şi a prelucrat elementul folcloric autohton, pe care a reuşit să-l valorifice într-o operă monumentală, menită să intre, pe măsură ce este cercetată în profunzimea ei, în patrimoniul literaturii universale.

În cadrul studiilor de literatură comparată, făcute de diverşi cercetători, s-a ajuns la concluzia că în opera lui Anton Pann există piese care au elemente comune cu scrierile lui Molière, La Fontaine, Hans Sachs, Bertoldo („Gesta Romanorum”), Erasmus de Roterdam („De civitate morum puerilium”) etc. Tudor Vianu situează opera lui Pann lîngă „Decameron”, „Till Eulenspiegel” sau „Simplicius Simplicissimus”, iar alţii lîngă cea a lui Villon şi Chaucer.

Intrat sub egida UNESCO, Anton Pann, „finul Pepelei cel isteţ ca un proverb” (M. Eminescu), trece an de an tot mai multe hotare, ducînd cu sine pretutindeni parfumul unor adînci cugetări şi îndelungate experienţe de viaţă ale poporului nostru, fiindcă oricîte influenţe s-ar simţi în opera sa, ea rămîne totuşi unul dintre cele mai autentice documente ale bogăţiei spirituale româneşti. Tocmai de aceea Anton Pann este mereu tînăr, mereu citit cu pasiune de generaţii de cititori. Vorbele sale, care au şlefuit şi vor şlefui mereu multe caractere vor săgeta necruţătoare pe cei răi şi-i vor mîngîia părinteşte pe cei buni. Mai mult, ele vor face ca apropierea dintre oameni să fie tot mai mare, M. Gaster calificîndu-le drept un „lanţ de aur ce leagă popoarele între ele”.

În literatura românească, Anton Pann e unic prin formula sa artistică, prin conţinutul operelor sale; este un exemplu pentru scriitorii, poeţii şi oamenii de artă ai zilelor noastre, prin munca sa neobosită, prin înţelegerea ce o are faţă de cei din jurul său, prin efortul de a contribui la progresul spiritual şi material al naţiunii sale, prin însuşi faptul că-şi găseşte izvorul inspiraţiei literare în realitatea concretă a poporului său. (Al. N. Stănciulescu-Bîrda)

 Ca să găseşti un echivalent şi să-l poţi defini trebuie să-l căutăm, cum bine spunea regretatul Tudor Vianu, „printre vechii povestitori ai Renaşterii, un Boccaccio, un Rabelais, un Cervantes, scriitori care au reprodus în sinteze personale întreaga cultură populară a neamului din care făceau parte”.

 „Priimiţi deocamdată

   Acestea ce le citiţi

   Şi vă voi da altă dată

   Şi mai multe, de poftiţi.

   Că d-alde aceste-n lume

   De câte ori s-au săvârşit

   Fabule, istorii, glume  

   N-au niciodată sfârşit.

   Dar la orice când începem

   Trebuie să contenim

   Şi, din câte ne pricepem,  

 Şi pentru noi să oprim.” (Anton Pann, Către cititori, extras din volumul Fabule şi istorioare)

BIBLIOGRAFIE

Dicţionar de literatura română, Scriitori, reviste, curente, coordonator Dim. Păcurariu, Editura Univers, Bucureşti, 1979

Pann, A.,  Fabule şi istorioare, Editura Hyperion, Craiova

Pann, A., De la lume adunate şi iarăşi la lume date, ediţie îngrijită de Alexandru N. Stănciulescu-Bîrda, Colecţia Cogito, Editura Albatros

Pann, A., O şezătoare la ţară, antologie şi prefaţă de C. Ciuchindel, Editura tineretului

Papadima, O., Literatură populară română (din istoria şi poetica ei), studii de folclor, Editura pentru Literatură, 1968

Sursa din care a fost preluat textul biografic: https://ro.scribd.com/document/55462991/Anton-Pann

---