Despre publicistica lui Eminescu
Primele articole ale lui Eminescu sunt cele apărute în “Federaţiunea”, ziar care apărea la Buda-Pesta sub conducerea lui Alexandru Roman, membru al Academiei Române. În Federaţiune din 1870, publică trei articole asupra situaţiei politice a românilor şi celorlalte naţiuni din Austro-Ungaria
Sursa din care a fost preluat textul este site-ul SCRIBD: https://www.scribd.com/doc/255271208/Publicistica-lui-Eminescu-doc
În anul 1876, dupa o lunga perioadă de întrerupere, Eminescu îşi reia activitatea publicistică la ziarul Curierul de Iaşi, unde scrie frumoase critici teatrale, interesante priviri generale asupra românilor de pretutindeni şi mai ales frumoase articole care vor rămâne un titlu de glorie în presa din acea vreme.
Anul 1877 îl găseşte pe Eminescu activant la cotidianul bucureştean “Timpul” fiind chemat de la Iaşi de Ion Slavici, într-o perioadă critică pentru “Timpul”. Slavici iniţiază o campanie de presă, care este inaugurată de Eminescu cu articolul “Dorobanţii”. Eminescu este numit în februarie 1880 redactor sef şi începe să dea orientare politică ziarului.
Publică o serie de articole „Studii asupra situaţiei”, concentrându-se mai ales pe viaţa politică internă. Este o perioadă de maximă intensitate în activitatea sa. La 1 ianuarie 1882, este înlocuit la conducerea ziarului “Timpul” unde vine ca redactor-şef Grigore G. Păucescu. Eminescu rămâne redactor pentru partea politică. Publică trei articole pe săptămană şi urmăreşte presa străină, în special cea germană. Totuşi activitatea sa publicistică, începând cu anul 1883, nu mai este la fel de intensâ.
Se înscrie în “Societatea Carpaţii” înfiinţată în 24 ianuarie, cu scopul de a sprijini lupta naţională a românilor de sub stăpâniri străine. Îşi reia activitatea publicistică in noiembrie 1888 prin colaborarea la “România liberă”. Pledează în articolele sale pentru schimbarea relaţiilor de muncă pentru a veni în sprijinul “celor nemulţumiţi”. De la „România liberă” trece la „Fântâna Blanduziei” cu care colaborează în perioada decembrie 1888 şi în ianuarie 1889. Publică articolul ”Fântâna Blanduziei”, ca editorial programatic, cu aprecieri asupra filozofiei germane şi vieţii politice europene. În 11 decembrie apare editorialul “Fond şi formă”, pledoarie pentru reforme în sprijinul populaţiei productive.
Pe 1 ianuarie 1889, îşi încheie activitatea jurnalistică, în “Fântâna Blanduziei”, cu articolu ”Ziua de mâine” pledând pentru menţinerea păcii în Europa. Este internat la 2 februarie, în Spitalul Marcuţa, de unde este transferat la “Institutul Caritatea”. Mihai Eminescu moare în 15 iunie 1889 în casa de sănătate a doctorului Suţu. Este înmormântat în cimitirul Bellu din Bucureşti.
Care este contribuţia lui Mihai Eminescu la dezvoltarea presei românesti şi a particularitaţilor ei stilistice? Răspunsul ar fi că, în condiţiile în care publicistica romaneasca de pana la Eminescu era in general tributara unui stil mai degrabă bombastic, îndatorat modelelor presei revoluţionare de la 1848, şi patosului romantic specific acelei perioade, lui Eminescu i se datorează instituirea unui stil modern, neologic, elevat, dar totodată logic şi accesibil, inspirat de tezaurul de proverbe, regionalisme şi expresii populare româneşti.
Articolele publicate în paginile “Timpului” nu numai că au atras atenţia contemporanilor, provocând mare vâlvă, dar impresionează şi astăzi prin vibraţia lor patriotică, prin admiraţia faţă de bărbăţia şi spiritul de jertfă al ostaşilor români în Razboiul pentru independenţa naţională din 1877, ca şi prin luciditatea cu care poetul judecă realitaţile din actualitatea social-politică a acelor ani. Totuşi publicistica eminesciană nu a fost supusă unei analize care sa-i evidenţieze conţinutul şi valoarea stilistică, fapt cu atat mai straniu, cu cât Eminescu nu şi-a recunoscut, în mod oficial, decat o singura profesiune, aceea de jurnalist. Publicistica lui Eminescu a fost în mod paradoxal marginalizată, ceea ce a generat o apreciere unilaterală a scrisului său, deşi numai împreună ele pot oferi o imagine completă a creativitaţii eminesciene. Eminescu s-a realizat ca ziarist la nivelul tuturor formulelor, s-a exprimat în toate genurile jurnalistice, a fost promotorul diversificarii speciilor publicistice, a cultivat stirea, cronica dramatica, cronica muzicala, revista ziarelor, recenzia si editorialul, reprezentând un moment decisiv în procesul de “profesionalizare” al gazetarilor.
Putem distinge trei perioade în evoluţia stilului eminescian: perioada începuturilor, anii 1870-1876, cand Eminescu a colaborat la Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri literare si Românul, perioada consacrarii anii 1876-1877 la Curierul de Iaşi când se dovedeşte vocaţia culturala polivalentă a poetului si perioada apogeului 1877-1883, fază care aparţine mai ales comentariului politic, articolele cu caracter polemic devenind deosebit de vehemente în critica bine-cunoscutelor “forme fără fond”.
Publicistica lui Eminescu s-a impus atat la vremea publicării, cat şi în posteritate prin ideatică şi strălucire expresivă. Oscilând între teribilism şi obtuzitate, publicistica lui Eminescu rămâne o dimensiune profund definitorie a operei, în ciuda controverselor şi negaţilor.
Parcurgându-i publicistica îl descoperi pe poet, pe prozator, pe dramaturg. El nu este un scriitor care practică amatoristic o gazetărie de circumstanţă şi eventual de vacanţa, gazetaria eminesciana a fost destin şi opţiune. Nu e deloc lipsit de semnificaţie ca angajarea gazetăreasca începe în 1870 şi se sfarşeşte în 1889. De aici rezultă nu numai implicarea sa gazetărească, în istoria dramatică a timpului, ci şi, între altele instituirea unui limbaj adecvat domeniului.
„Vocea lui Dumnezeu, este vocea poporului; şi fiindcă chipul lui Dumnezeu este chipul poporului, dau înteles glasului poporului, sunt eu vocea lui Dumnezeu”. Din acest extract inţelegem ca ne aflăm în faţa unui excepţional artist al cuvântului şi că acesta s-a simţit menit unei misiuni de apostol, iar finalitatea actului gazetăresc era a convinge şi a învinge. Dimensiunii informative i se adaugă şi o dimensiune analitică şi combativă, discursul publicistic se particularizează prin atitudine polemică, prezentă în mai toate manifestele sale. O altă caracteristică a scrierilor lui Eminescu acea că articolele sale sunt de multe ori construite pe temeiul prezenţei unui interlocutor, ceea ce ne oferă, nouă cititorilor, un puternic impact emoţional.
Publicistica lui Eminescu a abordat doua zone de interes, pe de-o parte viaţa culturală, în primul rand teatrul, limba si literatura, învatamântul, şi pe de alta parte viaţa social-politică. Articolele având ca obiectiv cultura, sunt caracterizate printr-o atitudine intelectuala sobra, prin rigoare şi limbaj de specialitate colorat neologic, dar şi prin cultivarea ironiei şi a formulei sentenţioase. Articolele privind viaţa social-politică se definesc prin interogaţia retorica, prezenţa unui interlocutor şi prin ţinuta polemică. Se valorifica oralitatea, cultivarea ironiei şi caricaturii. Reprezentativ pentru acest tip de articol sau discurs publicistic privind politicul, este urmatorul fragment: „Căci din doua una. Sau acesti oameni sunt cu toţi genii şi prin calitatea muncii lor intelectuale merită locul pe care-l ocupă, sau neproducând nici o valoare nereprezentând nici un interes general decât cel al stomahului lor propriu, trebuie reîmpinşi în intunericul ce li se cuvine. Ţarani? Nu sunt. Proprietari nu, învaţaţi nici cât negru sub unghie, fabricanţi numai de palavre, meseriaşi nu, bresla cinstină n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fuduli, mult mai înfumuraţi decât colaboratorii din nemurile cele mai vechi ale ţării”.
Textul publicistic eminescian adoptă un limbaj individual prin retorism şi simplitate, neologism şi archaism. Interogaţii retorice, fraze enunţiative ori exclamative, care dau relief atitudinii ironice a poetului şi propriului stil de comunicare. Putem observa folosirea unor construcţii oximoronice şi a unor figuri de stil definitorii pentru scrisul poetului, acestea potenţeaza discursul său publicistic, caracterizând cum nu se poate mai bine pe jurnaliştii şi mai ales pe oamenii politici ai vremii. Construcţii precum: onestitate inversă, America dunăreană, mesteşugul patriotismului reversibil, patriotism platonic, daltonism intelectual, voinţă negativă, utilizate în scopuri polemice , gravitează în sfera satirei, a ironiei şi a sarcasmului, pe care Eminescu a înteles să le pună în slujba corectitudinii morale, pe care el, ca om de litere, nu o concepea decât însotită de corectitudinea limbii.
Textele eminesciene sunt produsul impactului cotidian al artistului cu o realitate complexa. Marea majoritate a articolelor reprezintă expresia unei ciocniri între propriile gânduri, idei, valori şi lumea în care a trăit şi pe care a încercat s-o modeleze sau măcar s-o judece.
Totuşi scrierile lui Eminescu nu sunt toate dominate de ura şi revolta, poet fiind a ştiut să aducă şi în publicistică sentimente de tristete şi suferinţă, sentimente pe care le simţea şi le transmitea şi contemporanilor săi, nu pentru a adâncii durerea, ci pentru a o analiza în speranţa unei schimbări. Semnificativ este faptul că, realitaţile expuse în numeroarele sale articole, pot fi recunoscute şi în poezie. Patriot si naţionalist incurabil, credea în predestinarea poporului român spre suferinţa şi luptă, Eminescu scria : “O fatalitate grea, nota poetul cu jale păcatele părinţilor şi strămoşilor poate, păcatele generaţiei actuale setoase de câştig şi lipsite de conştiinţă, un ce nedefinit ca adâncul Gheenei, incalculabil ca lipsa de caracter, variabil asemenea vecinicului neadevăr, apasă asupra acestei ţări stoarse şi sărmane, acufundate în apatia popoarelor osândite la nefericire”. Eminescu îndeamnă la acţiune prin mustrarea celor cazuţi în păcat.
Bibliografie:
George Călinescu – “Viaţa lui Mihai Eminescu”
Victor Vişinescu – “ O istorie a presei româneşti”
Alexandru Melian – “Polemici implicite”
Vasile Ilincan – “Stilul publicistic eminescian “
kultapogeum 2021 Toate drepturile rezervate