***Editie online: Anul nr. III

februarie 10, 2025

Interviu cu maestrul Mihai Cătrună: „Eminescu mi-a purtat noroc”

Elena Mitru: Stimate maestre Mihai Cătrună, numele dvs., în calitate de artist plastic, îmi era cunoscut de mai mulți ani, dar momentul „întâlnirii” a sosit abia acum. În acest context, pentru că nu vreau să pierd „momentul”, v-am invitat la o conversație despre arta plastică și vă mulțumesc pentru amabilitatea cu care ați răspuns. Așadar, deci, vă rog să vă prezentați, creionându-vă cu propriile dvs. cuvinte, portretul din care noi, iubitorii de artă, să vă „citim”, aflând cine sunteți și de unde veniți (data și locul nașterii, familia din care proveniți).


Mihai Cătrună: În primul rând, vă mulțumesc pentru invitație, și vă rog, având în vedere că ne cunoaștem oarecum, să renunțați la apelativul de „maestre”. Este un cuvânt care nu doar că nu mi se potrivește – maeștri sunt profesorii mei virtuali în arta grafică despre care, sigur, vom apuca să și vorbim, în vreme ce mie îmi revine doar eternul rol de învățăcel – iar în relațiile firești, colegiale, chiar mă încurcă.Prefer să fiu un simplu artist, iar dacă publicul chiar crede în arta mea, nu pot decât să mă bucur. În lumea artei e loc, cred eu, pentru toți. În ce privește drumul meu profesional, lucrurile sunt chiar mai simple. Romanii aveau o vorbă: Ars longa, vita brevis. Cum noi românii, ca popor latin, nu-i așa?, ne pricepem la orice, chiar și la limba latină, traducând însă totul după ureche, ar rezulta că, simplist vorbind, aforismul lui Hippocrate ar vrea să ne spună, metaforic desigur, că arta e nesfârșită, iar viața noastră e prea scurtă ca să-i cuprindem infinitatea ei absolută. Personal m-am convis de acest adevăr ucenicind, de aprope cinci decenii, în arta desenului, fără să pot spune că i-am descoperit toate tainele. Pe scurt, sunt din Alexandria, județul Teleorman, vă spun asta fiindcă s-ar putea, și nu m-ar mira, să fie și prin America o localitate cu acest nume, judecând după obiceiul americanilor de a-și numi orașele după locurile de origine ale unora dintre locuitorii lor, și m-am născut la 20 ianuarie 1962. Provenind dintr-o familie de profesori, oameni cu vază și cunoscuți pe plan local, am mers, cum erau pe atunci vremurile, pe calea științelor exacte, absolvind cel mai bun liceu de matematică-fizică din oraș, singurul de altfel cu acest profil, de la noi din județ. Apoi, tot „matematic” vorbind, am ajuns la Politehnică, la o facultate care mi-a deschis și calea unui loc de muncă stabil, în industrie evident, și de care m-am despărțit, totuși, cu ușurință în 1990, când am luat trei decizii care mi-au schimbat radical destinul: am ajuns la București, am renunțat la inginerie, m-am angajat în publicitate și advertising și m-am reapucat serios de desen și de pictură, o pasiune din copilărie, dar pe care, o vreme, din motivele amintite, o neglijasem. Să vă mai spun că tot atunci m-am și căsătorit, e drept, nu chiar imediat, dar poate și ca o consecință a acelor decizii despre care v-am vorbit, pare chiar că iau lucrurile prea personal. Cu totul, de mai bine de trei decenii încoace, lucrez exclusiv în domeniul artistic și publicistic, de la o vreme chiar ca free-lancer, ceea ce nu e nici ușor, și nici comod. Am însă bucuria de a fi, ca om și ca artist, eu însumi, un iubitor de artă, un prieten al artiștilor și al scriitorilor, dacă vreți, un nume de referință din micul nostru univers cultural, în care, cu bucurie, evoluez.

E.M: Drumurile vieții dv. au început cu primii pași spre artă, descoperind singur, ați mărturisit adesea, din fragedă copilărie, „secretele” desenului, și de care vă leagă cele mai frumoase amintiri din viață.Vă rog să spuneți unde a avut loc acest început și cum vi-l amintiți?
M.C: Despre anii de școală, v-am vorbit. Despre „școala” de acasă, nu v-am spus încă nimic. Mi-a plăcut de mic să desenez. În copilărie chiar mă luam la întrecere cu fratele meu geamăn pe această temă, mai copiind, mai „furând” după chipurile și modelele din Piff-Vaillant, vă mai amintiți, nu-i așa? Erau primele reviste de benzi desenate occidentale apărute la noi, și mă fascinau cu adevărat. Mai târziu au apărut și cărți cu benzi desenate românești, evident preluate, interpretate. Unul din cei mai iubiți desenatori era, atunci, ca și azi, maestrul Valentin Tănase – vedeți nu mă feresc să folosesc acest apelativ, dar numai când e cazul cu adevărat – și din acele cărți am învățat singur, repet, fără să fac nici o oră de studiu organizat, cum se desenează un chip, cum se sugerează o stare sufletească, prin arta desenului. Studiul cărților de benzi desenate și operele maeștilor în domeniu mi-au fost călăuze neprețuite pe drumul artei. Cu acest bagaj de cunoștințe, intuitive, desigur, am pornit în viață, și de atunci tot încerc să mă perfecționez. Nu am încetat niciodată să studiez, cum nu am renunțat niciodată la desen, ca excercițiu zilnic, de autoeducație și de progres în tehnicile plastice.
E.M: Au urmat anii de studii superioare. Cum se numesc instituțiile de învățământ pe care le-ați absolvit și ce profil au avut?
M.C: Da, am o diplomă de inginer, domeniul construcții de mașini, și nu mi-e rușine. Am lucrat mai bine de opt ani în producție și am înțeles ce înseamnă disciplina, răspunderea, respectul pentru muncă. Apoi m-am angajat, cum v-am spus, în industria publicității, fără să le spun noilor mei colegi că sunt și artist plastic. Au aflat asta mult mai târziu, când, întâmplător, am luat un premiu ca grafician. Surpriza a fost mare, dar mai încurcați au fost șefii mei care, bănuiau, de acum o să le cer un salariu mai mare. Și chiar aveam dreptate, fiind după mine și cel mai creativ din colectivul acela. Ca să-i scutesc de o grijă, mi-am dat demisia și m-am apucat să lucrez pe cont propriu. M-au ajutat și experiența din producție, disciplina despre care v-am vorbit, dar mai ales cunoștințele de desen tehnic, o disciplină înlocuită azi în mare măsură de programele de proiectare automată. Am desenat întotdeauna cu plăcere în tuș, o vreme am și predat Desenul tehnic la un liceu din Alexandria, iar azi nu încetez să mă minunez în fața noilor pen-uri ultrafine. Un desen cu astfel de tocuri cu tuș este o provocare și există colecționari care m-au acuzat că lucrez cu mina de creion și îi păcălesc spunându-le că e tuș, numai ca să le iau banii. Când s-au convins că am dreptate, au tăcut mâlc.

E.M: V-ați specializat deci, în domeniul publicistic: management și marketing. Care au fost satisfacțiile pe care le-ați cules de-a lungul timpului, în acest domeniu?
M.C: Am lucrat, e drept, aproape 10 ani la o firmă de publicitate. Erau vremuri tulburi pe plan social, iar provocările profesionale erau extreme. Am trecut rapid de la planșa de desen, la programele de calculator, am învățat mai mult de unul singur să folosesc noile programe de calculator, dar nu m-am plâns nimănui. Pe piața muncii răzbește cel mai bun. Regret și azi că în acei ani nu prea am avut cu cine să mă sfătuiesc, nu știam sigur ce drum să aleg. Îmi plăcea pictura, artă pe care o mai practic și azi, e drept, mult mai puțin decât aș vrea, dar mă atrăgea, ca un magnet, desenulartistic. Consultam albumele meștrilor, mă fascinau desenele lui Leonardo da Vici, ale lui Michelangelo, iar de la noi, desenele lui Marcel Chirnoagă și Valentin Tănase. Poate credeți că sunt prea orgolios, că aspir prea sus, dar în artă trebuie să te întreci doar cu cei mai buni. Pe cât sunt de generos și îngăduitor în viața de zi cu zi, cu confrații și prietenii, pe atât sunt de exigent în arta pe care o practic.
E.M: Pașii vieții v-au purtat pe noi căi. Presupun că a existat un scop bine definit, odată ce v-ați hotărât să urmați cursuri de design și creativitate. Povestiți vă rog despre această hotărâre pe care ați pus-o în practică.

M.C: Cursuri propriu-zise nu am urmat. Nici nu prea aveam cu cine. Pe atunci desenul grafic nu cred că se preda nici la Academia de Artă – abia mai târziu, disciplina Design industrial a trecut de la proiectarea manuală, la grafica asistată- iar, în plus, eu nici nu prea aveam vreme să merg la cursuri, fiind deja, cum v-am spus, familist și deci un om cu alte obligații și responsbilități. Ce m-a salvat și mi-a deschis noi orizonturi a fost pasiunea, aș spune perseverența, pentru desen. Vă spuneam că am prornit în viață alături de fratele meu care avea, în copilărie, același talent ca și mine. Din păcate, el nu a mai lucrat atât cât aș fi sperat eu, și și-a pierdut, în timp, multe din abilități. Desenul, arta în general, este după mine o problemă de muncă, de perseverență, mai mult poate chiar decât o chestiune de talent. De aceea nu v-am spus întâmplător proverbul acela latin. Viața, cu toate cărările ei necunoscte, e doar o stavilă în calea artei, care, după mine, e imensă, infinită.

E.M: Discutând despre felul în care prezentați portretele, se remarcă în primul rând expresivitatea fantastică a tuturor elementelor care alcătuiesc figura umană. Cum reușiți să redați chiar acele „elemente” ale expresiei, despre care pot spune că în mod obișnuit nu se observă?


M.C: Sincer, e o problemă de exercițiu. V-am spus, desenez zilnic, întâi ca hobby, apoi ca pasiune. Citesc mult, încerc să-mi imaginez, dincolo de pagina cărții, cum arăta cu adevărat decorul, fundalul universului liric eminescian. În creațiile mele nu urmăresc neapărat asemănarea fizică – deși atât iubitorii de artă, dar și colecționarii la acest aspect se uită în primul rând – cât asemnănarea. Eu îl văd, cu ochii minții, pe Eminescu, „aievea”, de parcă ar fi viu și aș vorbi cu el, îi simt zâmbetul, îi ating privirea, când pierdută, când încruntată. De aceea, portretele mele eminesciene sunt mai degrabă stări de spirit, mai mult portrete virtuale, decât simple reprezentări fotografice.

E.M: Pasionat fiind și de poezie, ați prezentat multe lucrări dedicate creației eminesciene. Cum au fost primite de publicul vizitator?
M.C: V-am spus, de mai bine de un deceniu, de când încerc să ma apropii plastic de universul literar eminescian, am reușit să-I intuiesc stările de spirit, să desprind, din poezia sa, esențialul. Despre receptarea artei mele, sunt într-adevăr multe de spus. Cu timpul, prin muncă și perseverență, am devenit un adevărat model pentru eminescofilii din țară. Am peste 250 de lucrări originale pe această temă, și alte zeci de desene, cărți poștale, creații din zona graphic-designului. Anul trecut am scos chiar un Album original, de peste 250 de pagini, evident tot pe acorduri eminesciene, și mai am lucrări pentru încă două albume similare. Dovadă că sunt cunoscut este că, anual, de Ziua Culturii Naționale, primesc zeci de solicitări și de comenzi de lucrări originale, ca să nu mai spun de zecile de copii neautorizate ce umplu spațiul virtual. Nu încurajez aceste mici „furturi” intelectuale, dar sunt conștient că mulți nici nu mai realizează că sunt lucrările mele, ale unui artist cu o identitate reală, și consideră că ele aparțin unui patrimoniu public. Dacă toți cei care le folosesc și le admiră cred în Eminescu, cred în reprezentările mele pe această temă, nu pot, ca artist, decât să fiu mulțumit. E drept, mulțumirea nu aduce mereu bani, dar rareori mai întâlnești azi artiști bogați. Eu sunt totuși fericit, căci sunt bogat în felul meu: am o familie, am prieteni, și mai sunt critici de artă care cred în mine.


E.M: Cred că majoritatea iubitorilor de artă, știu și înțeleg că pictura, grafica, etc. sunt glasurile maeștrilor care vorbesc fără cuvinte, redând prin talent și combinații de culori, „capitole” întregi care se află înmagazinate între cele patru rame delimitatoare, asemenea unei cărți ale cărei pagini sunt cuprinse între coperțile ei. Cum observați dvs. că se petrece acest fenomen în momentul în care vizitatorul se află în fața unui tablou pe care parcă l-ar „răsfoi” asemenea unei cărți?
M.C: Urmăresc cu atenție, când am câte o expoziție, reacțiile vizitatorilor. Există o tipologie a iubitorilor de artă: unii le știu „pe toate”, și trec pe lângă lucrări indiferenți și gravi, alții te pisează cu întrebări. Când nu mai vor să știe nimic, e un semn bun, înseamnă că ai mers direct la țintă și că arta ta vorbește minții, sufletului, nu neapărat glasului. În altă ordine de idei, am avut reacții bune atât de la oameni obișnuiți, fără prea mult contact direct cu arta, cât și de la critici consacrați. Marea mea bucurie este că m-a încurajat chiar maestrul Valentin Tănase, idolul meu din copilărie. Cu toții l-au înțeles mai bine, văzându-mi lucrările, pe omul și pe Poetul Mihai Eminescu, „modelul” desenelor mele, l-au recunoscut și l-au iubit. Asta este pentru un artist cea mai mare satisfacție. Eu l-am „făcut” pe Eminescu viu, uman, adevărat. Poate nu aidoma omului real, dar întocmai ca spirit și înfățișare.
E.M: În afară de lucrările despre care vorbeam, dvs.ați executat și ilustrații de cărți, enciclopedii, cărți pentru copii, grafică comercială, etc. Și în felul acesta ați participat la multe acțiuni culturale și v-ați apropiat foarte mult de scriitori. A fost aceasta una dintre metodele prin care s-a creat un liant mai puternic între autori și artistul, graficianul ilustrator, Mihai Cătrună? Dați vă rog un exemplu.
M.C: Ca artist liber-profesionist, depind, evident, de comenzi. Lucrez mult în domenii adiacente artei: grafică publicitată, lay-out, coperte, portrete, ilustrație de carte etc. Am sute de lucrări finalizate. Îmi plac cărțile frumoase, am avut acasă ediții de lux ale cărților beletristice, vă mai amintiți poate cărțile tipărite pe hârtie „foiță de țigare”, de la fosta Tipografie Arta Grafică. La fel, pretind ca o carte să aibă copertile drepte, să nu se dezlipească foile la prima utilizare. Un volum frumos de poezie, de pildă, este și o „carte de vizită” a unui autor, dar și a celui care a proiectat-o. Cu timpul, am ajuns să folosesc caractere de litere speciale, pe care eu le-am creeat și adunat, să mă intereseze toate secretele artei tipografice, astfel ca prietenii și clienții care apelează la mine să fie mulțumiți. Din păcate, întâlnesc și autori care vor cărți ieftine, care se uită la câștig, iar nu la calitate. Eu le spun de la început în ce condiții lucrez eu, iar dacă văd că persistă în ideile lor, prefer să ne despărțim amiabil, decât să fiu părtaș la o publicație ratată. După mine și așa se tipărește destul de haotic, piața e invadată de fake-uri și de impostori, iar orice carte urâtă este și un afront adus profesiei de editor. Aceleași exigențe le am și în privința revistelor. Am lucrat, în colaborare, la câteva publicații de artă, și amintesc aici Nomen Artis, o revistă dispărută odată cu moartea prematură a redactorului-șef, doamna Viorela Codreanu-Tiron, iar de 5 ani lucrez, ca redactor artistic, la Eminesciana, ce apare sub egida UZPR. Este, practic, cea mai de seamă realizare a mea profesională, evident, după munca de desenator artistic.
E.M: Desigur că pentru această frumoasă și bogată activitate, ați fost recompensat (mi s-a părut cel mai potrivit cuvânt) cu distincții, premii, medalii,etc. tot ceea ce poate aduce satisfacția omului de artă, în afară de bucuriile oferite de iubitorii de artă, care înțeleg sufletul și talentul creatorului. Enumerați vă rog câteva dintre ele.
M.C: Aici nu e loc de îndoială: cel mai prestigios premiu primit de mine în toată cariera de artist este Teiul de Aur, conferit de juriul Festivalului Național Mihai Eminescu, de la Botoșani. Ca editor, mai dețin și Teiul de Argint, dar medalia de aur (în sine, este o piesă de artă, un exemplu de simplitate și de bun gust), care se acordă o singură dată în viață, este pentru mine maximul profesional. Premii am mai primit, unele chiar prestigioase, dar revin: nu distincțiile dau valoarea unui artist, uneori nici notorietatea, cât autenticitatea. Eu sunt perceput ca un artist eminescian, prin spirit, și, dacă vreți, prin tehnică. Este mai mult decât o recunoaștere, este o marcă a mea proprie.
E.M: Spuneți vă rog câteva cuvinte despre Taberele de creație. Ce părere aveți și cum vedeți dvs. în calitatea pe care o aveți în domeniul Artei Plastice, activitățile lor?
M.C: Nici timpul, și nici obligațiile familiale sau profesionale nu mi-au permis să iau parte la tabere de creație. Cunosc artiști care le frecventează, uneori chiar cu folos (material), dar eu sunt mai degrabă un artist solitar. Prefer să lucrez netulburat, într-un cadru ambiental intim, decât în tovărășia confraților. Actul de creație este, după mine, unic și irepetabil, și de aceea trebuie practicat ca un ritual, nu ca un obicei diurn. Cred că prin asta am spus totul despre arta mea.



E.M: În Revista de cultură „Curtea de la Argeș” dl. Gheorghe A. Stroia vă caracterizează astfel: …„Mihai Cătrună are generozitatea și altruismul înnăscute, Arta pentru el, fiind o plăcere cu izvoare adânci, și nu o obligație cvasi-sacerdotală”. Ce ne puteți spune despre aceste frumoase cuvinte care v-au fost adresate?
M.C: Orice apreciere profesională mă bucură și mă onorează. Evident, criticul citat de dv. a intuit și o parte din caracterul meu, fapt ce confirmă ce v-am spus mai devreme despre „relația” mea cu breasla artiștilor. Pictez, desenez, compun cu plăcere, asta și pentru că-mi iubesc meseria, pentru că fac ce știu mai bine, și ce mi-am dorit. În viața de zi cu zi sunt perceput ca un om vesel, vitalist chiar. Mă străduiesc ca în artă să rămână doar vitalismul, nu și partea trecătoare, pasageră a vieții mele personale. La fel, profesia asta mi-a dat prilejul să cunosc oameni deosebiți, să-mi fac prieteni în lumea artelor, a literelor, ceea ce mă bucură și mai mult. Repet, de când am pornit pe acest drum, am simțit că sunt un răsfățat al norocului. Evident, Eminescu mi-a purtat noroc!
E.M: În continuare, vă rog să deschideți pentru câteva minute cutiuța cu secrete și să ne destăinuiți dintre proiectele de viitor pe care vi le-ați propus.
M.C: Dacă anul trecut, la împlinirea vârstei de 60 de ani, am ținut anume să sărbătoresc acest lucru publicând albumul Eminescu, aș vrea ca, într-un viitor previzibil, să completez acest început editorial, constituind un triptic: un album de autor, care să mă reprezinte cu adevărat, și un album cu lucrări de grafică publicitară și editorială, un fel de rezumat al carierei mele profesionale, în mare parte, constat, încă necunoscută publicului meu.
E.M: Stimate Mihai Cătrună, ne aflăm la sfârșitul dialogului nostru. Vă mulțumesc pentru amabilitatea cu care ați participat și vă doresc sănătate și putere de muncă pentru a realiza proiectele pe care vi le-ați propus.


Interviu realizat Elena Mitru

Acest interviu a fost preluat cu acordul implicit al artistului Mihai Cătrună: https://www.facebook.com/profile.php?id=100090486125322

kultapogeum 2021 Toate drepturile rezervate