Eda Raims: poezie de suflet

„Miroși ca o iarnă … o ultimă iarnă…”
Și-am nins în neștire vis și dor și sărut!
Ai spus: nici o lume nu poate s-aștearnă
Ninsori dinspre tine, ce se-aprind nedurut.
Miroase a poteci cuprinse de doruri
Desprinse din brațe, de condori înspre cer.
Ai spus: în aripă, tăcute-adevăruri
Te urcă-n izvoare, dar îți sunt temnicer.
Miroase a cer înghețat pe sub cețuri,
Ca ultima iarnă aruncată în joc.
Miroase-a esență de-omături și ghețuri
Și-a crivăț-perpetuum între „tot” și „deloc”.
Miroase a cetini în plete cărunte,
În focul ce-adastă, sub privirea de lut,
Lupii lumii gonind prin sânge … sub frunte
Stau de gardă iubirii, când noi am tăcut.
„Miroși ca o iarnă … o ultimă iarnă…”
Și am nins prea fierbinte, curat, pentru doi!
Dar fulgii au plâns peste mica lucarnă
Neștiind sau uitând cum să ningă-napoi.
Eda RAIMS – Parfum –