Din publicația UZPR: Capul lui Columb, de Marian Nencescu

Generațiile mai vechi și cu educația completă își mai amintesc, poate, de nuvela lui Costache Negruzzi „Alexandru Lăpușneanu”, un text iconic, azi exclus definitiv din programa școlară, odată cu autorul ei, pe motiv că nu sunt suficient de „canonici” pentru tineretul de azi. Păcat, fiindcă ar fi avut ce invăța. Pentru a împrospăta memoria celor care nu mai sunt la curent cu deliciile literaturii clasice românești, voi aminti că, pe fondul unei revolte populare, cauzată de înăsprirea taxelor, voievodul moldovean Alexandru Lăpușneanu, cunoscut pentru cruzimea și viclenia sa, după un masacru sângeros în care ucide 47 de boieri potrivnici, manevrează în așa fel încăt furia mulțimii ațâțate la auzul grozăviei, dar  și de disperarea rudelor celor uciși, să se reverse asupra sfetnicului său de taină, boierul Moțoc, o victimă, în fond, dar deloc nevinovată, a uneltirilor domnești. Textul lui Negruzzi, dincolo de reconstituirea istorică mai mult sau mai puțin fidelă, arată și modul perfid cum pot fi manevrate mulțimile, cum oameni total vinovați de grozăvii, cum a fost domnitorul de tristă amintire Alexandru Lăpușneanu scapă basma curată folosindu-se de ceea ce s-ar numi azi „manipularea maselor”. Iată, pe scurt, secvența rămasă în memoria colectivă ca un act de ipocrizie fără margini, așa cum apare ea în capitolul al III-lea al nuvelei menționate: „Ei, vornice Moțoace, nu am făcut bine că am scăpat țara de așa răie, întreabă vodă. – Așa e, să–i împuște cu tunurile că nu-i vreo pagubă că au murit câțiva boieri. – Mă așteptam la așa răspuns, răspunse Vodă oțărât, făcând semn armașului să vadă ce striga mulțimea. – Oameni buni, întreabă Vodă ce doriți. – Să micșoreze dajdile, să nu ne mai zeciuiască, să nu mai jefuiască. Apoi mulțimea începu să fremăte: – Moțoc să moară. Capul lui Moțoc vrem.  Acest ultim cuvând fu ca o scânteie electrică – Cum, strigă acesta ca și cum ar fi călcat pe un șarpe. Ce să facă cu capul meu. Milostive, nu-i asculta pe niște proști. Să moară toți, pune de dă cu tunurile într-înșii. – E proști, da e mulți, răspunse Lăpușneanu cu sânge rece. Să omor o mulțime pentru unul singur. Judecă și tu, spuneai că mulțimea nu mă vrea și că nu mă iubeste țara. Hai, fii bărbat. Așa îi pedepsește Vodă pe cei ce pradă țara. Du-te de mori pentru binele moșiei dumitale, și îndată armașul și căpitanul de lefegii îl luară pe boier, care urla cât putea și se târa…”.

Într-adevăr cumplite vremuri și strălucit exemplu de viclenie politică, să prazi mulțimea și să găsești la timp un ispășitor convenabil. Mi-am amintit de această nuvelă atunci când am văzut în presă primele statui cu capul retezat ale lui Cristofor Columb, pe fondul mișcării americane de revoltă Black Lives Matter (B.L.M.), izbucnită în urma uciderii, de către un polițist impulsv, a unui cunoscut infractor, George Floyd, devenit ulterior un simbol al luptei contra violenței și opresiunii sociale, al combaterii rasismului și a brutalității împotriva populației de culoare. Trecând peste faptul că, personal, Cristofor Columb nu a ajuns niciodată cu expedițiile sale, în America, acostând destul de departe, pe o insulă din Caraibe, și deci că nu a adus în America sclavi din Africa, ci, cel mult, a luat cu sine câțiva băștinași pentru a-i prezenta regilor Spaniei drept „indieni”, revolta contra statuilor lui are semnificația sacrificiului lui Moțoc. Poporul manipulat are nevoie de exemple către care să-și reverse mânia, iar America anilor 2020, pe fondul valurilor de emigranți ilegali care „săreau gardul”, cu acordul autorităților, știind că vor fi acceptați de guvern în contul viitoarelor voturi, chiar dacă astfel împovărau bugetul și așa fragil al țării, oferea, prin mișcarea B.L.M. cadrul ideal pentru a avea un motiv concret de revărsare a urii publice acumulate timp de decenii, prin decapitarea statuilor, nu doar ale lui Columb, dar și ale lui George Washington, considerat încă „părintele națiunii”, pe motiv că a deținut sclavi, și chiar a statuii lui Voltaire, „vinovat” că ar fi susținut, în cărțile sale, inegalitatea între rase, un concept mai larg și care ar trebui explicat mai întâi filosofic, apoi aplicat ca doctrină socială. Așa se face că sute de statui din toată America au rămas fără cap (între timp, unora dintre aleșii locali „le-a venit mintea la cap” și au restaurat discret majoritatea statuilor), cu o singură și salutară excepție, statuia din Columbus Circle, N.Y., salvată poate și de faptul că este amplasată chiar vizavi de blocul „aurit” Trump Tower, un simbol al aroganței și al tupeului, dar în alt registru politic, și care a rămas intactă, poate și pentru că este situată la o înălțime convenabilă față de accesul populației revoltate pe foștii traficanți de scavi.

Așa ajungem în zilele noastre, când iarăși, ca din senin, o dispută pe o anume statuie inflamează spiritele și așa exasperate la maxim de spectrul sărăciei și al nesiguranței. Întâmplător, e vorba „capul” unui poet de data aceasta, nu al unui boier veros din Evul mediu, sau al unui explorator vizionar. Atâta se poate, am spune dând din umeri neputicioși. Și apoi, ce rău ne mai poate aduce azi o statuie, amplastă discret într-un parc cu regim semi-privat, când altele sunt îngrijorările majore ale populației. Răspunsul ni-l dă, surprinzător, chiar Costache Negruzzi, în nuvela sa și nu e nevoie să-l mai repet. Statuia lui Adrian Păunescu din Grădina Icoanei este „capul lui Moțoc”, este capul statuilor lui Cristofor Columb, retezate pentru potolirea mulțimilor. Este, dacă vrem, un exemplu și un avertisment. La vremuri grele, apare și vinovatul de serviciu. Din păcate, poetul nu se mai poate apăra de aceste afronturi postume, dar rămân versurile lui care parcă au anticipat acest moment: „Nu-i loc de mine, mă tot aflu-n calea/ Acelora ce merg spre monumente/ Mă vor călca–n picioare, mă vor tunde/ Mă vor ceda-nscenării indecente”, spunea poetul în 1984, răspunzând parcă demolatorilor de monumente de azi. Zadarnic ridică glasul iubitorii de poezie, zadarnic se lamentează intelectualii conștienți că ni se șterge trecutul, așa cu lumini și umbre cum a fost, zadarnic plânge „Sora Basarabă”, încă odată rănită, de când a fost răpită de lângă Țara Mamă, căci istoria are mersul ei năvalnic, iar Capul poetului este doar prețul „ne/liniștii” noaste.

Și pentru că tot suntem la ceasul rememorărilor literare, voi cita și eu un text, publicat în 2010, la moartea poetului, și care, nu mă ascund, mi-a adus și destule ponoase. Ca să spunem așa, merită ca, în memoria lui Adrian Păunescu să mai suferim și noi, epigonii, puțin, căci, vorba unui mare basarabean, „Eminescu să ne judece”. Spuneam atunci: „Fire romantică, furtunoasă și greu de stăpânit, A. P. a deținut secretul rezonanței cu publicul, spectaculoasa sa evoluție socială, nu lipsită de orgoliul propriei valori, fiind adesea o cursă solitară, asumată cu sarcasm. Asta pentru că în Adrian Păunescu au coexistat mai mulți creatori: poetul liric, delicat și pasional, poetul social, autor de imnuri și de ode cu destinație politică, gazetarul virulent și justițiar, pamfletarul distrugător. A scris de toate: de la articole politice, la note de călătorie, de la gazetărie sportivă, la opinii academice, de la poezie de cenaclu și de club, la lirica contestatară. A fost, pe alocuri, cel mai mare adulator, autoasumat, dar și cel mai aprig critic al sistemului comunist. Azi, cei care îl judecă pe A.P. prin prisma unor acte și gesturi cvasi–uitate, rămase în unele manuale de istorie ca exemple negative de conduită civică, omit conștient că adevărații susținători ai totalismului de tip ceaușist nu au fost în primul rând poeții, scriitorii în general, gazetarii, ci chiar aparatul de partid, în frunte cu denigratorii de azi. Adrian Păunescu și-a depășit generația prin respirația sa ciclopică. Grandilocvența, enormitatea, clocotul fără limite i-au alimentat verbul liric, plasându-l în categoria poeților testamentari, deschizători de noi orizonturi artistice. A avut parte, în timpul vieții, de onoruri nesperate, dar și de gesturi de ură greu de explicat. Din păcate, porțile Academiei Române i-au rămas închise…”. Și încheiam tot cu un vers al lui Păunescu: „Oricum, eu sunt mai mare decât voi/ Căci v-am închis la mine în cuvinte”. Acesta este, în linii mari, poetul al cărui „cap” îl cer azi mulțimile și pe care conducătorii ni-l livrează prompt, spre liniștea lor iluzorie.

 ARTICOL PRELUAT DIN PUBLICAȚIA UZPR: https://uzpr.ro/31/07/2026/capul-lui-columb-de-marian-nencescu/

Share on Facebook

Tweet