Interviu cu Dr. Nistor Becia MBE DL

INTERVIU REALIZAT DE ANDREEA ARSENE

1. Domnule Nistor Becia, parcursul dumneavoastră profesional este impresionant, de la absolvent al Universității Spiru Haret la psiholog clinician apreciat în Marea Britanie și distins cu titlul Membru al Ordinul Imperiului Britanic. Cum a debutat cariera dumneavoastră și care au fost cele mai importante momente care v-au definit acest traseu?

Cariera mea nu a început într-un mod liniar sau ușor. A început, de fapt, într-un context de disciplină, responsabilitate și multe limitări. În România, nu am avut posibilitatea financiară de a merge direct la universitate, așa cum mi-aș fi dorit. Din acest motiv, am ales să port uniforma militară. A fost o alegere care a venit cu mândrie, pentru că am servit într-un sistem care mi-a format disciplina, reziliența și respectul față de responsabilitate, dar a venit și cu anumite limitări.

În acel moment, prin contractul semnat cu Ministerul de Interne, nu aveam voie să urmez studii universitare la zi, ci doar în regim fără frecvență. Asta a însemnat că universitățile de stat la care mi-aș fi dorit, în mod normal, să studiez nu reprezentau o opțiune realistă pentru mine. Această limitare a fost, de altfel, unul dintre motivele care m-au făcut să reflectez profund la viitorul meu și, în cele din urmă, să renunț la o carieră militară în România pentru a urma un traseu de dezvoltare ca clinician în Marea Britanie.

Interesul meu pentru psihologie exista deja de mult timp. Când serveam ca subofițer în cadrul Ministerului de Interne, citeam aproape toate cărțile de psihologie care îmi cădeau în mână. În paralel, învățam limba engleză, participam la cursuri online de psihologie în limba engleză atunci când puteam și încercam să mă pregătesc pentru un alt drum. Unii colegi priveau acest interes cu o anumită ironie și spuneau că eram un fel de „tocilar”, pentru că eram mereu cu cărțile după mine, fie că erau cărți de psihologie, fie manuale de limba engleză. Astăzi privesc acea perioadă cu multă recunoștință, pentru că, dincolo de glumele de atunci, era de fapt începutul unui drum care avea să îmi schimbe viața.

Un moment important a fost alegerea Universității Spiru Haret, care pentru mine a fost o rampă de lansare. Mi-a oferit posibilitatea de a studia în timpul meu liber, într-un format compatibil cu obligațiile mele profesionale de atunci. Ulterior, diploma obținută a fost recunoscută și echivalată în Marea Britanie, ceea ce mi-a permis să îmi continui studiile postuniversitare de licenta la Middlesex University din Londra. Acolo mi-am consolidat cunoștințele de psihologie, mi-am îmbunătățit limba engleză și m-am familiarizat cu terminologia și sistemul academic britanic.

Un alt moment definitoriu a fost admiterea la doctorat la Metanoia Institute din Londra. Admiterea a fost competitivă, cu un examen dificil, iar experiența pe care o acumulasem deja ca assistant psychologist în Marea Britanie a contat foarte mult, mai ales că nu aveam experiență clinică în România. Intrarea în contact cu mediul academic de la Metanoia și, în mod special, cu Prof. Maria Gilbert și Prof. Vanja Orlans, mi-a influențat profund traiectoria profesională. Am avut onoarea să le am ca supervizori și să învăț direct de la ele. Prof. Maria Gilbert, care din păcate a trecut la cele veșnice, a fost o personalitate importantă a Metanoia Institute, cu o contribuție majoră în dezvoltarea psihoterapiei integrative și a formării clinice. Prof. Vanja Orlans a avut, de asemenea, un rol esențial în dezvoltarea programelor de psihologie, psihoterapie și consiliere de la Metanoia, fiind recunoscută pentru contribuția sa academică și pentru formarea generațiilor de clinicieni.

Doctoratul nu a fost ușor. Am muncit în același timp în care studiam, iar călătoriile din Țara Galilor la Londra au reprezentat un efort considerabil. În timp ce mulți dintre colegii mei locuiau sau făceau practica în Londra, eu am ales să îmi construiesc practica și relațiile profesionale în Țara Galilor. A fost o alegere strategică și profund personală, pentru că mi-a permis să cunosc sistemul de sănătate galez, să înțeleg nevoile comunităților locale și să mă integrez treptat în societatea de aici.

În timp, am înțeles că experiența mea de viață, cunoașterea multiculturală și faptul că veneam dintr-un parcurs diferit față de mulți dintre cei care urmau un program doctoral în psihologie nu reprezentau un dezavantaj, ci dimpotrivă, un avantaj. Oamenii pe care îi evaluam și îi tratam apreciau faptul că aveam o experiență de viață mai largă și că, înainte de a deveni psiholog, făcusem și altceva. Experiența din România, inclusiv anii petrecuți în uniformă, nu a fost în zadar. Ea mi-a oferit maturitate, disciplină, capacitatea de a înțelege oameni din contexte diferite și o perspectivă practică asupra vieții. Dacă ar fi să mă întorc în timp, cred că aș alege același drum, cu toate dificultățile lui, pentru că tocmai acest drum m-a format ca om și ca profesionist.

Viața în Marea Britanie nu a fost întotdeauna ușoară. A trebuit să muncesc foarte mult, iar adevărul este că am investit aproape totul în carieră, în formare și în muncă. Taxele pentru doctorat erau de aproximativ 10.000 de lire pe an, iar acești bani nu au venit dintr-un confort financiar, ci în mare parte din împrumuturi bancare. Mulți ani după finalizarea studiilor, a trebuit să plătesc înapoi băncilor o parte semnificativă din salariul meu, pentru că altfel nu aș fi putut susține acest parcurs.

Dacă privesc în urmă, probabil că banii investiți în studiile mele în Marea Britanie ar fi fost echivalentul unei case modeste în Țara Galilor. De aceea, se poate înțelege de ce nu mi-am permis o vacanță propriu-zisă pentru o perioadă atât de lungă. În perioada studiilor nu îmi permiteam financiar, iar mai târziu nu îmi permiteam timpul, pentru că eram prins între muncă, rambursarea datoriilor, dezvoltare profesională și construirea unei cariere într-un sistem extrem de competitiv.

Totuși, privind în urmă, consider că a meritat prețul plătit, pentru că astăzi pot culege roadele acelor ani de efort, disciplină și sacrificiu. Am învățat cu certitudine că succesul nu vine din confort. Am mai învățat că, dacă lucrezi doar de la 9 la 5, de luni până vineri, muncești pentru supraviețuire; orele pe care le investești peste acest program, cu sens, disciplină și viziune, sunt cele care construiesc succesul.

Mai târziu, activitatea mea în NHS Wales, implicarea în sprijinirea refugiaților ucraineni, numirea ca Deputy Lieutenant of West Glamorgan și acordarea titlului MBE au fost etape care au venit după mulți ani de muncă, sacrificiu și adaptare.

Privind în urmă, cred că povestea mea nu este doar despre succes profesional. Este despre transformarea unor limitări în oportunități, despre educație ca formă de libertate și despre puterea de a continua să construiești chiar și atunci când drumul nu începe în condiții ideale.

2. Ați afirmat în repetate rânduri că perioada petrecută la Universitatea Spiru Haret a reprezentat o rampă de lansare pentru parcursul dumneavoastră academic. Ce rol au avut anii de studiu în formarea valorilor și competențelor care vă definesc astăzi?

Pentru mine, Universitatea Spiru Haret a avut un rol esențial pentru că mi-a oferit șansa reală de a începe un parcurs academic într-un moment în care opțiunile mele erau foarte limitate. Nu am ales această universitate din comoditate, ci pentru că era singura variantă realistă care îmi permitea să studiez în paralel cu obligațiile mele profesionale din acea perioadă.

În acel moment purtam uniforma militară și aveam obligații contractuale care nu îmi permiteau să urmez cursuri universitare la zi. Mi-aș fi dorit, probabil, să merg la o universitate de stat, însă acest lucru nu era posibil în contextul meu profesional și financiar. Spiru Haret mi-a oferit o cale de acces către educație atunci când alte uși erau închise. Din această perspectivă, a fost într-adevăr o rampă de lansare.

Cred că în România există uneori o tendință de a privi lucrurile foarte alb-negru, fie prin generalizări negative, fie prin idealizări excesive. Realitatea este, de fapt, mult mai nuanțată. Va mai trece, probabil, timp până când oamenii vor înțelege pe deplin că, dacă îți dorești cu adevărat să înveți, poți face acest lucru oriunde și poți începe de la orice nivel. Nu instituția singură definește valoarea unui om, ci seriozitatea, disciplina și ceea ce construiește mai departe cu oportunitatea primită.

De asemenea, nu toată lumea ajunge să aibă succes prin relații, pile sau contexte privilegiate. Există și oameni care pornesc de jos, care muncesc mult, care se reconstruiesc pas cu pas și care ajung să fie recunoscuți prin ceea ce oferă. Experiența mea în Marea Britanie mi-a arătat că, într-un sistem competitiv, dar corect, dacă ai ce oferi cu adevărat, dacă muncești serios și demonstrezi valoare, ușile pot să se deschidă.

În cariera mea am întâlnit medici foarte buni veniți din țări sărace, inclusiv din Africa, formați în universități care poate nu sunt considerate, la nivel internațional, mai prestigioase decât unele universități din România. Cu toate acestea, erau oameni cu adevărat talentați, serioși și dedicați, care au ajuns să salveze vieți și să contribuie enorm în sistemele în care au lucrat. Acest lucru m-a făcut să înțeleg și mai clar că nu putem judeca valoarea unui profesionist doar după țara sau universitatea de origine. Trebuie să privim mai atent la calitatea umană, la seriozitate, la dorința de a învăța, la capacitatea de adaptare și la ceea ce omul reușește să construiască mai departe.

Din păcate, cred că în România există uneori o tendință de a generaliza, de a privi lucrurile în extreme, fie foarte negativ, fie prin idealizări excesive. Probabil că această tendință are rădăcini și în trecutul traumatic al societății noastre, inclusiv în urmele lăsate de perioada comunistă asupra mentalității colective. O cultură care a trăit mult timp în frică, suspiciune, comparație și lipsă de libertate poate ajunge să judece repede, să eticheteze și să vadă mai greu nuanțele. Tocmai de aceea cred că avem nevoie să învățăm să privim oamenii și parcursurile lor cu mai multă maturitate, echilibru și deschidere.

De aceea, cred că trebuie să învățăm să privim și partea pozitivă, nu doar negativul. Avem nevoie de mai multă creativitate, seriozitate, muncă și determinare. Dacă un om își dorește cu adevărat să învețe, poate începe de oriunde, de la orice nivel, iar cu suficientă disciplină și perseverență poate ajunge să își atingă potențialul real. Pentru mine, acesta este mesajul cel mai important: începutul contează, dar nu trebuie să devină o sentință. Ceea ce faci cu șansa primită, cât muncești și cât de sincer ești în dorința de a te dezvolta pot schimba complet direcția vieții.

Cred că este important de spus că valoarea unei formări nu este dată doar de numele unei instituții, ci și de seriozitatea cu care studentul își asumă procesul de învățare. Eu am luat acei ani foarte în serios. Am citit mult, am studiat în paralel în limba engleză, am făcut eforturi să înțeleg psihologia dincolo de programa formală și am privit fiecare etapă ca pe o pregătire pentru viitor.

Anii de studiu mi-au format disciplina intelectuală, răbdarea și capacitatea de a învăța independent. M-au învățat că educația poate fi o formă de libertate, mai ales pentru cei care nu pornesc dintr-un context privilegiat. Ulterior, această bază mi-a permis să merg mai departe în Marea Britanie, să îmi echivalez studiile, să urmez pregătire postuniversitară la Middlesex University și să fiu admis la doctorat la Metanoia Institute.

Pentru mine, Spiru Haret nu reprezintă doar o diplomă, ci începutul concret al unui drum academic și profesional care, fără acea oportunitate, poate că nu ar fi fost posibil.

3. Ați lucrat în domeniul clinic încă din 2009 și ați coordonat departamente importante în cadrul sistemului medical britanic. Ce provocări ați întâlnit în adaptarea la standardele și rigorile sistemului de sănătate din Regatul Unit?

Adaptarea la sistemul britanic a fost una dintre cele mai dificile, dar și una dintre cele mai formatoare etape ale vieții mele. A însemnat să învăț nu doar o limbă, ci și o cultură profesională, un mod diferit de a gândi psihologia, guvernanța clinică, riscul, responsabilitatea profesională și lucrul în echipe multidisciplinare.

La început, a trebuit să îmi consolidez limba engleză la un nivel profesional foarte ridicat. Una este să vorbești engleză în viața de zi cu zi și cu totul altceva este să poți scrie rapoarte clinice, să participi la formulări complexe, să contribui la ședințe multidisciplinare și să lucrezi cu concepte clinice foarte nuanțate într-un sistem nou.

Middlesex University m-a ajutat foarte mult în această etapă, pentru că acolo mi-am consolidat terminologia psihologică și m-am familiarizat cu standardele academice britanice. În paralel, munca de assistant psychologist în Țara Galilor mi-a oferit contact direct cu practica clinică reală. A trebuit să învăț repede, să ascult, să observ și să înțeleg cum funcționează NHS Wales.

O provocare importantă a fost faptul că veneam fără experiență clinică în România. Experiența mea anterioară era una de disciplină, structură și responsabilitate în sistemul militar, dar nu una clinică. A trebuit să transform această disciplină într-un atu profesional și să construiesc treptat competențe clinice, academice și relaționale în noul sistem.

Doctoratul la Londra a fost o altă provocare majoră. Munca, studiul și călătoriile regulate din Țara Galilor la Londra au cerut multă energie și sacrificiu. Totuși, am ales să îmi fac practica în Țara Galilor, pentru că aici trăiam, aici lucram și aici simțeam că pot construi relații profesionale durabile. Această alegere m-a ajutat enorm. Mi-a permis să cunosc sistemul local, să înțeleg nevoile oamenilor și să mă integrez în comunitate.

Astăzi, când privesc în urmă, cred că adaptarea mea la sistemul britanic s-a bazat pe trei lucruri: muncă susținută, respect pentru standarde și capacitatea de a învăța continuu. În NHS Wales, această adaptare s-a transformat treptat într-o carieră clinică, academică și instituțională, cu implicare în inovare de servicii, politici de sănătate mintală, advocacy și colaborare multidisciplinară.

4. În perioada pandemiei COVID-19 ați coordonat managementul situațiilor de criză pentru persoane cu autism și dizabilități în sudul Țării Galilor. Cum a influențat această experiență perspectiva dumneavoastră asupra rolului psihologului în societate?

Pandemia COVID-19 a arătat cât de vulnerabile pot deveni persoanele cu autism, dizabilități intelectuale și nevoi complexe atunci când sistemele din jurul lor sunt puse sub presiune. Pentru mine, acea perioadă a fost o lecție profundă despre rolul psihologului dincolo de cabinet.

În situații de criză, psihologul nu este doar persoana care oferă terapie. Psihologul devine un specialist care ajută la înțelegerea comportamentului, la reducerea riscului, la sprijinirea familiilor, la susținerea personalului și la construirea unor răspunsuri mai umane și mai bine coordonate. În cazul persoanelor cu autism sau dizabilități intelectuale, multe comportamente considerate „dificile” sunt, de fapt, forme de comunicare ale anxietății, confuziei, durerii, schimbării sau lipsei de predictibilitate.

Această experiență mi-a întărit convingerea că psihologia trebuie să fie prezentă în comunitate, în servicii, în politici publice și în intervențiile de criză. Nu este suficient să intervenim atunci când lucrurile s-au deteriorat deja. Avem nevoie de prevenție, de educație, de formulare clinică, de practici informate de traumă și de sisteme care înțeleg vulnerabilitatea înainte ca aceasta să devină risc.

Cred că pandemia a scos la suprafață și o altă realitate: profesioniștii care lucrează în prima linie au nevoie de sprijin psihologic la rândul lor. Nu putem cere oamenilor să ofere grijă, stabilitate și calm dacă ei înșiși sunt copleșiți, epuizați sau nesusținuți.

Din acest motiv, munca mea ulterioară în zona practicilor informate de traumă, a sănătății mintale comunitare, a sprijinului pentru refugiați și a colaborărilor cu servicii de urgență a fost puternic influențată de acea perioadă. Activitatea mea cu refugiații ucraineni, inclusiv contribuția la evaluarea nevoilor fizice și psihologice și la dezvoltarea unui model de psihologie comunitară în Welcome Centre-ul din Swansea, a continuat această înțelegere a psihologiei ca intervenție comunitară, nu doar individuală.

5. Activitatea dumneavoastră în cadrul Societății Britanice de Psihologie demonstrează o implicare constantă în dezvoltarea profesiei. Care considerați că sunt cele mai mari provocări ale psihologiei clinice în prezent?

Una dintre cele mai mari provocări ale psihologiei clinice în prezent este accesul. Nevoia de servicii psihologice este în creștere, dar sistemele publice de sănătate sunt adesea sub presiune, iar listele de așteptare pot fi foarte lungi. Pentru multe persoane, sprijinul vine prea târziu, atunci când dificultățile s-au complicat deja.

O altă provocare este nevoia de a păstra echilibrul între standardele științifice și realitatea umană a suferinței. Psihologia clinică trebuie să rămână bazată pe dovezi, dar în același timp să nu devină rigidă, birocratică sau ruptă de viața reală a oamenilor. Diagnosticul poate fi util, dar nu trebuie să reducă persoana la o etichetă. Avem nevoie de formulări clinice care să țină cont de traumă, context, cultură, familie, neurodezvoltare și mediul social.

În prezent, cred că psihologia trebuie să răspundă mai bine și diversității culturale. Comunitățile sunt tot mai diverse, iar psihologii trebuie să înțeleagă că limbajul, migrația, identitatea, rușinea, statutul social și experiențele de discriminare pot influența profund sănătatea mintală.

O altă direcție importantă este integrarea psihologiei în sănătate publică. Munca psihologului nu trebuie să fie limitată doar la cabinet sau spital. Ea trebuie să contribuie la prevenție, educație, politici publice, sprijin comunitar și dezvoltarea unor servicii mai incluzive.

Pentru mine, implicarea în British Psychological Society și recunoașterea profesională în acest cadru reprezintă nu doar o onoare, ci și o responsabilitate. Este important ca psihologia clinică să rămână o profesie vie, conectată la realitatea socială, la nevoile comunităților și la schimbările profunde prin care trec oamenii și sistemele de sănătate.

6. Prin ce metode ar putea persoanele diagnosticate cu tulburări de spectru autist să își îmbunătățească abilitățile de comunicare și calea către integrarea socială?

În primul rând, cred că trebuie să fim atenți la felul în care formulăm această întrebare. Nu ar trebui să pornim de la ideea că persoana autistă trebuie pur și simplu să se adapteze la lumea noastră. Integrarea socială trebuie să fie un proces în ambele direcții: persoana autistă poate fi sprijinită să își dezvolte comunicarea, dar mediul social trebuie, la rândul său, să devină mai predictibil, mai informat și mai incluziv.

Pentru multe persoane autiste, comunicarea se îmbunătățește atunci când anxietatea este redusă, când mediul este mai clar și când așteptările sunt explicite. Intervențiile utile pot include sprijin în dezvoltarea comunicării funcționale, intervenții de limbaj și comunicare, suport vizual, povești sociale, intervenții de reglare emoțională, programe de abilități sociale adaptate vârstei și profilului persoanei, dar și sprijin pentru familie și școală.

Este foarte important să înțelegem funcția comportamentelor și nevoile senzoriale. Uneori, ceea ce pare lipsă de interes social este, de fapt, oboseală, supraîncărcare senzorială, anxietate sau dificultate de procesare. Din acest motiv, o abordare bună trebuie să fie individualizată.

În munca mea, am fost mereu interesat de zona de post-diagnostic support, adică de ceea ce se întâmplă după ce o persoană primește un diagnostic. Diagnosticul poate explica multe lucruri, dar nu este suficient. Persoana și familia au nevoie de ghidaj, strategii practice, înțelegere și sprijin pentru viața de zi cu zi.

Integrarea socială nu înseamnă să forțăm persoana autistă să pară „neautistă”. Înseamnă să o ajutăm să își dezvolte comunicarea, autonomia, încrederea și relațiile într-un mod care respectă identitatea, ritmul și profilul său neurodezvoltațional.

7. Sunteți implicat în proiecte internaționale și în supervizarea studenților din domeniul medicinei, psihologiei clinice și psihiatriei. Ce sfat le-ați oferi tinerilor care își doresc o carieră academică și profesională la nivel internațional?

Le-aș spune, în primul rând, să nu aștepte condiții perfecte pentru a începe. Eu nu am pornit de la condiții ideale. Nu am avut bani pentru a merge direct la universitate, am avut obligații profesionale care mi-au limitat opțiunile academice și am fost nevoit să studiez în timpul meu liber. Dar am început cu ce aveam: cărți, disciplină, curiozitate și dorința de a merge mai departe.

Le-aș mai spune să învețe limbi străine, mai ales engleza, nu doar la nivel conversațional, ci la nivel academic și profesional. Pentru mine, limba engleză a fost o cheie. Am învățat-o în paralel cu psihologia, încă din perioada în care eram subofițer, iar mai târziu mi-a permis să studiez, să lucrez și să mă dezvolt în Marea Britanie.

Un alt sfat este să accepte că un traseu internațional presupune adaptare, umilință profesională și multă muncă. Când ajungi într-un alt sistem, trebuie să fii dispus să înveți din nou, să accepți feedback, să îți reconstruiești statutul și să demonstrezi prin fapte, nu doar prin diplome.

Le-aș spune și să caute mentori, dar să nu depindă complet de validarea altora. Mentorii sunt importanți, însă autodisciplina este esențială. Într-o carieră internațională, vor exista momente de singurătate, oboseală și îndoială. Ceea ce te ține pe drum este motivul profund pentru care ai început.

În același timp, le-aș spune să nu creadă că succesul vine cu confort. Dacă lucrezi doar pentru program, de la 9 la 5, de luni până vineri, de multe ori muncești pentru supraviețuire. Orele pe care le investești peste acest program, în învățare, pregătire, cercetare, dezvoltare profesională și construcție personală, pot deveni orele care îți schimbă viitorul. Nu spun asta pentru a glorifica epuizarea, ci pentru a sublinia că excelența cere consecvență, disciplină și sacrificii asumate.

În final, le-aș spune să nu își uite rădăcinile. O carieră internațională nu înseamnă să renunți la identitatea ta, ci să o transformi într-o punte între culturi, sisteme și oameni.

8. De-a lungul carierei ați păstrat o legătură strânsă cu mediul academic din România. Cât de important este pentru dumneavoastră să rămâneți conectat la rădăcinile profesionale și culturale românești?

Pentru mine, legătura cu România rămâne foarte importantă. Chiar dacă Țara Galilor este casa mea și locul în care mi-am construit cariera clinică și publică, rădăcinile mele sunt românești. Nu văd aceste două identități ca fiind în conflict, ci ca două dimensiuni care se completează.

Experiența mea personală m-a învățat că apartenența nu trebuie să fie exclusivă. Poți fi integrat profund într-o societate nouă și, în același timp, poți păstra respectul, afecțiunea și responsabilitatea față de țara din care ai plecat. Pentru mine, România rămâne locul începuturilor, al familiei, al limbii materne și al primelor mele aspirații academice.

Am încercat să păstrez această legătură prin proiecte profesionale, prin UK Diaspora for Health, prin colaborări cu profesioniști din România, prin activitate publicistică și prin rolul pe care l-am avut ca Honorary Consul of Romania in Wales. Pentru mine, UK Diaspora for Health nu este doar o platformă profesională, ci o inițiativă prin care îmi doresc să contribui la sănătatea globală și la dezvoltarea unor punți reale între diaspora medicală, instituții și comunități. Așa cum mulți clinicieni și profesioniști din alte țări încearcă să ofere ceva înapoi țărilor lor de origine, eu simt o responsabilitate firească de a oferi ceva înapoi României.

România rămâne țara în care m-am format ca om, iar experiența acumulată în Regatul Unit poate fi folosită pentru a sprijini colaborarea, schimbul de cunoștințe și dezvoltarea unor proiecte care să aibă impact concret.

Cred că diaspora românească are un potențial extraordinar. Românii care au reușit profesional în străinătate pot contribui la transfer de cunoștințe, la parteneriate, la modernizare și la o imagine mai demnă a României în lume. Aceasta este una dintre motivațiile mele profunde: să construiesc punți între România și Regatul Unit, mai ales în domeniul sănătății mintale, educației și serviciului public.

9. Care au fost personalitățile cu care v-ați întâlnit în decursul carierei diplomatice?

Am avut privilegiul să întâlnesc oameni remarcabili din domenii diferite: membri ai Familiei Regale Britanice, diplomați, lideri civici, profesioniști din sănătate, reprezentanți ai comunității românești, lideri locali din Țara Galilor și persoane implicate în viața publică britanică și românească.

Desigur, printre cele mai importante întâlniri rămân cele cu Majestatea Sa Regele Charles al III-lea și cu alți membri ai Familiei Regale Britanice. Un moment cu totul special a fost întâlnirea cu Alteța Sa Regală Prințul William, Prințul de Wales, în contextul ceremoniei de la Castelul Windsor, când mi-a înmânat distincția MBE. Prințul William și-a amintit de o conversație anterioară pe teme de sănătate mintală, lucru care a dat acelui moment o semnificație personală deosebită.

De asemenea, în activitatea mea publică din Țara Galilor, relația profesională cu doamna Louise Fleet, Lord-Lieutenant of West Glamorgan, a avut o importanță aparte. Din 2022, am avut privilegiul de a dezvolta o relație profesională apropiată cu His Majesty’s Lord-Lieutenant of West Glamorgan, Mrs Louise Fleet.

În plan diplomatic, activitatea ca Honorary Consul of Romania in Wales mi-a oferit ocazia să colaborez cu reprezentanți ai Ambasadei României la Londra, cu autorități locale și cu lideri comunitari. Am avut ocazia să lucrez în contexte în care România, Țara Galilor și Regatul Unit au putut fi aduse mai aproape prin cultură, sănătate, educație și dialog instituțional.

Am avut și bucuria să întâlnesc personalități din zona artistică și culturală. De exemplu, l-am întâlnit pe Sir Anthony Hopkins în Port Talbot, un loc cu o semnificație specială pentru mine, mai ales că recent mi-am cumpărat acolo a doua casă. Sir Anthony Hopkins este una dintre marile personalități ale cinematografiei mondiale și s-a născut în Port Talbot, Țara Galilor, fapt care face ca această legătură locală să fie cu atât mai specială.

La ceremonia de la Castelul Windsor din 12 noiembrie 2024, am avut ocazia să întâlnesc și să discut cu persoane remarcabile care primeau distincțiile regale în aceeași zi. Printre acestea s-au numărat cântăreața britanică Rebecca Ferguson, anunțată ca MBE în King’s Birthday Honours 2024 și învestită oficial la Windsor Castle în noiembrie 2024 pentru serviciile aduse industriei muzicale, precum și Simon Le Bon, solistul trupei Duran Duran, distins cu MBE pentru serviciile aduse muzicii și activității caritabile.

Pentru mine, aceste întâlniri nu sunt doar momente de prestigiu sau amintiri frumoase. Ele reprezintă ocazii de a înțelege diversitatea formelor de serviciu public, fie că vorbim despre sănătate, artă, muzică, caritate, diplomație sau implicare comunitară. Fiecare astfel de întâlnire mi-a reamintit că recunoașterea publică vine, în cele din urmă, din muncă, perseverență și contribuție reală la binele celorlalți.

10. Distincția Membru al Ordinului Imperiului Britanic (MBE) reprezintă una dintre cele mai importante recunoașteri oferite de Casa Regală Britanică. Ce a însemnat pentru dumneavoastră momentul în care ați primit această onoare la Castelul Windsor?

A fost unul dintre cele mai emoționante și profunde momente din viața mea. Pentru mine, MBE-ul nu a fost doar o distincție personală. A fost simbolul unui drum lung, început în condiții modeste, trecut prin multe sacrificii și construit într-o țară care mi-a oferit șansa să mă dezvolt profesional și civic.

Ceremonia de la Castelul Windsor a fost un moment greu de descris în cuvinte. Atmosfera, istoria locului, întâlnirea cu ceilalți oameni distinși și faptul că am primit medalia de la Alteța Sa Regală Prințul William au făcut ca întreaga experiență să fie de neuitat. Am simțit uimire, recunoștință și responsabilitate, mai ales într-un loc atât de încărcat de istorie, demnitate și simbolism.

Această onoare a venit ca recunoaștere a muncii mele cu refugiații ucraineni, în special prin sprijinul inițial de sănătate mintală pe care l-am coordonat atunci când aceștia au ajuns în Țara Galilor. Pentru mine, acest lucru are o semnificație aparte, pentru că munca respectivă nu a fost doar profesională, ci și profund umană. A fost vorba despre oameni aflați în suferință, despre familii dezrădăcinate, despre traumă, pierdere, incertitudine și nevoia de sprijin psihologic într-un moment extrem de dificil. Modelul de sprijin dezvoltat atunci a fost ulterior recunoscut ca exemplu de bună practică și publicat pe platforma Traumatic Stress Wales, ceea ce a confirmat importanța unei intervenții timpurii, coordonate și sensibile la traumă pentru persoanele care ajung într-o țară nouă după experiențe de război și dezrădăcinare.

Faptul că sunt unul dintre puținii români care au primit o distincție din partea Familiei Regale Britanice îmi dă speranța că această recunoaștere poate fi privită și ca un semn de integrare și vizibilitate pozitivă pentru comunitatea românească din Regatul Unit. În ultimii ani, tot mai mulți români au devenit consilieri locali, au ocupat roluri de leadership, s-au implicat în viața civică și profesională și sunt recunoscuți pentru contribuția lor în societatea britanică. Acesta este un semn bun și un pas important în schimbarea percepțiilor despre românii din diaspora.

Din păcate, de multe ori știrile se concentrează mai ales pe aspectele negative, iar românii sunt prezentați prin stereotipuri nedrepte, ca și cum ar fi asociați doar cu muncă slab calificată, infracționalitate sau probleme sociale. Cred că avem nevoie de mai multe povești de succes, de exemple reale de integrare, muncă, demnitate și contribuție pozitivă. Prin povestea mea, sper să ajut la distrugerea acestor mituri și să transmit altor români mesajul că se poate. Se poate să pornești de jos, să muncești, să te integrezi, să fii respectat și să contribui la binele unei societăți care devine, treptat, și casa ta.

Pentru mine, această distincție a însemnat și o responsabilitate. Am simțit că nu este finalul unui drum, ci începutul unui nou capitol. Un capitol în care trebuie să continui să servesc comunitatea cu demnitate, modestie și integritate. A fost, în același timp, o recunoaștere a tuturor oamenilor care au avut încredere în mine: familia mea, colegii mei, mentorii mei, comunitățile pe care le-am servit și oamenii care m-au sprijinit în momentele dificile.

11. În mesajul public transmis după acordarea distincției MBE ați vorbit despre sprijinul oamenilor care au contribuit la parcursul dumneavoastră. Cine au fost mentorii sau persoanele care v-au influențat decisiv evoluția?

Cred că niciun parcurs profesional nu se construiește singur. În spatele oricărei realizări există oameni care te-au susținut, te-au provocat, te-au încurajat sau ți-au oferit oportunități la momentul potrivit.

Pentru mine, familia a avut un rol fundamental. Chiar dacă am pornit dintr-un context modest, sprijinul moral, valorile muncii și dorința de a merge mai departe au contat enorm. Apoi, au fost profesorii, colegii și profesioniștii pe care i-am întâlnit în România și în Marea Britanie, fiecare contribuind într-un fel la formarea mea.

O persoană care a avut un rol cu totul aparte în viața mea a fost Doru Dinu Glăvan. A fost probabil unul dintre puținii oameni care m-au încurajat cu adevărat să îmi urmez visul și să plec atunci când mulți alții considerau că sunt „nebun” să renunț la locul meu de muncă din România. Pentru mine, încurajarea lui a contat enorm, pentru că a venit într-un moment în care aveam nevoie nu doar de sfaturi, ci de cineva care să vadă în mine posibilitatea unui drum mai mare decât cel pe care îl aveam atunci.

Doru Dinu Glăvan a fost una dintre personalitățile importante ale jurnalismului românesc, jurnalist, om de radio, fondator al Radio România Reșița și președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. A fost un om care a format și a încurajat generații de jurnaliști și oameni de cultură. Relația mea cu el a fost una apropiată și importantă. Avea acea capacitate rară de a încuraja oamenii să creadă în drumul lor, chiar și atunci când acel drum părea greu de înțeles pentru ceilalți. În cazul meu, a fost omul care a privit dincolo de siguranța aparentă a unui loc de muncă stabil și m-a încurajat să urmez ceea ce simțeam că este vocația mea. Nu voi uita niciodată această încredere. În multe privințe, curajul de a pleca și de a-mi reconstrui viața profesională în Marea Britanie a fost susținut și de faptul că el a crezut în mine atunci când alții se îndoiau.

În Marea Britanie, mentorii mei clinici și academici au avut, de asemenea, un rol decisiv. M-au ajutat să înțeleg standardele profesionale britanice, să îmi dezvolt gândirea clinică și să capăt încredere într-un sistem care, la început, era nou și dificil.

Un loc aparte îl ocupă Prof. Maria Gilbert și Prof. Vanja Orlans de la Metanoia Institute. Am avut onoarea să le am ca supervizori și să învăț direct de la ele. Prof. Maria Gilbert a fost o figură importantă în psihoterapia integrativă și în formarea clinică de la Metanoia, iar Prof. Vanja Orlans a avut un rol esențial în dezvoltarea doctoratului profesional în counselling psychology and psychotherapy. Întâlnirea cu ele mi-a oferit nu doar cunoștințe, ci și un model de rigoare, profunzime, etică și responsabilitate clinică.

De asemenea, câțiva dintre supervizorii mei din National Health Service în Țara Galilor au avut o influență majoră asupra evoluției mele. Ei au crezut în mine, m-au ghidat, m-au provocat profesional și m-au ajutat să înțeleg nu doar practica clinică, ci și cultura profesională a sistemului britanic. Prin ei am învățat ce înseamnă munca multidisciplinară, guvernanța clinică, responsabilitatea față de pacienți și importanța serviciului public.

În plan civic, relația cu doamna Louise Fleet, Lord-Lieutenant of West Glamorgan, a fost una importantă, pentru că mi-a oferit un model de serviciu public, modestie, demnitate și implicare comunitară.

În final, cred că și oamenii care nu au crezut în mine au avut, indirect, un rol. Cei care râdeau de mine când citeam cărți de psihologie și engleză în perioada în care eram subofițer probabil nu și-au imaginat că acele cărți reprezentau începutul unui drum. Astăzi, privesc și acele momente cu recunoștință, pentru că m-au făcut mai hotărât.

12. Privind spre viitor, care sunt proiectele și obiectivele profesionale pe care vă doriți să le dezvoltați în următorii ani?

Privind spre viitor, îmi doresc să continui să dezvolt proiecte care aduc împreună psihologia clinică, sănătatea publică, educația, prevenția și colaborarea internațională.

Un obiectiv important este dezvoltarea UK Diaspora for Health ca platformă de colaborare între profesioniști, instituții și comunități. Pentru mine, această inițiativă reprezintă o modalitate de a contribui la sănătatea globală, dar și o formă concretă de a da ceva înapoi României. În multe țări, clinicienii și profesioniștii din diaspora folosesc experiența acumulată în sisteme internaționale pentru a sprijini țările lor de origine. În același spirit, îmi doresc ca experiența acumulată în NHS, în sănătate mintală, în colaborări internaționale și în practica informată de traumă să poată fi pusă în slujba României, prin parteneriate, formare profesională, schimb de bune practici și proiecte care să conecteze oameni și instituții.

Există deja câteva proiecte despre care am vorbit public și pe care le-am prezentat în mediul profesional, iar speranța mea este ca multe dintre ele să prindă viață în acest an. Unele se află încă în etapa de construcție, dialog și consolidare a parteneriatelor, dar direcția este foarte clară: să transformăm experiența acumulată în proiecte practice, cu impact real pentru oameni, servicii și comunități.

Un alt proiect de care sunt mândru este implicarea mea în zona serviciilor de pompieri și situații de urgență din Țara Galilor, prin selectarea mea ca membru al Independent Advisory Group al South Wales Fire and Rescue Service. Pentru mine, această implicare este importantă deoarece aduce împreună experiența mea în sănătate mintală, traumă, comunități diverse și servicii aflate în prima linie. Rolul unui astfel de grup este de a oferi o perspectivă independentă, de a susține reflecția instituțională și de a contribui la o mai bună înțelegere a nevoilor comunităților deservite.

Prin această implicare, am reușit deja să facilitez o conexiune între serviciile de pompieri și situații de urgență din Țara Galilor și structuri similare din România, inclusiv prin legătura cu Dr. Raed Arafat și colegii din Departamentul pentru Situații de Urgență. Colegii mei din Țara Galilor au vizitat deja România, iar speranța mea este ca în această vară colegii români din DSU să poată veni, la rândul lor, în Țara Galilor. Pentru mine, aceasta reprezintă o realizare importantă între cele două țări, pentru că demonstrează că prin relații profesionale, încredere și viziune comună putem construi colaborări reale între servicii esențiale, cu beneficii pentru oameni, comunități și profesioniștii din prima linie.

În aceeași direcție se înscrie și colaborarea mea cu Centrul de Psihosociologie al Ministerului Afacerilor Interne din România. Pentru mine, această colaborare are o semnificație aparte, deoarece creează o punte directă între experiența acumulată în Regatul Unit, în domeniul sănătății mintale, al practicilor informate de traumă și al sprijinului pentru personalul aflat în prima linie, și nevoile profesionale ale structurilor din România. Sper ca în acest an să putem aduce la viață proiecte comune între cele două țări în domeniul sănătății mintale, cu accent pe formare, schimb de experiență, prevenție, reziliență profesională și sprijin psihologic pentru cei care lucrează în servicii esențiale. Aceste inițiative ar putea reprezenta un pas important în consolidarea colaborării dintre România și Țara Galilor într-un domeniu în care nevoia de sprijin este tot mai vizibilă.

De asemenea, îmi doresc să continui dezvoltarea de resurse educaționale și clinice pentru autism, ADHD, traumă și sănătate mintală. Cred foarte mult în instrumentele practice care pot ajuta părinții, profesorii și profesioniștii să înțeleagă mai bine nevoile copiilor și adulților neurodivergenți.

Un alt obiectiv este să continui promovarea practicilor informate de traumă, atât în servicii de sănătate, cât și în educație, comunitate și profesiile din prima linie. Experiența mea cu refugiații ucraineni, cu persoanele cu autism și dizabilități intelectuale, dar și cu profesioniștii aflați sub presiune, m-a convins că sănătatea mintală trebuie gândită nu doar individual, ci și sistemic.

În paralel, îmi doresc să dezvolt în continuare activitatea clinică și proiectele legate de neurofeedback, biofeedback și reglarea sistemului nervos, mai ales în contexte de stres, traumă, atenție și neurodezvoltare. Cred că viitorul psihologiei va presupune tot mai mult o integrare între înțelegerea clinică, tehnologie, neuroștiință și intervenții personalizate.

În plan civic, rolul meu ca Deputy Lieutenant of West Glamorgan este o onoare și o responsabilitate. Îmi doresc să continui să contribui la viața comunității, să susțin voluntariatul, incluziunea și legăturile dintre oameni.

Dacă ar fi să rezum obiectivul meu pentru următorii ani, aș spune că îmi doresc să continui să construiesc punți: între România și Regatul Unit, între psihologie și sănătate publică, între cercetare și practică, între servicii și comunități, între oameni care au nevoie de sprijin și sisteme care pot deveni mai umane.

---