Jocul Ielelor, dramă scrisă de Camil Petrescu- O analiză detaliată

Contextul literar

                          Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu (1894-1957) este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană (europenizarea literaturii române), prin aducerea unor noi principii estetice (autenticitatea, substanţialitatea, relativismul) şi prin crearea personajului intelectual lucid şi analitic, în opoziţie evidentă cu ideile sămănătoriste ale vremii, care promovau „o duzină de eroi plângăreţi”. Camil Petrescu opinează că literatura trebuie să ilustreze „probleme de conştiinţă”, pentru care este neapărată nevoie de un mediu social în cadrul căruia acestea să se poată manifesta.

    Camil Petrescu propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu… Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti…     Din mine însumi, eu nu pot ieşi… Orice aş face eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini.Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi.

Camil Petrescu este un autor analitic atât în romane, cât şi în piesele de teatru, construind personaje frământate de idealuri ce rămân la stadiul de teorie, trăind în lumea ideilor pure, imposibil de aplicat în realitatea concretă. Concepţia lui Camil Petrescu despre drama umană evidenţiază ideea că „o dramă nu poate fi întemeiată pe indivizi de serie, ci axată pe personalităţi puternice, a căror vedere îmbrăţişează zone pline de contraziceri”, că personajele nu sunt caractere, ci cazuri de conştiinţă, personalităţi plenare, singurele care pot trăi existenţa ca paradox: „Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă .”

Prima formă artistică a dramei „Jocul ielelor” datează din 1916, după care Camil Petrescu a realizat mai multe variante, piesa fiind publicată abia în 1947, în volumul de „Teatru”. El însuşi adept convins al absolutului, nu a fost de acord cu nici o viziune regizorală de punere în scenă a spectacolului, aspiraţia sa de perfecţiune împiedicând astfel reprezentarea acestei piese atâta timp cât a trăit.

Tema o constituie drama de conştiinţă a personajului principal, izvorâtă dintr-un conflict complex şi puternic în planul ideilor absolute, pe care, dintr-un orgoliu nemăsurat, eroul se încăpăţânează să le aplice în realitatea concretă cu care sunt incompatibile. Destinul nefericit al personajului este determinat de luciditatea prin care-şi asumă eşecurile, de opacitatea faţă de orice soluţie reală, de refuzul de a abandona lumea ideilor pure, de obstinaţia aplicării în societatea concretă a conceptului utopic de dreptate absolută.

                      Specificul speciei

Opera literară ,,Jocul ielelor” de Camil Petrescu este o dramă de idei, deoarece prezintă toate trăsătu­rile acestei specii literare: conflict interior, personaje construite pe baza trăirilor lăuntrice, acţiune concen­trată.

                      Dramă de idei, ,,Jocul ielelor” (1918), a fost considerată şi dramă a absolutului: personajul principal, Gelu Ruscanu, trăieşte după tiparul ideilor sale, este însetat de absolut, atât în iubire, cât şi în justiţie. El îşi crează din imaginea tatălui un model absolut, ceea ce determină o serie de conflicte la nivelul conştiinţei. Conflictul central este dat între două lumi, între două modele de existenţă: Utopia – lumea ideilor, după care şi pentru care trăieşte eroul; Realia – lumea reală, a vieţii cotidiene în care sunt posibile fapte josnice pentru condiţia umană şi a cărei lege supremă este compromisul. Drama personajului izvorâşte din incompatibilitatea celor două lumi, din neputinţa eroului de a-şi pune în aplicare ideile, dar şi de a trăi după tiparele realităţii.

                      În acelaşi timp, ,,Jocul ielelor” poate fi privită şi ca o dramă a cunoaşterii, a responsabilităţii şi lucidităţii. Laitmotivul operei este: ,,Câtă luciditate atâta experienţă şi deci atâta dramă”. Martor la atâtea lucruri josnice pentru lumea ideilor în care trăieşte, dar şi la prăbuşirea modelului reprezentat de tatăl său, Gelu Ruscanu nu poate suporta apăsarea şi sentimentul responsabilităţii şi se sinucide. Destinul său devine, astfel, unul tragic.

                      Titlul

                      Titlul piesei face trimitere la mitul autohton al ielelor, fecioare frumoase, dar neîndurătoare, care apar noaptea în locuri izolate şi îi pedepsesc pe cei care le privesc jocul, schilodindu-i. Apropierea se face prin asemănarea ideilor cu ielele. Cel care ,,vede ideile”, este prins ca într-o horă a ielelor şi nu mai are scăpare, întregul său destin fiind subjugat acestora. Ielele simbolizează aspiraţia spre absolut, care este sortită eşecului.

    Titlul ilustrează crezul artistic al lui Camil Petrescu, sintetizat de el în motoul volumului de versuri: „Jocul ideilor e jocul ielelor”. Gelu Ruscanu este încătuşat al idealului de dreptate absolută care este o iluzie, o utopie. Omul care vede idei absolute este mistuit lăuntric de jocul lor halucinant şi pedepsit, întocmai cum cel care are curajul să privească dansul ielelor moare sau înnebuneşte, oricum, devine neom. Setea de absolut şi lumea ideilor pure care au pus stăpânire pe protagonist sunt ilustrate de replica lui Penciulescu, singurul care descifrează concepţia idealistă a lui Gelu Ruscanu, care „nu vede lucruri”, ci „vede numai idei”. Ruscanu confirmă – „Eu văd ideile…” – dar Penciulescu îl priveşte lung şi-l avertizează că drama începe atunci când ideile au dispărut: „câtă vreme le vezi… totul e în ordine… Când au dispărut… după ce le-ai văzut, abia atunci e grav… începe drama…”. Penciulescu explică în continuare în ce constă pericolul pentru cei care văd idei, asemănând urmările nefaste cu cete suferite de cei care au văzut ielele: „Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?..: Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş, în lumina lunii, ielele goale şi despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar şi el rămâne neom. Ori cu faţa strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea.Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului.Nu mai poate coborî pe pământ.Aşa sunt ielele… pedepsesc. ..Nu le place să fie văzute goale de muritori”.

                      Construcţie

                      Piesa este alcătuită din trei acte şi 12 tablouri. Conflictul interior este cel care predomină, conflictele exterioare nefiind decât adiacente acestuia şi reprezentând surse de alimentare pentru conflictul principal. Un rol deosebit în organizarea dramei îl au didascaliile (indicaţiile scenice), foarte bogate, care ajută la conturarea personajelor şi la caracterizarea acestora. Se încearcă, prin intermediul acestora, surprinderea trăsăturilor interioare ale eroilor. Existenţa unor astfel de didascalii transformă piesele lui Camil Petrescu în piese de lectură, de bibliotecă.

                      Subiectul

                          Acţiunea dramei se petrece la sediul redacţiei ziarului de factură socialistă ,,Dreptatea socială”, în preajma izbucnirii primului război mondial, în mai 1914. Directorul ziarului, Gelu Ruscanu duce o violentă campanie împotriva ministrului justitiei, Şerban Saru-Sineşti, pe care îl acuză de coruptie, cerându-i demisia şi promiţând, în caz contrar, a publica un document ce-l va trimite ,,de pe banca ministerială pe banca justiţiei”. Este vorba de o scrisoare de dragoste a Mariei Sineşti adresată lui, în care se afirmă că la originea averii soţului său stă o crimă comisă de acesta: ucisese o mătuşă bogată, Manitti şi-i distrusese testamentul, devenind astfel unicul moştenitor. Stăpânit de ideea dreptăţii absolute, eroul este hotărât să meargă până la capăt în ciuda tuturor presiunilor, a şantajelor sentimentale (este vizitat de primul procuror, de o mătuşă, Irena, ce-i dezvăluie multe despre trecutul co­mun al tatălui său, Grigore Ruscanu, şi al lui Sineşti, de Maria, de Sineşti însuşi). Când însă ministrul propune eliberarea din închisoare a unui deţinut politic, Petre Boruga, to­varăş de partid, grav bolnav, în schimbul încetării campaniei, camarazii lui Gelu Ruscanu acceptă tranzacţia, iar eroul se supune hotărârii majorităţii. Profund tulburat în ­propriile sale convingeri, el nu rezistă însă presiunii realităţii şi se sinucide chiar cu pis­tolul lăsat de fosta sa amantă, Maria, repetând destinul tatălui său.

Personajele

Cu Gelu Ruscanu autorul impune un nou tip de personaj în literatura română: intelectualul lucid, hipersensibil, orgolios, dar inadaptat, care nu acceptă compromisul. Tânărul însetat de absolut, ,,capabil de crize de conştiinţă, de ordin cognitiv, nu moral, în esenţă” este un personaj de descendenţă romantică (geniul), dar raportat la societatea citadină din prima jumătate a secolului al XX-lea. Verticalitatea morală, intransigenţa îi impun o atitudine constantă.

Personajul principal este caracterizat în mod direct în didascalii, încă de la intrarea în scenă, ca şi alte personaje ale piesei: ,,Gelu e un bărbat ca de 27-28 de ani, de o frumuseţe mai curând feminină, cu un soi de melancolie în privire, chiar când face acte de energie. Are nervozitatea instabilă a animalelor de rasă. Priveşte totdeauna drept în ochi pe cel cu care vorbeşte, şi asta-i dă o autoritate deosebită. Destul de elegant îmbrăcat, deşi fără preocupări anume”. Precizarea vârstei, a detaliilor de portret fizic, vesti­mentaţie, mimică, poartă de la început semnele fata­lităţii: ale unui destin care îl constrânge la a repeta ,,scenariul” jucat de tatăl său. Tehnica modernă a relativizării perspectivelor, a oglinzilor paralele este utilizată în caracterizarea directă. Ruscanu se re­flectă în mod diferit în conştiinţa fiecăruia dintre per­sonajele piesei. Pentru Praida şi Penciulescu el este ,,Saint-Just”, ,,omul care vede idei”, ,,arhanghelul dreptăţii”. Pentru Maria Sineşti, Gelu reprezintă omul superior, deosebit de inteligent, pe care-l admiră şi-l iubeşte. Pentru Şerban Saru-Sineşti, Gelu este un însetat de absolut, dar şi un iluzionat. Autoca­racterizarea redă un personaj ,,transparent”: ,,Am putut greşi, dar mască nu am purtat niciodată”, lucid şi conştient: ,,Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă”.

Menirea lui e unică şi de o intransigenţă absolută, dictată de imperativul categoric al dreptăţii sociale. El rupe orice legătură cu trecutul personal, cu credinţa în iubirea absolută, cu toate dorinţele sau ispitele, de parcă acestea ar face parte dintr-o altă viaţă. El nu-şi mai doreşte nimic pentru sine. Credinţa într-un principiu unic îl ajută să treacă peste eşecul iubirii. Pentru Ruscanu, femeia iubită este un simbol pentru atracţia absolutului.

Şerban Saru-Sineşti, ministrul justiţiei, este tipul politicianului versat, dur, violent, având orgoliul puterii. El reprezintă un tip uman opus lui Gelu Ruscanu. Sineşti este caracterizat în mod direct în didascalii, încă de la intrarea lui în scenă: ,,Sineşti, bărbat aprig, bine legat, ca de patruzeci şi ceva de ani … Omul fumează şi gândeşte aproape nemişcat, dând o impresie de concentrare dură ca o carapace. Are o privire puternică şi mâinile mari, agitate. În conul de lumină cu reflexe verzui, trăsăturile feţei au o duritate de gravură.” Impresia pe care o lasă este aceea a unei forţe crâncene, reţinute. El este reflectat diferit în conştiinţa celorlalţi, ca în oglinzi paralele: pentru Maria el este un monstru, pentru Gelu un asasin, Penciulescu îl consideră una dintre cele mai infernale canalii pe care le-a întâlnit şi ,,un crâncen jucător”, în timp ce pentru mătuşa Irena, Sineşti este salvatorul onoarei lui Grigore Ruscanu. Mândru de puterea asupra destinelor oamenilor, de autoritatea sa, mărturiseşte acest lucru: ,,Pot propune scoaterea din fundul ocnei a unor oameni uitaţi de semenii lor şi de Dumnezeu acolo şi pot deschide acţiuni care să trimită în fundul ocnei alţii, nimicind astfel familii întregi, şi distrugând fericirea soţiilor şi a copiilor”. Sineşti îşi urmăreşte cu tenacitate scopul propus şi nu ezită să recurgă la orice mijloace pentru a obţine ceea ce-şi doreşte. Calculat, ştie să folosească punctele slabe ale adversarului. Prin dezvăluirile pe care le face, provoacă sinuciderea lui Ruscanu.

Maria Sineşti este prototipul personajului femi­nin camilpetrescian. Caracterizată în mod direct de autor, Maria apare ca o fiinţă ,,de o frumuseţe tulbură­toare […], mistuită de secrete grele”, ,,hiperemotivă, cu imaginaţie dezordonată”, ,,pradă tuturor obsesiilor, cu dorinţe neîmpăcate, deviate” . Frivolă, nestatornică, Maria (ca şi Ela Gheorghidiu) nu poate înţelege zbu­ciumul interior al bărbatului iubit. Slabă şi puternică, în acelaşi timp, fatală, misterioasă, imprevizibilă, se autocaracterizează, pomind de la motivul dublului, motiv pe baza căruia este construită întreaga piesă: ,,Gândesc uneori că sunt in mine două fiinţe: una josnică, mărginită şi laşă, care a primit să i se dea de bărbat un om pe care nu-l iubea […] şi alta care suferă, care plânge… care sângerează pentru toate josniciile celeilalte”. Ea aduce arma cu care Gelu îşi va pune capăt zilelor, dar nu va putea pătrunde misterul morţii lui: ,,Nu înţeleg nimic… De ce s-a omorât?”.

Praida este exponentul unei filosofii pragmatice, pentru care dreptatea are ca unic criteriu o cauză, iar deasupra dreptăţii este partidul. Penciulescu este oscilant, echivoc, dar capabil de a formula esenţa dramei lui Gelu Ruscanu, ca om care a văzut jocul ielelor.

Structura de profunzime a personajelor din Jocul ielelor (Gelu Ruscanu, Maria Sineşti, Şerban Saru-Sineşti) se va regăsi, în contexte diferite, şi la alţi eroi din opera scriitorului (de exemplu: Ştefan Gheorghidiu – Ela – Nae Gheorghidiu sau Pietro Gralla­ – Alta – Cellino).

Structura dramei

    Piesa „Jocul ielelor” de Camil Petrescu este structurată în trei acte, fiecare dintre ele fiind alcătuit din tablouri şi scene. Pe prima pagină a piesei, pe care sunt scrise personajele, Camil Petrescu defineşte opera ca fiind „o dramă a absolutului”, precizând totodată timpul şi locul unde se petrec evenimentele, „mai 1914”, în Bucureşti.

    Relaţiile spaţiale sunt complexe, manifestându-se în această dramă atât spaţiul real şi deschis al evenimentelor ce se petrec în Bucureşti, precum şi spaţiul închis, psihologic al protagonistului. Relaţiile temporale reliefează, în principal, perspectiva continuă, cronologică a evenimentelor care duc la destinul tragic al personajului. Se distinge totodată şi o discontinuitate temporală, generată de alternanţa evenimentelor, marcate de flash-back.

Construcţia subiectului

Acţiunea actului I se petrece în biroul directorului de la redacţia ziarului „Dreptatea socială”, decorul fiind minuţios descris de dramaturg. Sache, paginatorul gazetei şi Daşcu, maşinistul-şef sunt îngrijoraţi că nu există nici un fel de articol pentru numărul de a doua zi, în afară de cel pe care-1 lăsase „tovarăşul director” înainte de a pleca la Iaşi, unde pleda într-un proces al ceferiştilor de la Paşcani. Vizita responsabilului „Internaţionalei a doua” produce agitaţie în redacţie, deoarece el venea la ziar pe data de 18 a fiecărei luni şi anunţa că va izbucni revoluţia.         Deşi la început agenţii de la Siguranţă îl urmăriseră şi-i făcuseră cazier, acum toţi râdeau de el şi nimeni nu-i mai dădea nici o atenţie. Administratorul Praida şi secretarul general de redacţie Penciulescu se bucură când află că venise „nebunul de Kiriac”, pentru că plicul cu instrucţiuni pentru desfăşurarea revoluţiei conţinea totdeauna şi o sumă importantă de bani, cu care se puteau plăti salariile redactorilor.

    Pe de altă parte, Penciulescu este îngrijorat că erau supravegheaţi de un agent de la Siguranţa Statului şi că în ziarul guvernului se scria că gazeta lor, care trăieşte „din fonduri suspecte”, dezlănţuise o campanie de presă împotriva actualului ministru al justiţiei, fapt ce nu va mai fi tolerat de către guvern, care va lua „măsuri drastice”. Articolele referitoare la atacul politic pe care „Dreptatea socială” îl declanşase împotriva ministrului de justiţie Şerban Saru-Sineşti făcuse să crească tirajul ziarului, de unde reiese că opinia publică era interesată de integritatea morală a membrilor guvernului.

    Tocmai când Penciulescu îi explica lui Daşcu de ce îi spune „Saint-Just” lui Gelu Ruscanu, nume care s-ar traduce „Sfântul Dreptate”, soseşte în redacţie directorul ziarului. în mod cu totul inedit pentru o operă dramatică, Camil Petrescu face, prin caracterizare directă, un portret fizic detaliat personajului Gelu Ruscanu, din care reies şi trăsături morale. Spre surprinderea tuturor, Gelu îl întâmpină zâmbind pe agentul de la Siguranţă, explicându-le că acest domn Ştefănescu avea însărcinarea să-1 fileze pe el, dar că făcuseră amândoi o înţelegere: ca să nu se mai ţină după el, Gelu îi dicta raportul privind deplasările pe care le efectua, iar în timpul acesta omul îşi vedea de treburile lui, ca de pildă „saşi muncească via”. Penciulescu îşi exprimă temerea că guvernul ar putea să le însceneze vreo fraudă, întrucât campania de presă pe care o dezlănţuiseră împotriva ministrului Justiţiei îi enervase pe liberali, cu care nu era de glumit. Gelu Ruscanu susţine cu fermitate împlinirea dreptăţii, că actualul ministru trebuie să ispăşească pentru că săvârşise „ceva atât de nelegiuit”, refuzând totuşi să le destăinuie fapta acestuia, dar accentuând că în orice altă ţară el ar fi primit pedeapsa capitală.

    Ziariştii sunt preocupaţi de cazul lui Petre Boruga, un muncitor aflat de şapte ani în închisoare, fiind condamnat la cinci ani pentru grevă şi la zece ani pentru că pălmuise un procuror. Elena Boruga, soţia lui, riu mai voia să-l viziteze la temniţă, pentru că trăia în concubinaj cu alt bărbat, care avea grijă de ea şi de fiul lor -şi căruia îi era recunoscătoare că datorită lui nu muriseră de foame. Femeia refuza să se mai prefacă şi să-l mintă în continuare pe Boruga şi atunci Praida o roagă să lase măcar copilul să meargă la închisoare ca să-şi vadă tatăl, căruia îi vor spune că ea este bolnavă.

    Gelu Ruscanu îi dezvăluie lui Penciulescu secretul documentului care va determina guvernul să-l demită pe ministrul Justiţiei, Şerban Saru-Sineşti. Era vorba de o scrisoare de dragoste semnată de Măria Sineşti, soţia ministrului şi adresată lui Gelu Ruscanu.întâmplarea povestită în scrisoare avusese loc cu şapte-opt ani în urmă, -flash-back- la doi ani de la căsătoria Măriei cu Şerban. Având o casă mare, „boierească”, Măria luase la ea pe o bătrână, doamna Manitti5 o prietenă de-a bunicii ei, care nu mai voise să trăiască la moşie, unde rămăsese singură.

Bătrâna, care avea nevoie şi de îngrijire medicală, fusese instalată la parterul casei, unde se aflau  birourile  şi  sufrageria,   familia  Sineşti  locuind   la  etaj.

    Doamna Manitti a făcut un testament, prin care îşi lăsa toată averea lichidă, „aproape un milion de lei în napoleoni de aur”, unui spital din Turnul Măgurele, bijuteriile revenindu-i doamnei Măria Sineşti, pe care, de altfel, o informase cinstit despre aceste intenţii. Testamentul şi bijuteriile erau ţinute de bătrână într-o casetă de oţel, închisă, la rândul ei, într-un scrin de stejar. Bătrâna a murit brusc într-o noapte, se pare că din cauza unui atac de angină pectorală, de faţă fiind numai Şerban Saru-Sineşti, deoarece asistenta care o îngrijea tocmai în noaptea aceea plecase în oraş. Era posibil ca bătrâna să fi murit „înăbuşită cu perna”, deoarece imediat după deces Sineşti ceruse soţiei lui cheia de la casetă, dar Măria refuzase. Atunci Sineşti „a devenit bestial, a brutalizat-o”, apoi a luat caseta bătrânei şi a înlocuit-o cu alta, în care a pus câteva bijuterii şi câteva zeci de mii de lei. Testamentul a fost distrus, aşa că Şerban Saru-Sineşti „s-a ales cu aproape un milion de lei aur”. Toate aceste fapte erau relatate în scrisoarea Măriei Sineşti, care devenise amanta lui Gelu pentru că, în urma celor întâmplate, ea ajunsese să-şi urască soţul. Gelu intenţionase „să salvez această femeie”, s-o despartă de Sineşti şi s-o ia de soţie, dar ea nu vrusese să-şi părăsească soţul din cauza copiilor, pe care nu ar mai fi avut voie să-i vadă.

Planul de acţiune se mută în temniţa unde zace Petre Boruga, la care vin să-l viziteze Gelu Ruscanu şi Praida, care află de la gardian că omul stătea într-o celulă izolată, cu lanţuri la picioare, într-o mizerie de nedescris, că „n-o mai duce până la Crăciun”, iar procurorul pe care îl pălmuise Boruga în urmă cu şapte ani era actualul procuror general al ţării, împreună cu cei doi venise şi fiul lui Boruga, Mihai, care avea il ani, pe care ei îl avertizează că tatăl lui nu trebuie să ştie că mama se măritase din nou, ci să-i spună că nu putuse veni deoarece era bolnavă.         Deţinutul, „de o paloare cadaverică, ras în cap”, vorbeşte cu greutate, fiind îngrijorat de boala soţiei sale, „dragostea mea dragoste” şi mirându-se că soţia îi pusese în pachet cărţi, dar nu şi ochelari, îi trimisese tutun, deşi ştia că el nu fuma şi ciocolată, zahăr şi salam, deşi avea toţi dinţii rupţi de către cei care-l bătuseră, fapt ce-i stânjeneşte pe vizitatori, deoarece ei făcuseră pachetul pentru deţinut.

    Acţiunea actului al II-Iea se petrece, la început, în budoarul Măriei Sineşti, care se încuiase în cameră de trei zile şi nu voia să vadă pe nimeni. Şerban este îngrijorat, deoarece aflase de la servitoare că Măria plânsese, iar el nu înţelegea motivele. Măria îl întreabă brusc, ce ar face dacă ea ar muri, însă el n-o ia în serios, consideră că acestea sunt „obsesii de. nevropată” şi că ar fi timpul să renunţe la statutul de „neînţeleasă” şi să se dezmeticească. Din ce în ce mai enervat, Şerban îi reproşează că şi-a ascuns viaţa de el, că nu s-a simţit niciodată datoare să se explice sau să mărturisească gândurile cele mai intime, considerând-o egoistă. Sineşti o acuză că iubirea lui fusese şi principala ei armă cu care l-a lovit, reproşându-i că ani de zile trebuise să o ameţească mai întâi cu alcool ca să poată fi a lui. Măria îi propune să plece împreună oriunde, dar el se simte dator faţă de guvern, nu poate renunţa brusc la minister, mai ales că politica i-a dat „satisfacţii destul de mari”. Se simte puternic, printr-o simplă semnătură scrisă pe un act poate hotărî destinul oamenilor, poate ferici sau nenoroci „sute de familii”. Spre stupoarea ei, Şerban îi destăinuie că ştie de trei ani că are un amant, dar avusese tăria să nu-i reproşeze niciodată, întrucât vrusese să vadă „până unde merge perversitatea unei fete de 18 ani care abia renunţase la părul pieptănat pe spate”. El îi relatează calm o întâmplare petrecută la Paris, cu câţiva ani în urmă, pe când ea îl credea plecat la Londra şi el s-a întors pe neaşteptate. Scena relatată constituie o intruziune narativă, realizată prin flash-back. Amantul a fost repede ascuns în baie, ea şi-a ajutat, panicată, soţul să se îmbrace ca. să,plece la club. Şerban şi-a dat seama că soţia lui nu era singură şi, ca să-i sporească spaima, s-a prefăcut că vrea să intre în baie, dar ea „a sărit ca arsă” şi a recurs la farmecele ei, ca să-l reţină. „Ce teatru jucai, dar mai ales ce teatru jucam eu, care .mai şi râdeam pe deasupra” îi mărturiseşte el cu cinism şi, devenind sarcastic, îi spune că, dacă l-ar fi ucis pe amantul ei, ar fi lipsit ţara „de un viitor moralist”, care acum declanşase campania de presă împotriva lui, referindu-se cu subtilitate la Gelu Ruscănu. Sineşti este dispreţuitor şi-l compătimeşte pe cel care are inconştienţa de a se lupta cu el, considerându-1l „un om pierdut”. Măria este copleşită de puternice mustrări de conştiinţă pentru scrisoarea în care îi destăinuise lui Gelu bănuiala că Sineşti o sufocase cu perna pe bătrâna Manitti şi aceasta era o dovadă periculoasă pentru soţul ei, care însă nu ştia nimic despre acest document.

Gelu Ruscanu, este vizitat la redacţie de Irena, mătuşa lui, care-l crescuse de mic ca o mamă şi care-i reproşează că îl calomniază pe Sineşti, considerându-l asasin. Gelu află despre tatăl său, pe care-l divinizase toată viaţa, că era un jucător de cărţi înrăit, că-şi petrecea nopţile la club, deşi era socotit un deputat cu talent oratoric, un avocat cu o reputaţie strălucită. Pierzând la joc o sumă enormă, pe care trebuia s-o achite imediat, a delapidat banii de la Societatea la care era avocat şi cel care-l ajutase să pună suma la loc fusese Sineşti, secretarul respectivei societăţi, altfel „ar fi fost dezonorat bietul tatăl tău şi-l nenorocea şi pe el”. Sineşti a fost foarte răbdător până când reuşiseră să-i înapoieze banii, pe care-i strânseseră cu greu din vânzarea unor case, din recolta acelui an. Gelu este înmărmurit, deoarece ştia că tatăl său murise într-un accident de vânătoare, pe când el era numai un copil de şase ani, fiind uimit de gestul ignobil al acestuia, care-şi însuşise „bani străini”. Gelu îi spune mătuşii că scrisoarea pe care vrea s-o publice este a doamnei Măria Sineşti, iar aceasta, siderată, nu înţelege cum poate el publica o scrisoare intimă şi s-o pună şi pe femeia iubită într-o situaţie jenantă. în plus, Sineşti are scrisoarea tatălui, prin care acesta îi cerea să ia bani din depozitul societăţii şi atunci numele de Ruscanu va fi dezonorat. Mătuşa Irena încearcă să-l convingă pe Gelu să renunţe la campania pe care o duce cu atâta încrâncenare împotriva lui Saru-Sineşti, aducându-i ca argument şi faptul că muncitorii, care lucrează în condiţii mizere şi sunt copleşiţi de sărăcie, n-ar avea nimic de câştigat dacă va mai rămâne sau nu acesta ministru. Gelu îi răspunde cu o convingere de neclintit că „muncitorimea luptă pentru ideea de justiţie absolută”. Ca o ultimă încercare, mătuşa îl roagă să mai amâne o zi dezvăluirea, să lase „o zi norocului” şi Gelu îi face această favoare.

    Ruscanu primeşte la redacţie vizita primului procuror, Vlădicescu, „bărbat înalt, ca de 35 de ani, elegant, cu monoclu”, care venise în legătură cu o campanie „foarte violentă”, pe care ziarul lor o declanşase împotriva Regiei Monopolurilor Statului, acuzând de fraude pe un şef de serviciu, Vasile Constantinescu. El le dezvăluie că acesta este numele adevărat al marelui poet Ion Zaprea, care făcuse, ca funcţionar, nişte fraude şi era pasibil de a primi trei ani de închisoare, dar ar fi păcat să fie condamnat un talent atât de mare. Penciulescu şi Ruscanu consideră că „în faţa legii nu stă Ion Zaprea, ci Vasile Constantinescu”.îi reproşează procurorului subiectivitatea în aplicarea legilor, fapt cu care ei nu sunt de acord, deoarece: „Dreptatea nu are privilegiaţi”. Procurorul insistă ca ei să renunţe la anchetă, pentru că îşi iau „o grea răspundere trimiţând un poet la temniţă”, dar Gelu susţine ideea de dreptate absolută, care este „deasupra noastră şi e una pentru toată lumea şi toate timpurile”. El demonstrează că termenul de „dreptate” nu are plural, aşa cum are cel*de „nedreptate”, accentuând ideea că „nedreptăţile pe care le suferă muncitorimea” sunt numeroase. Procurorul este dezamăgit de lipsa lor de umanitate, dar Gelu îi spune că nu ei, ci „dreptatea este inumană”:

    Penciulescu este încântat de atitudinea lui Gelu şi-l numeşte „Saint-Just”, pentru că este obsedat de idei, ca şi cum ar fi văzut într-o noapte cu lună jocul ielelor, însă Praida consideră că dreptatea aceasta abstractă este formală, lipsită de conţinut, o utopie, deci fără aplicabilitate practică. Penciulescu înţelege concepţia lui Gelu asupra lumii şi anume că acesta „nu vede lucruri”, ci „vede numai idei”, apoi îl avertizează că drama începe atunci când ideile au dispărut. El explică în continuare în ce constă pericolul pentru cei care văd idei, asemănând urmările cu cele suferite de cei care au văzut ielele: „Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?…Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş, în lumina lunii, ielele goale şi despletite, jucând hora.Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar şi el rămâne neom Ori cu faţa strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului.Nu mai poate coborî pe pământ.Aşa sunt ielele… pedepsesc. ..Nule place să fie văzute goale de muritori”.

    Pe Măriei Sineşti, Gelu o primeşte cu vădită răceală, refuză să rămână cu ea între patru ochi şi-i spune direct că poate să-1 împuşte, dacă pentru asta venise. Măria scoate revolverul şi—I pune pe masă şi Gelu vrea să ştie dacă intenţiona să-1 ucidă pe el ori să se sinucidă, după care pune pistolul într-un sertar al biroului. Femeia mărturiseşte că venise pentru a afla dacă el o iubise vreodată, „un singur ceas măcar”, deoarece se simţea pustiită, nimic nu-i reuşise în viaţă pe deplin, Sineşti luase copiii şi-i dusese la o mătuşă. Ea reînvie amintiri comune, cum ar fi o plimbare sentimentală prin pădure sau un episod cu mare încărcătură emoţională petrecut în camera lui sărăcăcioasă de student, apoi pleacă brusc.

    Actul al III-lea începe cu vizita lui Kiriac la redacţia ziarului „Dreptatea socială”, spre mirarea lui Penciulescu, deoarece responsabilul „Internaţionalei a doua” obişnuia să vină numai în ziua de 18 ale fiecărei luni şi era abia 28 mai 1914. Pe bătrân îl supărase un articol al lui Vasiliu, în care se afirma că „războiul e o formă depăşită”, că progresul omenirii nu se mai potriveşte cu atrocităţile unui război şi atunci nu mai avea rost să le dea bani prin care să susţină revoluţia. Penciulescu încearcă să-1 convingă pe Kiriac să nu renunţe la „glasurile” care-i spuneau când va izbucni revoluţia ori războiul.

    Episodul următor începe odată cu venirea lui Şerban Saru-Sineşti la*redacţia ziarului „Dreptatea socială” care, cu un ton voit nepăsător, spune că aflase întâmplător că este atacat „de o foaie oarecare”, însă, văzând că directorul acestui ziar este „bunul meu prieten Gelu Ruscanu”, se hotărâse să-i facă acestuia o vizită, ca să afle ce fel de document incriminator era în posesia gazetei. Ruscanu, destul de încurcat şi de jenat, îi spune că este vorba despre o scrisoare de dragoste a doamnei Măria Sineşti, dar nu mărturiseşte că îi era adresată lui, pentru că „nu asta interesează acum”. Gelu insistă ca el să-şi dea demisia, deoarece nu mai poate rămâne ministru dacă mai are „un petec uitat de conştiinţă”. Cu o ironie subtilă, Sineşti rememorează, prin flash-back, perioada trăită la Paris, pe când actualul director era un student sărac, „bietul băiat” -cum îi spunea compătimitor Maria- pe care-l invitau mereu la masă, prilej cu care Gelu aprecia discursurile lui Sineşti ca fiind „frumoase… admirabile”. Amuzat, ministrul presupune că, în timp ce el pleca la club, Gelu se întorcea la Măria şi petrecea cu ea clipe minunate, apoi devine brusc sarcastic şi îl atacă direct şi nemilos pe Gelu Ruscanu: „Dar mai ştii, poate că d-ta, luptătorul pentru adevăr, pentru dreptatea absolută, înflăcâratul reformator, campionul luptei împotriva corupţiei […], poate că atunci când eu intram pe uşă, d-ta escaladai cum puteai fereastra?”.     Abătut, Gelu Ruscanu îi dezvăluie brusc: „Scrisoarea aceasta aduce dovada că aţi jefuit şi aţi asasinat pe… bătrâna Manitti”. Reacţia lui Sineşti îl năuceşte pe Ruscanu, întrucât acesta susţine că nevastă-sa este „o mitomană erotică”, (mitomanie – tendinţa bolnăvicioasă de a denatura adevărul, mania de a minţi), adică, din dorinţa de a deveni mai interesantă şi pentru a-şi aţâţa amanţii „brodează cele mai abracadabrante năzbâtii…”.

    Sineşti se comportă ca un adevărat jurist şi-i explică lui Ruscanu că femeile „detracate născocesc cu frenezie tot ceea ce poate face plăcere amantului lor”, care crede nu numai că este singurul „care se împărtăşeşte din farmecele doamnei, dar că este şi cel dintâi … şi desigur şi cel din urmă”. Amantul este credul, însă Justiţia pretinde probe, mai ales unei femei fără demnitate, care-şi înşală soţul şi-şi necinsteşte căminul. Mai mult decât atât, cu toate că femeia respectivă nu are nici o vină în presupusul asasinat, prin publicarea scrisorii, numai ea va avea de suferit, i se va face o nedreptate, distrugându-i căsnicia şi terfelindu-i onoarea. Din acuzat, Sineşti devine acuzator, demontând cu abilitate argumentele lui Gelu Ruscanu, citând principiul suprem al dreptului roman: „Pereat mundus, fiat justiţia”, adică „Să piară lumea, dar să se facă dreptate”.

    Gelu recunoaşte că fusese amantul doamnei Măria Sineşti şi că lui îi era adresată scrisoarea, dar Sineşti îl uluieşte din nou, spunându-i calm şi sfidător că ştia despre relaţia lor amoroasă, apoi schimbă brusc registrul vocii, pare cuprins de „o tristeţe neaşteptată” şi-i povesteşte despre tatăl lui, care-i fusese mentor în profesia de avocat, pe care-1 admirase pentru „înspăimântătoarea inteligenţă”, având „aceeaşi nebunie a absolutului”. Ii citeşte scrisoarea trimisă de Grigore Ruscanu, prin care acesta îl ruga pe Sineşti să ia din depozitul „Societăţii forestiere” douăzeci de mii de lei şi să-i trimită la club, apoi îi înapoiază lui Gelu, cu generozitate, scrisoarea tatălui său, motivând că o păstrase douăzeci de ani pentru că fusese scrisă doar cu câteva ceasuri înainte de sinucidere. Gelu Ruscanu rămâne perplex aflând că tatăl său nu murise într-un accident stupid de vânătoare, ci se sinucisese. Numai Sineşti, procurorul, medicul legist şi mătuşa Irena ştiau adevărul şi anume că se împuşcase cu pistolul pe care i-l trimisese amanta lui, iar Gelu este sfâşiat de durere când află că iubita tatălui său fusese Nora Ionescu, „actriţa aceea vulgară şi fără talent”. Sineşti îi povesteşte că, în urmă cu douăzeci de ani, actriţa era frumoasă şi în plină glorie, iar Grigore Ruscanu o iubea cu patimă. Ea îşi comandase nişte rochii, dar el nu avea bani să le plătească, aşa că, pentru a face rost de bani, Ruscanu jucase cărţi şi pierduse, de aceea luase cei douăzeci de mii de lei de la Societate. Voind cu ardoare să o vadă, i-a scris că se sinucide „dacă nu-1 primeşte câteva clipe”, însă actriţa i-a trimis „un bileţel batjocoritor” şi revolverul, ca dar de adio. în noaptea aceea el s-a sinucis. La plecare, ministrul îi informează că dăduse ordin ca deţinutul Petre Boruga să fie transportat la spitalul închisorii, unde va putea fi vizitat de oricine şi hrănit cu mâncare de acasă. Praida, care asistase tăcut la duelul verbal dintre cei doi, intervine brusc, pentru a-i da replica lui Sineşti cu privire la dictonul latin, considerând că romanii puneau deasupra legii şi a dreptăţii politicul: „Salus rei publicae, suprema lex”, adică „Salvarea cauzei obşteşti este suprema lege”.

Caracterizarea personajelor

Gelu Ruscanu, personajul principal al dramei, întruchipează intelectualul însetat de absolut, lucid şi analitic, ca toţi eroii camilpetrescieni. Director al ziarului de stânga, „Dreptatea socială”, simpatizant al ideilor socialiste şi fiu de magistrat, Gelu Ruscanu este însetat de o dreptate absolută, de o echitate umană perfectă, pledând cauza proletariatului supus nedreptăţilor sociale şi politice exercitate de un capitalism imperfect.

    Portretul fizic este realizat direct de dramaturg în didascalii, acesta fiind un mijloc artistic cu totul aparte într-o piesă de teatru: „Gelu e un bărbat ca de 27-28 de ani de o frumuseţe mai curând feminină, cu un soi de melancolie în privire. […] Priveşte totdeauna drept în ochi pe cel cu care vorbeşte şi asta-i dă o autoritate neobişnuită.Destul de elegant îmbrăcat, deşi fără preocupări anume”.înfăţişarea personajului sugerează, indirect, şi câteva trăsături morale: nobleţea genetică a tatălui său, înclinaţia spre meditaţie, de unde venea şi acea „melancolie în privire”, onestitatea şi francheţea cu care privea în ochi pe interlocutor, ceea ce îi dădea o autoritate de lider de opinie asupra celorlalţi.

Ca toţi eroii camilpetrescieni, intelectuali lucizi însetaţi de absolut, inflexibili şi inadaptaţi superior, orgolioşi în aspiraţii, Gelu Ruscanu este un învins, fiind devorat spiritual de propriile idealuri ce nu puteau fi concretizate în realitatea socială. Trăind în lumea ideilor pure, Gelu Ruscanu este incapabil să rămână nepăsător la imperfecţiunile vieţii pline de compromisuri, fiind dominat de un hybris (mândrie nemăsurată a unui individ, supraapreciere a forţelor şi libertăţii sale în confruntarea cu destinul – considerate ca surse ale tragicului în teatrul antic) cu totul ieşit din comun.

    Concepţia literară a lui Camil Petrescu, reflectată atât în proză cât şi în dramaturgie, poate fi concentrată în replica lui Gelu Ruscanu, referitoare la drama intelectualului lucid: „Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci, atâta dramă…”.

    Născut din frământări, scepticism şi tensiune intelectuală, Gelu Ruscanu este, asemenea tatălui său, dominat de „aceeaşi sete cu neputinţă de astâmpărat, aceeaşi nebunie a absolutului”. Moştenind de la el un suflet tulburat şi chinuit din cauza imperfecţiunilor vieţii reale, Gelu se înalţă în lumea ideilor pure şi „vedea parcă prin lucruri…”.încătuşat al absolutului, spirit absolutizant, Gelu trăieşte drame de conştiinţă, întrucât „nălucirile” lui nu se pot aplica în viaţa reală. Gelu Ruscanu conştientizează utopia dreptăţii absolute, pe care o doreşte viabilă şi încearcă o aplicare a acesteia prin presiunea făcută asupra lui Sineşti de a demisiona din funcţia de ministru al Justiţiei. Acesta era suspectat de soţia lui că ar fi ucis-o pe bătrâna Manitti, care locuia la ei şi al cărei testament nu fusese găsit.în concepţia lui Gelu, numai faptul că Sineşti ar putea fi suspectat de crimă constituia un motiv suficient de concludent ca să nu mai poată ocupa cel mai înalt fotoliu în ministerul Justiţiei.

Inflexibil şi intransigent, Gelu nu se lasă înduplecat de nici una dintre rugăminţile de a nu publica scrisoarea. Mătuşa sa, care-l crescuse ca o mamă, îi dezvăluie că tatăl său s-a sinucis pentru o delapidare, iar Sineşti fusese cel care-l ajutase şi apoi păstrase secretul douăzeci de ani.         Măria Sineşti, de la care avea scrisorile trimise în perioada în care erau amanţi, îl imploră în numele iubirii lor să nu facă publică relaţia lor, deoarece Sineşti ar putea să-i ia copiii, acuzând-o că era o mamă desfrânată. însuşi ministrul Sineşti vine la redacţie şi promite să-l elibereze pe Boruga, un militant socialist aflat în închisoare, în schimbul renunţării la campania de presă împotriva sa. Cu toate aceste presiuni, Gelu susţine idealul absolut de dreptate: „Am socotit totdeauna că dreptatea este absolută. Dacă lupt pentru o t;auză, aceasta este dreptatea însăşi”.

Gelu Ruscanu este un adevărat luptător pentru a pune în practică dreptatea absolută, mai ales în rândul proletariatului, deoarece acesta constituie categoria umană cea mai nedreptăţită: „De altfel, daţi-mi voie să vă atrag luarea aminte asupra faptului că termenul «dreptatea» nici nu are plural. […] Curios este că nedreptatea are plural: nedreptăţile pe care le suferă muncitorimea, de pildă”. Etica umană a lui Gelu Ruscanu se reflectă in căutare de certitudini, pentru că „fără certitudine nu există adevăr şi nu există frumuseţe pe lume”.

    Eroul este hipersensibil, amplificând semnificaţia unui gest, a unei priviri, a unui cuvânt până la proporţiile unei catastrofe. într-o zi, trebuind să o întâlnească pe Măria la unchiul ei, Gelu surprinde o scenă în bibliotecă, unde o vede pe Măria la fereastră, în picioare, iar lângă ea, stătea foarte „apropiat, acel Gaian, cars-ţi săruta mâinile şi tu râdeai…”. Acest flirt nevinovat capătă pentru Gelu proporţiile unei catastrofe şi din clipa aceea întrerupe definitiv şi fără explicaţii relaţia amoroasă cu Măria Sineşti, căreia îi dezvăluie motivul abia după trei ani de la întâmplarea respectivă.

Episodul evidenţiază, totodată, faptul că Ruscanu este însetat de absolut şi în iubire, concepţia lui fiind că „iubirea nu poate admite greşeală, […] iubirea e un tot sau nu e nimic…”.

Inadaptat superior, intelectual intransigent, Gelu Ruscanu manifestă încrâncenare într-o luptă continuă cu ordinea socială, afacerismul, politicianismul, susţinând cu obstinaţie punerea în practică a propriilor concepţii ideale despre existenţă. Gelu trăieşte drama inflexibilităţii conştiinţei, a pasiunii analizate cu luciditate.Prin monolog interior, imaginează o convorbire sinceră cu sine însuşi, „acest uitat alter ego”, Gelu rememorând toate erorile săvârşite în viaţă, conştientizând faptul că a fost inconsecvent în respectarea principiilor absolute. Ignorarea credinţei religioase – „în atotputernicia lui Dumnezeu nu am crezut” -, indiferenţa faţă de părinţi – „memoria părinţilor nu mi-am cinstit-o” – îi provoacă puternice tulburări de conştiinţă, pe care, până atunci o crezuse „atât de limpede, de cristal”. Faptul că trădase încrederea lui Sineşti şi-1 dezonorase prin relaţia amoroasă cu soţia lui, precum şi atitudinea intransigentă faţă de inerentele greşeli omeneşti ale celor din jur îl fac să se simtă vinovat în raport cu propria conştiinţă.

    Cea mai aspră şi categorică judecată asupra modului de a fi şi a gândi al lui Ruscanu o formulează Penciulescu, secretarul de redacţie al gazetei „Dreptatea socială”, care explică, prin simbolul ielelor, consecinţele pe care le are asupra bărbatului vederea ideilor pure: „Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?”. Gelu Ruscanu se simte cuprins de hora ielelor, „un joc… şi eu sunt victima acestui joc… Victima acestui negoţ cu idei”.

Puternic chinuit de şuvoiul întrebărilor, Gelu Ruscanu este învins de propriul lui ideal, dreptatea absolută fiind o utopie. Protagonistul eşuează şi în plan social, familial, erotic, moral şi intelectual. în finalul piesei, Praida afirmă cu tristeţe că drama lui Gelu Ruscanu a fost generată de un orgoliu excesiv (hybris), care i-a determinat şi condus destinul.: „A avut trufia să judece totul. […] L-a pierdut orgoliul lui nemăsurat…”.

Criticul Marian Popa consideră însă că Gelu Ruscanu „nu este un învins: ar fi fost învins dacă ar fi continuat să trăiască, dar moartea sa este moartea cauzei sale”. („Camil Petrescu” – M.Popa).

    Camil Petrescu a construit un personaj dramatic, care nu este structurat pe o serie de trăsături caracteriale, ci este o conştiinţă mereu tensionată, care se zbuciumă din cauza neconcordanţei între trăirea interioară (subiectivă) şi realitatea exterioară (obiectivă), ceea ce generează puternice tulburări psihice şi un acut sentiment de vinovăţie.

    Celelalte personaje au rolul de a construi lumea ideilor pure, concepţia absolutului în care se zbate personajul principal, Gelu Ruscanu.

Şerban Saru-Sineşti, ministrul Justiţiei, este o structură psihică puternică, dar, spre deosebire .de Gelu, este bine ancorat în pragmatism, fără principii teoretice, ci cu solide repere practice. Relativismul, ca formulă estetică tipic camilpetresciană, se manifestă în imposibilitatea de a se şti cu siguranţă dacă Sineşti este sau nu un criminal, deoarece autorul oferă diferite puncte de vedere asupra relaţiilor conjugale şi a .motivelor care ar fi determinat-o pe Măria să-l acuze de omor.

    Raţional şi bine pregătit profesional, priceput în aplicarea legilor juridice, Sineşti îi explică logic lui Gelu Ruscanu că singura care ar avea de suferit în urma publicării scrisorii este Măria, care va fi acuzată de nimfomanie. Conştient că nu-1 poate convinge pe Ruscanu cu argumente teoretice, recurge la soluţii pragmatice şi sugerează că dacă nu vor publica scrisoarea în gazetă, va semna eliberarea din închisoare a lui Petre Boruga, reuşind astfel să rezolve situaţia.

    Măria Sineşti este soţia lui Şerban Saru-Sineşti, ministrul Justiţiei şi în urmă cu trei ani fusese amanta lui Gelu Ruscanu. Căsnicia eşuase, singurul motiv pentru care stătea împreună cu Sineşti erau copiii. Ea se îndrăgosteşte de Gelu, deşi acesta nu este convins că-1 iubeşte cu adevărat: „Cred că mai degrabă 1-a urât pe el”. Măria recunoaşte că în personalitatea ei se confruntă două fiinţe: una sinceră şi generoasă şi cealaltă josnică şi duplicitară: „Şi totuşi e în mine o fiinţă care suferă, care plânge… care sângerează pentru toate josniciile celeilalte”.

Stilul lui Camil Petrescu este anticalofil (împotriva scrisului frumos) şi se particularizează prin formule estetice moderne, prin sondarea personajelor până în zonele cele mai adânci ale subconştientului şi prin desăvârşitul echilibru al compoziţiei. Monologul interior constituie mijlocul artistic de exprimare a trăirilor lăuntrice şi de reflectare asupra existenţei individului. Limbajul este remarcabil prin imaginile’ intelectuale, aprofundarea nuanţelor sufleteşti, claritatea limbajului analitic, figurile de stil rezumându-se la comparaţii şi epitete, dar „fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”. (Camil Petrescu)

Interpretări şi semnificaţii ideatice specifice dramei psihologice „Jocul ielelor” de Camil Petrescu

    Piesa „Jocul ielelor” de Camil Petrescu este o dramă de conştiinţa, construită în plan psihologic din manifestarea unor concepţii utopice (concepţii politice sau sociale generoase dar irealizabile, fanteziste, iluzorii, himerice), imposibil de aplicat în lumea reală, dovedindu-se şubrede în înfruntarea cu viaţa concretă. Autorul pledează pentru superioritatea intelectualului în orice fel de societate, acesta fiind dator să caute şi să identifice în istorie supremaţia ideii asupra evenimentului istoric şi având la bază postulatul „inteligenţa nu greşeşte niciodată, toate greşelile sunt istorice…”. Acest principiu este fals şi de aici izvorăşte drama personajului principal, Gelu Ruscanu, care este nevoit să conştientizeze faptul că inteligenţa construieşte numai  sisteme utopice (utopic – iluzoriu, irealizabil), bazate pe ideea de absolut, care nu concordă cu realitatea concretă a „valorilor simplu trăite”.

    Autorul însuşi defineşte piesa „dramă a absolutului”. Gelu Ruscanu trăieşte o dramă de conştiinţă, referitoare la conceptele de justiţie şi iubire privite în mod absolut, pe care le conştientizează, în cele din urmă, ca fiind relative şi conjuncturale, depinzând de oameni şi de situaţii concrete.

    Subiectul dramei „Jocul ielelor” este construit pe ilustrarea antinomiilor ‘dintre condiţiile concrete ale vieţii reale şi principiile absolute, imposibil de aplicat în viaţa reală. Antinomia este un concept care defineşte contradicţia aparent de nerezolvat între două teze, două legi sau două principii (filozofice), care se exclud reciproc şi care totuşi pot fi demonstrate, fiecare în parte, la fel de concludent.

O primă contradicţie se manifestă între conceptul de justiţie absolută şi cel de dreptate socială. Gelu Ruscanu luptă pentru o idee generoasă, aceea de a fi „puţină dreptate pe lumea asta”, în realizarea căreia încearcă să aplice o teorie incompatibilă cu realitatea socială, „muncitorimea luptă pentru ideea de justiţie absolută”. Ideea pură a dreptăţii absolute n-are aplicabilitate practică, dovadă că atunci când conducerea ziarului decide că eliberarea lui Petre Boruga este mai importantă decât înlăturarea lui Sineşti, ministrul Justiţiei, în conştiinţa lui Gelu Ruscanu se dărâmă eşafodajul întregii concepţii. Deziluzia lui este de neevitat, fiind cauzată de împrejurările concrete ale momentului, aşa cum îi prezisese Praida: „Dreptatea asta formală, abstractă, are să te lase odată suspendat în gol…”.

    Ruscanu descoperă că echitatea umană este”* imperfectă şi conjuncturală, că se manifestă individual şi în funcţie de situaţie, încălcând principiul justiţiei absolute: „Pereat mundus, fiat justiţia!” („Să piară lumea, numai să se facă dreptate”). Dictonul exprimă o idee utopică, inaplicabilă în realitatea socială, deoarece dacă piere lumea, justiţia nu mai are obiect, dacă nu mai există oameni, nu mai are cine să beneficieze de dreptate. Aşadar, orice act de dreptate este relativ, se supune unei situaţii concrete, Ruscanu abdicând de la principiul absolut, simţindu-se lezat şi sfârtecat sufleteşte, conştientizând neputinţa umană de a împlini un ideal.

    O altă antinomie se manifestă în plan moral, contradicţia fiind între adevăr şi minciună. Dilema etică este aceea că adevărul poate distruge echilibrul psihic al unui om, iar în acest caz, minciuna caritabilă, care-i poate uşura viaţa, este de preferat sincerităţii brutale. De pildă, Praida încearcă s-o convingă pe Elena Boruga să-şi mintă soţul aflat în închisoare că îi este în continuare fidelă, deoarece acesta, dacă ar afla că ea are alt bărbat, dacă ar afla adevărul, „s-ar desprinde carnea de pe el Femeia refuză, tot din etică faţă de noul soţ, pe care nu vrea să-l umilească, pentru că „are şi el mândria lui”. în cele din urmă ea acceptă o altă minciună, ca tovarăşii să-i spună că este bolnavă, fiind implicat şi copilul, pe care-l  învaţă să-i ascundă tatălui adevărul.

    Contradicţia dintre etică şi justiţie ocupă locul central în dramă, Gelu Ruscanu fiind pus în situaţii fără ieşire, frământându-se în luarea unei decizii tranşante, care se dovedeşte imposibilă. însetat de dreptatea absolută, pe care vrea s-o aplice în realitatea concretă, să o facă să acţioneze ca „dreptate socială”, eroul este chinuit de dileme imposibil de soluţionat. O situaţie paradoxală este aceea a implicaţiilor pe care le-ar fi avut publicarea scrisorii trimise lui de Măria, prin care aceasta îi mărturiseşte suspiciunea că soţul ei ar fi înăbuşit-o pe bătrâna Manitti cu perna.

Trăind în lumea ideilor pure, Gelu consideră că numai simpla bănuială că Sineşti ar fi putut ucide este un motiv suficient pentru ca să-şi dea demisia din postul de ministru al Justiţiei. Dar această mărturie a Măriei nu constituie o probă în justiţie, ci poate fi considerată născocirea „unei femei fără scrupule şi fără demnitate, care-şi trădează soţul şi-şi necinsteşte căminul”, aşadar nu va avea credibilitate juridică. Singurii care ar avea de suferit sunt Gelu şi Măria, care sunt cu totul nevinovaţi în legătură cu crima propriu-zisă, dar, aplicând dreptatea absolută, ei sunt şi singurii care vor îndura consecinţele. Gelu Ruscanu se consideră „luptătorul pentru adevăr, pentru dreptate absolută, înflăcăratul reformator”, însă credibilitatea lui va fi distrusă în urma publicării scrisorii, mai întâi pentru că gestul său ar fi o josnicie, dând în vileag adulterul femeii iubite, apoi el însuşi îi înşelase încrederea lui Sineşti, care-1 primise în casa lui cu toată cinstea şi consideraţia, ca pe un om cu demnitate şi onoare. în concluzie, publicarea scrisorii nu i-ar fi adus lui Sineşti nici un prejudiciu, nici moral, nici politic, nici juridic, singurii care ar fi avut de suferit ar fi fost cei doi amanţi.

    O altă dilemă de conştiinţă căreia trebuie să-i facă faţă Gelu este aceea de a găsi soluţii într-un lanţ compromisuri. Sache îl roagă să nu publice articolul despre furtişagurile intendentului de la cimitir, pentru că e un amărât cu cinci copii, este şi cumnat cu el şi doar „nu se face gaură în cer dacă nu-l daţi la gazetă pe bietul Râpoi”. Dacă acceptă acest compromis, atunci trebuie să nu publice nici reportajul despre poetul Ion Zaprea, pe numele adevărat de Vasile Constantinescu, care se dovedise un funcţionar corupt, apoi să ţină cont de rugămintea lui Praida, de a atenua virulenţa cu care cere demisia lui Sineşti.

Dar nu numai în conştiinţa lui Gelu Ruscanu se produc dileme privind conceptul de absolut, ci şi unele situaţii din piesă sunt contradictorii. Gelu Ruscanu, cavalerul dreptăţii absolute, îşi începe viaţa corupând servitorii din casa lui Sineşti pentru a se putea întâlni cu Măria, deşi avocatul îl ajută în aceeaşi perioadă, a studenţiei, să supravieţuiască din punct de vedere material. Tipograful Dumitrache este bolnav şi bătrân pentru meseria dificilă şi ar fi trebuit să iasă Ia pensie, dar munceşte cu încrâncenare, deoarece are de întreţinut o noră tuberculoasă şi doi nepoţi. In închisoare, Petre Boruga nu se referă niciodată la cauza şi idealurile muncitorilor, pentru care fusese condamnat la ani grei de detenţie, ci vorbeşte tot timpul despre familia sa, la care, de altfel, nu se gândise deloc atunci când îl lovise pe procuror. Un agent de la Siguranţă, însărcinat cu supravegherea lui Ruscanu, nu-l urmăreşte, ci acceptă un raport de la acesta privind deplasările sale, pentru a se putea ocupa liniştit de treburile personale.

In plan erotic, antinomia se manifestă între ideea de iubire absolută şi dragostea dintre Gelu şi Măria. Dominat de incertitudini, Gelu este dezorientat în ceea ce priveşte sentimentele femeii şi afirmă că ea mai degrabă şi-a urât soţul şi de aceea s-a aruncat în această relaţie amoroasă. Când este martor la flirtul Măriei cu un bărbat oarecare, el o suspectează că l-a înşelat şi întrerupe brusc orice contact cu femeia iubită, deoarece consideră că „O iubire, care nu este eternă, nu este nimic…”, constatând cu uimire că supravieţuiseră fără efort aceşti trei ani după ce iubirea lor încetase, de unde reiese că nu fusese un sentiment absolut.

    In plan familial, Gelu Ruscanu se zbate între a păstra nepătat numele tatălui său ori a renunţa de a publica scrisoarea, dintr-o datorie de onoare faţă de Sineşti, care ascunsese atâţia ani secretul compromiţător. Grigore Ruscanu, împătimit de jocul de cărţi, delapidase bani din fondurile unei societăţi, se îndrăgostise de o actriţă vulgară, apoi se sinucisese, fapte ascunse cu grijă de Sineşti, care-i fusese loial în toate aceste încercări dramatice.în sufletul lui Gelu Ruscanu se mai prăbuşeşte o lume, deoarece imaginea tatălui devenise pentru el un puternic sprijin moral, un adevărat idol al moralităţii.

Drama este o specie a genului dramatic, scrisa in proza sau in versuri si caracterizata prin oglindirea. intr-un conflict puternic, a datelor contradictorii ale realitatii si printr-un dez­nodamant grav. in drama, personajele sunt puternic individua­lizate, iar aspectele tratate sunt numeroase. in consecinta, exista mai multe feluri de drame (istorice, mitologice, sociale, parabolice, de idei, poetice, absurde etc), o clasificare exacta fiind greu de alcatuit.
h9p3615he82ote
  Opera literara „Jocul ielelor”, de Camil Petrescu, este o drama, fiind o lucrare in proza scrisa pentru a fi reprezen­tata pe scena.
   Modul de expunere predominant este dialogul prin care se realizeaza schimbul de replici dintre personaje.
  Prezenta autorului se face resimtita in didascalii (indicatii de regie), fragmente care apartin de genul epic.
Scrisa in 1916 si definitivata in 1945, „Jocul ielelor” este o drama de idei la baza careia stau cunoscutele mituri specifice autorului: al jocului ielelor si al patului procustian. intr-o nota care insoteste lista personajelor, autorul arata ca lucrarea este, in intentia sa, o „drama a absolutului”.
Din punct de vedere compozitional. „Jocul ielelor” este alcatuita din 3 acte (insumand 12 tablouri) de-a lungul carora se dezvolta un conflict bine gradat, rezolvat, in final, prin moartea personajului central – Gelu Ruscanu.
Actiunea (destul de stufoasa) se petrece in Bucuresti, in re­dactia ziarului „Dreptatea sociala” si antreneaza personaje si partide de fictiune; timpul actiunii este luna mai a anului 1914. • O alta caracteristica a speciei o constituie conflictul dra­matic deosebit de puternic; este un conflict interior nascut din nepotrivirea intre ideal si real, din neputinta de a atinge idea­lul absolutului.
Aceasta criza de constiinta a personajului principal poate fi urmarita de-a lungul intregii actiuni. –
Subiectul ar putea fi povestit astfel:
Gelu Ruscanu – director al ziarului „Dreptatea sociala” este un impatimit al ideii de dreptate absoluta. In numele acesteia, tanarul initiaza, in publicatia pe care o conduce, o campanie de presa impotriva lui Serban Saru-Sinesti (ministrul justitiei), a carui functie era incompatibila cu calitatea sa de asasin.
Dovada pe care Ruscanu o detine este o scrisoare de dragoste pe care i-o trimisese Maria Sinesti (sotia ministrului si fosta iubita a lui Gelu); in acea misiva, semnatara relata ca, »in urma cu sapte-opt ani, sotul ei ar fi asasinat-o pe o batrana, bogata (doamna Manitti), distrugand testamentul acesteia si insusindu-si un milion de lei aur. Afland despre intentia lui Ruscanu de a publica scrisoarea, Maria Sinesti incearca sa-si determine sotul sa demisioneze, dar se loveste de refuzul obstinat al acestuia.
Saru-Sinesti cauta insa alte mijloace pentru a evita campa­nia de presa.
Mai intai, o trimite la redactie pe Irena (matusa lui Gelu Ruscanu, care il si crescuse dupa moartea mamei sale).
Irena ii dezvaluie abia acum, un adevar trist, tainuit cu grija douazeci de ani: Grigore Ruscanu, tatal lui Gelu, mare avocat si om politic al timpului, delapidase o suma de bani, pentru a-si acoperi datoria la jocul de carti.
Sinesti (pe atunci secretarul lui Ruscanu) platise totul, din banii proprii, salvand onoarea vinovatului (care, de altfel, murise curand dupa aceasta). Acelasi Sinesti asteptase rabda­tor si discret ca Irena sa-i inapoieze suma si ingropase, pe urma, totul in tacere.
Cu toate ca Gelu este zguduit de aceasta revelatie, impe­rativul dreptatii absolute este mai puternic si hotararea de a publica scrisoarea ramane de neclintit; totusi, accepta sa-si amane decizia cu o zi.
Urmatoarea vizita o face la redactie insusi Serban Saru-Sinesti. Acesta ii arata lui Gelu Ruscanu scrisoarea de sinuci­gas a tatalui sau, pe care fostul secretar o pastrase cu sfinte­nie, ca o marturie a tragediei traite de mentorul sau.
Abia acum afla tanarul ca tatal lui nu murise intr-un acci­dent de vanatoare, ci se impuscase cu revolverul pe care i-1 adusese, in acest scop, iubita lui.
Durerea revelatiei ii tulbura, din nou, echilibrul interior si, din acest moment, fiul va reface destinul tatalui: vizitat, la re­dactie, de Maria Sinesti, Gelu Ruscanu se sinucide (cu revol­verul adus de ea), prabusindu-se cu aceleasi gesturi ca si tatal lui, a carui moarte o „vazuse” tanarul in ultimele sale clipe.
Elemente ale dramei de idei:
Conceptul de „drama de idei” a aparut in literatura univer­sala in legatura cu piesele de teatru ale lui H. Ibsen: „O casa de papusi” („Nora”) este considerata a fi prima lucrare de acest fel, din lume.
Ulterior, teatrul de idei s-a imbogatit si s-a diversificat prin creatiile lui Durrenmatt, Jean-Paul Sartre, Albert Camus, Bernard Shaw, Bertold Brecht.

In literatura romana, intemeietorul dramei de idei este Camil Petrescu.
„Jocul ielelor” releva mai multe trasaturi ale dramei de idei:
Este inspirata dintr-un mit (autohton), asa cum o arata si titlul. Semnificatiile mitului i se aplica insa omului modern, macinat de nelinisti si contradictii sufletesti, care cauta sa dea un sens existentei sale.
Potrivit mitului, ielele sunt niste fecioare zanatice care apar, noaptea, in locuri singuratice, rotindu-se intr-o hora. Frumoase si crude, ielele se razbuna pe cel care le vede, schilodindu-1. in drama camilpetresciana, cel care „vede” ideile, omul in­dragostit de o anumita idee, este pedepsit ca si cand ar fi sur­prins jocul ielelor:
„Penciulescu: Dar tocmai asta e… Cine a vazut ideile devine neom, ce vrei?… Trece flacaul prin padure, aude o muzica nepa­manteasca si vede in luminis, in lumina lunii, ielele goale si despletite, jucand hora. Ramane inmarmurit, pironit pamantu­lui, cu ochii la ele. Ele dispar, si el ramane neom. Ori cu fata stramba, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului (…) Asa sunt ielele… pedepsesc… ” Cuvintele personajului Penciulescu il definesc pe Gelu Ruscanu – pedepsit sa se zbata in „patul procustian” al ne­potrivirii dintre idee si realitate. Se intrevede astfel si al doilea mit (intalnit si in romane): mitul „patului lui Procust”.
Conflictul dramei este unul interior, se declanseaza in constiinta personajelor, fiind un conflict de idei.
Personajul care traieste la modul acut acest conflict este Gelu Ruscanu. Intelectual autentic, directorul ziarului „Drepta­tea sociala” este un cautator al absolutului comparabil cu alti eroi ai aceluiasi autor (Stefan Gheorghidiu, Ladima, Andrei Pietraru, Pietro Gralla).
Intruchipat in ideea de dreptate absoluta, acest ideal – si­tuat mai presus de oameni si de imprejurari – reprezinta, in termenii autorului, planul transcendent. in viata de zi cu zi insa ideea pura nu-si gaseste aplicarea, in planul real, totul fiind relativ (dreptatea, adevarul, iubirea, recunostinta, cinstea). Nepotrivirea dintre idealul dreptatii absolute si realitatea imediata constituie esenta conflictului din constiinta perso

najului. Pe masura ce se deruleaza actiunea, Gelu Ruscanu are o seama de revelatii care adancesc drama lui interioara.
Cea dintai revelatie se produce in legatura cu „stalpii so­cietatii” (ca si in drama cu acelasi titlu de Ibsen), unul dintre acestia fiind Serban Saru-Sinesti.
infatisat in doua tablouri invaluite in intuneric (II si V din actul I), ministrul justitiei radiaza o forta malefica, potentata de infatisarea sa respingatoare.
Privit in mai multe „oglinzi paralele”, Sinesti este, pentru Maria, un monstru, pentru Irena – un salvator si pentru Gelu – un asasin.
Afland insa ca acest asasin jucase un rol important in viata lui Grigore Ruscanu, tanarul are revelatia noroiului in care coborase tatal sau, idolul sau dintotdeauna. in plus, printr-o solida argumentare avocateasca, Sinesti ii demonstreaza ca scrisoarea Mariei n-ar putea deveni proba in justitie, dar ca ar putea-o „cumpara” eliberandu-1 pe Petre Boruga, militant al miscarii de stanga.
Gelu Ruscanu intelege acum ca onestitatea, adevarul si dreptatea nu pot fi decat relative, ca singurul absolut veritabil este moartea. Atunci cand Sinesti ii dezvaluie adevarul sinu­ciderii tatalui sau, Gelu Ruscanu are o noua revelatie: cea a fortei interioare a lui Grigore Ruscanu, care „A stat lucid in fata mortii”, asumandu-si-o constient.
Din acest moment, destinul tanarului se va identifica, in mod fatal, cu destinul inaintasului sau (care traise aceeasi „nebunie a absolutului”), ca si cand ei ar reprezenta doua puncte ale coloanei fara sfarsit a indragostitilor de ideal.
Alte revelatii se nasc in sufletul personajului in legatura cu ceea ce am putea numi generic Femeia.
Trei dintre personajele feminine ale dramei (Elena Boruga, Maria Sinesti si actrita Nora Ionescu) reprezinta tipologia camilpetresciana: fiinte obisnuite inzestrate de eroii masculini cu trasaturi pe care nu le au, ele se dovedesc a fi incapabile sa ofere iubirea absoluta. Astfel, Elena isi paraseste sotul aflat in ocna, Nora ii provoaca sinuciderea lui Grigore Ruscanu, iar Maria il uita pe Gelu pentru cel dintai venit. Ca si in piesele de teatru ale lui Strindberg, femeia poate sa aiba un rol funest, fiecare dintre cei doi Ruscanu impuscandu-se cu revolverul adus de iubita lui.
Cea care se salveaza este Irena, dar ea nu reprezinta Femeia, ci Mama (asa cuin ii spune tanarul Ruscanu).
Alte revelatii dureroase se nasc in constiinta personaju­lui principal, in legatura cu imaginea Tatalui.
Amintirea acestuia fiind „un punct de sprijin” intr-o lume in care Gelu Ruscanu se simtea instrainat, vestea ca tatal sau era un delapidator constituie o lovitura grea:
„Gelu: Stii ce-a mai ramas in mine, matusa? Atat cat tre­buie dintr-un mar pe care l-a batut grindina (…) Din ce-mi spuneai, din fotografii, aveam alta imagine despre el…”
O noua rasturnare survine atunci cand eroul afla ca tatal sau s-a sinucis. Identificat tot mai mult cu acesta, o invita pe (varstnica acum) Nora la el, intr-o incercare disperata de a patrunde taina ultimelor clipe si a ultimei iubiri a lui Grigore Ruscanu.
  O alta trasatura a dramei de idei o constituie faptul ca personajul este caracterizat prin trairile launtrice ale omu­lui modern: nelinistea, chinul revelatiilor succesive, instrai­narea, anxietatea, neputinta.
  Actiunea exterioara (miscarea scenica) este redusa, totul petrecandu-se in planul constiintei.
   Gelu Ruscanu prezinta si trasaturile eroilor proprii autorului: intelectual de elita, situat deasupra mediei („Pentru ceea ce nazuia el sa inteleaga, nici o minte omeneasca nu a fost suficienta pana azi”), fanatic al cinstei si al sacrificiului de sine, lucid si sensibil, el este stapanit de himera absolutu­lui care-1 va si conduce spre moarte.

Caracterizarea personajului Gelu Ruscanu

Între creaţiile cu caracter dramatic ale lui Camil Petrescu, poet, prozator şi dramaturg, dintre care enumerăm: „Suflete tari”, „Mitică Popescu”, „Act veneţian” se remarcă opera „Jocul Ielelor”.

                      Find o dramă de idei, opera reflectă un conflict puternic desfăşurat la nivelul conştiinţei umane, generat de opoziţia dintre principiile absolute create de conştiinţă şi realitate.

                       Protagonistul acestei drame este Gelu Ruscanu. Cu Gelu Ruscanu,  autorul, Camil Petrescu, impune un  nou tip de personaj în literatura română: intelectualul lucid, hipersensibil, orgolios, dar inadaptat, care nu acceptă compromisul.

                      Director al ziarului „Dreptatea socială”, organ al Pardidului socialist, dezamăgit în dragoste, Ruscanu îşi formează nişte idei absolute despre dreptate pe  care încearcă să le aplice realităţii acelor vremuri ( perioadei de dinaintea primului război modial-mai 1914).

                      De aceea, intelectualul duce o campanie violentă împotriva Ministrului justiţiei, Saru-Sineşti, pe care îl acuză de corupţie, cerându i demisia, promiţând că în caz contrar va publica un document compromiţătoe pentru acesta.

                      Cu documentul primejdios  sau scrisoarea de dragoste a Mariei Sineşti, adresată lui, în care se afirmă că la originea averii soţului său stă o crimă de neiertat, Ruscanu vrea să facă dreptate.

                        Crezând cu fermitate în conştiinţa dreptăţii absolute, Ruscanu consideră că acea presupusă crimă a lui Sineşti trebuie să fie răzbunată.

                      Implacabil şi atât de rigid în privinţa concepţiilor sale, Ruscanu îşi demonstrează slăbiciunea şi îngrădirea creată de principiile absolute.

                      Doar pentru că a primit scrisoarea, al cărei conţinut poate fi discutabil în privinţa certitudinii spuselor, Ruscanu se simte deja complice la crimă.Acest lucru îl îndreptăţeşte să utilizeze scrisoarea ca mărturie incriminatoare.

                      De asemenea Ruscanu îşi propune să nu cedeze nici presiunilor şi nici şantajelor sentimentale, încercând să devină inflexibil.

                      Toate acţiunile personajului sunt canalizate în realizarea actului de dreptate.

                      Numai că respectarea până la ultimile consecinţe a acestor principii morale cere sacrificii inumane şi desconsiderarea altor principii umane precum dragostea şi prietenia.

                      Dacă la început, Ruscanu doreşte să fie ferm, crezând că dreptatea individuală nu poate trece înaintea dreptăţii tuturor, pe parcurs sistemul său de valori se prăbuşeşte, iar personajul este sfâşiat de contradicţie şi de conflicte puternice.

                      Faptul că ideea sa de dreptate intră în contradicţie cu alte principii morale este relevat din mărturisirile mătuşii sale Irena.Aceasta îl înştiinţează de prietenia dintre tatăl său Grigore Ruscanu şi Saru-Sineşti şi îi cere să renunţe la proiectul justiţiar.

                      Dar nu numai o amintire frumoasă a unei relaţii de prietenie ar trebui sacrificată, ci chiar o fiinţă umană şi anume Maria Sineşti. 

Este evident că reputaţia Mariei Sineşti în societate, imaginea ei, însăşi căsnicia sa ar fi foarte afectate de un potenţial scandal.

Saru-Sineşti îi atrage atenţia personajului asupra acestui lucru, reproşându-i totodată intrasigenţa morală: „Asadar sacrifici, linistit, ca o masină, o femeie şi copiii ei pentru o cauză care e a oricui numai nu a ei”.

Trebuie spus că mărturisirile celorlalte personaje, intervenţiile lor, de exemplu discuţia cu Saru-Sineşti, cu Maria Sineşti, cu mătuşa sa Irena îl dezechilibrează pe Ruscanu, asupra sa fiind exercitată o adevărată presiune psihologică.

Acest lucru determină drama intelectualului: ruptura dintre sistemul său idealist şi realitate.

 Personajul însuşi conştientizează că ideea de dreptate absolută este inumană şi absurdă pentru că nu cunoaşte excepţii şi impune sacrificii inutile.

De asemenea, Gelu Ruscanu îşi dă seama că dreptatea este relativă în momentul în care ministrul justiţiei Saru-Sineşti propune eliberarea din închisoare  a unui deţinut politic, Petre Boruga, tovarăş de partid, grav bolnav, în schimbul încetării campaniei de discreditare, iar colegii săi acceptă tranzacţia.

În această operă personajul este caracterizat şi prin relaţionarea cu celelalte personaje.

Relaţia cu Maria Sineşti îl prezintă în postura îndrăgostitului idealist.

Doar că această relaţie de dragoste s-a desfăşurat în trecut, în vremea când Ruscanu credea în împlinirea prin iubire şi puterea sacrificiului.

Ceea ce trebuie remarcat este că iubirea ca şi dreptatea este percepută la modul absolut: „O iubire care nu este eternă nu este nimic”, O iubire adevărată înseamnă că nu poţi gândi contrariul ei”…

Din păcate însă, această concepţie a iubirii absolute îi este contrazisă de comportamentul Mariei Sineşti(fiinţă duală şi ipostază a Elei în creaţia camilpetresciană).

Momentul în care Gelu o surprinde pe Maria, alături de un oarecare Gaian care-i săruta mâinile provoacă degradarea în sufletul personajului a sentimentului amoros(„erai totuşi tu, la fereastră, în picioare, iar lângă tine, apropiat, acel Gaian, care-ţi săruta mâinile şi tu râdeai…”).

Astfel Gelu Ruscanu devine un neîmplinit pe plan erotic ca şi fosta sa amantă, Maria Sineşti.

Cu Saru-Sineşti, Ruscanu este relaţionat în antiteză.Postura politicianului puternic, realist, calculat, abil, integrat în societate, corupt şi pervers intră într-un veritabil contrast cu imaginea directorului de ziar, cinstit, idealist, sentimental, inadaptat.

În relaţie cu tatăl său, Grigore Ruscanu, Gelu este surprins ca o copie fidelă a acestuia, împărtăşindu-i destinul.Ca şi tatăl său, Ruscanu este o fire idealistă şi raţională încercând să aplice realităţii ideile sale despre raţiune.

Exact ca tatăl său, pentru care a manifestat întotdeauna respect şi atracţie (deşi nu l-a cunoscut îndeaproape) Ruscanu se va sinucide cu arma dăruită de amanta sa – Maria Sineşti.

Fiind caracterizat complex, personajului Gelu Ruscanu i se realizează atât portretul fizic cât şi cel moral, cu ajutorul procedeelor de caracterizare.

Portretul fizic al personajului apare în mod direct, în didascalii, încă de la intrarea în scenă: „Gelu e un bărbat ca de 27-28 de ani, de o frumuseţe mai curând feminină, cu un soi de melancolie în privire chiar când face acte de energie.Are nervozitatea instabilă a animalelor de rasă.Priveşte totdeauna drept în ochi pe cel cu care vorbeşte şi asta-i dă o autoritate deosebită.Destul de elegant îmbrăcat, deşi fără preocupări anume”.

 Precizarea vârstei, a detaliilor de portret fizic, vestimentaţie, mimică, poartă de la început semnele fatalităţii, ale unui destin care îl constrânge la a repeta „scenariul” jucat de tatăl său.

Tot în mod direct, imaginea lui Ruscanu se reflectă în mod diferit în conştiinţa fiecăruia dintre personajele piesei.Pentru Praida şi Penciulescu, el este „Saint-Just”, „omul care vede idei”, „arhanghelul dreptăţii”.

Pentru Maria Sineşti, Gelu reprezintă omul superior deosebit de inteligent, pe care-l admiră şi-l iubeşte: „Ah, între inima ta şi inima mea simt mereu, mereu, lama rece a minţii tale”.Pentru Sineşti, Gelu este un însetat de absolut, dar şi un iluzionist: „Cine e de vină că iei fumurile dumitale drept realitate?”

Autocaracterizarea redă un personaj transparent  şi sincer: „Am putut greşi, dar mască nu am purtat niciodată”, dar şi lucid şi conştient: „Câtă luciditate atâta existenţă şi deci atâta dramă.”

În mod indirect, personajul este caracterizat prin comportament şi limbaj, construindu i se portretul moral şi anumite trăsături particulareinstruit, intelectual, idealist, onest, etc.  

  În caracterizarea indirectă este utilizată şi tehnica modernă a relativizării perspectivelor sau a oglinzilor paralele.

Gelu Ruscanu rămâne în literatura română un personaj remarcabil.Tânătul însetat de absolut, „capabil de criza de conştiinţă, de ordin cognitiv, nu moral, în esenţă” (citat din Camil Petrescu, Addenda la Falsul Tratat, în Vol. Opinii şi Atitudini, Editura pentru literatură, Bucureşti 1962) este un personaj de descendenţă romantică tipul geniului, dar raportat la societatea citadină din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Gelu Ruscanu se evidenţiază tocmai prin dorinţa sa de înfăptui actul absolut (actul de dreptate), a cărui consecinţe fatale îi determină destinul  tragic concluzionat nostalgic de Praida, la sfârşitul piesei: „ A avut trufia să judece totul..S-a depărtat de cei asemeni lui, care erau singurul lui sprijin.Era prea inteligent ca să accepte lumea aşa cum este, dar nu destul de inteligent pentru ceea ce voia el.Pentru ceea ce năzuia el să înţeleagă, nici o minte omenească n-a fost suficientă până azi…L-a pierdut orgoliul lui nemăsurat…”   

Sursa din care a fost preluat textul: https://ro.scribd.com/document/317219524/JOCUL-IELELOR