Maria Teresa Liuzzo: UMBRA NU DEPĂȘEȘTE LUMINA

Simon Weil, poet cu spirit religios, spunea că „poporul are nevoie de poezie ca de pâine”. O margine goală, pe care poetul o transformă într-o voce pură ce vorbește, și nu într-o floare a uitării în spiritul vremurilor. În farmecul misterului reapar visele suferinței și tragediei într-un peisaj uman, o crisalidă de lumină și viață. Timpul se revendică: este sânge viu în stâncă, deposedat de propria identitate. O eutanasie fără răni în contemplarea religioasă legată de valorile sacre ale vieții în armonia lor universală. Copilăria, memoria, îndoiala, suferința și iubirea ca vis unic și personal al unei osmoze nucleare, dar integrale, al unei realități la fel de inocente pe cât de dramatice, dar profund umane. Poezia ca sursă de lumină, depășirea întunericului, victoria vieții asupra morții, a iubirii asupra urii. Iubirea, înțeleasă în adevăratul sens al acestui aspect complex și atotcuprinzător al vieții, nu este o relație cu o anumită persoană, ci o atitudine, o orientare de caracter care determină relațiile individului cu lumea și nu cu un „obiect” de iubit. A iubi o singură persoană și a fi indiferenți față de semenii noștri nu ar fi iubire, ci un atașament SIMBIOTIC sau un EGOTISM excesiv. O cunoaștere mai profundă este inextricabil legată de iubire… Slăbiciunea individului, care este o condiție trecătoare, nu trebuie confundată cu starea normală și permanentă. (ERICH FROMM – „Arta de a iubi”). În această colecție, „Umbra nu eclipsează lumina”, lumina și umbra se urmăresc, alternează, dar fiecare o conține pe cealaltă, lupta eternă dintre viață și moarte, dintre bine și rău, viziunea asupra lumii și realității în multiplele ei aspecte, cu principiile și valorile absolute care nu pot fi abandonate. Umbra nu este niciodată un scop în sine, ci mai degrabă un viatic, care așteaptă bucuria. Omul – Natură – Viață nu ca o singură cale, ci simultan. Condiția femeii, mitul, războiul, terorismul, Dumnezeu, absent de pe planete pentru că este ascuns, foametea mondială, egoismul, nedreptatea, aroganța, indiferența, durerea care colorează limbajul și, adesea, dă savoare inexprimabilului. Prezența și direcția unui psihic aproape întotdeauna subminat și izolat, care acceptă și trăiește ambele roluri (cel de umbră, care este agonie, cheag de sânge, într-un labirint dezorientant, unde mintea este bisturiul și corpul sufletul dezbrăcându-se de identitatea sa), traversează toate declinațiile durerii pentru a o stăpâni, pentru a-și recăpăta demnitatea și dimensiunea, pentru a fi o prezență, așadar, a timpului și a istoriei.

Traducerea sinelui în simetrie cu diorama sa dionisiac. Instrument și cercetare, în noaptea care nu este mormânt, ci harul așteptării, o metamorfoză a conștiinței unde sângele devine fantezie și viața și speranța reapar precum lumina din adâncuri. Este ridicarea sufletului, dar și a conștiinței și a înțelepciunii. Viețile ne apar ca râuri, ramuri, raze care se separă dar apoi se împletesc, devenind sfere, rădăcini, oceane. Dispersia este eliminată în unitatea divinului. Avem lumea, hrănită de interioritatea noastră, de sfera inconștientă și obscură a minții și a simțurilor noastre, de relația constantă și biunivocă cu umanitatea, cu multiplele realități, apropiate sau îndepărtate, în care suntem cufundați și cu care interacționăm. Este sinceritatea sentimentelor care îl mulțumește pe poet, conștientizarea emoționantă care face sufletul să vibreze mai mult decât focul care purifică; respirația sa, care nu este decât un punct infinitezimal în mrejele umanității, pe un drum nesfârșit; Dăruirea de sine a poetului într-o intimitate aproape sacră, căci poezia este mai presus de orice tăcere, lunga gestație a ceea ce cuvintele adesea nu reușesc să exprime. Dar tocmai în această tăcere asurzitoare se dizolvă distanțele, te cufunzi în inconștientul regenerat de ritul Iubirii, viața explodează în dăruirea sa continuă: cuvântul se desparte pentru a atinge culmile spiritului. Este metamorfoza gândirii în realismul crud al abisului. Sângele tace și inima compune, redând cuvântului adevăr, demnitate și splendoare. Ne oprim într-o zonă intermediară a realității (între conștiința materială a lumii și spiritualitate), între polii minții și cei ai sufletului. Viața izvorăște din vid ca prin magie, iar Mitul și Iubirea îndepărtează angoasa. Avem impresia că ne aflăm în interiorul unei plase luminoase care atrage și, în același timp, ne oferă cele mai disperate imagini și cele mai diverse tensiuni. A crea un mozaic din multe fragmente într-o realitate care ne copleșește și în care suntem cufundați înseamnă a te scufunda liber în memorie și a ieși la iveală nu cu un vers, ci cu corpul și greutatea conștiinței noastre, cu însăși realitatea emoțiilor, sentimentelor, senzațiilor noastre, cu speranța absurdă de a surprinde măcar umbra unei lumini raționale. Poezia: vocea Spiritului, sufletului, minții, conștiinței. Vocea simultană a tuturor lucrurilor fără circumstanțe sau limite, pe planuri sau niveluri. Poezia ca sinteză emoțională, conștientizare critică a Timpului, ca loc „aparte” de experiența umană în nevoia noastră și refugiu al rasei umane. Este un fenomen esențial social prin faptul că izvorăște din mintea individului.

Este o călătorie lungă, interminabilă în suflet, experiența unei emoții îndreptate către un suflet dispus să o înțeleagă și trebuie trăită intens, căci este cel mai prețios dar al așteptării. Sufletul nostru este cel care se îmbracă în farmec și regenerează granițele dintre trecut și prezent, dintre adevăr și falsitate, dintre credință și vis. Asemenea râului care curge și devine mângâiere și cuvânt. Doar inima poate găsi armonia sunetelor și a culorilor. Secretul adevăratei poezii este comuniunea oarbă a spiritului care dă glas formelor din întuneric. Omul are nevoie de cuvânt (certitudine), care este necesitatea autoexprimării pentru a atinge o mai mare conștiință de sine în lume. De fapt, nu există niciun vid conceput în afara realității noastre, care este deopotrivă ardoare și chin și care se concretizează cu capacitatea de viziune, care este abandonarea unei emoții trăite și suferite intens: ritmul și tăcerea aceleiași voci. Este haosul Infinitului, cu ordinea sa subterană. Este umbra care îmbracă incertul (care circumscrie limita și monotonia, disperarea neantului) acolo unde ființa locuiește în trup, dar rămâne înstrăinată de inimă, incapabilă să se dezvăluie în fragilitatea și propria tristețe. Consumerismul provoacă pierderea valorilor umane și sociale, iar poezia, la fel ca Iubirea, induce o apropiere progresivă de valorile credinței în viața familială, civilă și politică. Dă sens și valoare existenței. Fără poezie, nu există viață. Omul va fi îngrășământ al propriului sânge, dar cuvântul nu va fi niciodată cenușă. Un suflet lipsit de poezie este ca o țară slabă în care familia este în criză. Individul trăiește într-o perdea de ceață care estompează contururile unei realități care este mormântul cuvântului tăcut, absența totală a Iubirii sale. Poezia, așadar, ca conștiință a timpului. Călătoria Mitului prin cuvânt, puritatea focului în singurătate, darul visului care ne însoțește până la moarte în cântecul de jale al durerii. Poezia ca savoare a cunoașterii oferită zilnic în cântecul cuvântului. Evită să concurezi pentru a fi ca ceilalți, ci fii tu însuți. Nu aștepta ca cântecul de jale al durerii (întunericul) să ne apropie. Trăiește cuvântul, bea din potirul luminii și nu împărți pământul cu morții. Poezia ca adevăr. Poezia ca femeie. Urgența cuvântului ca pasiune pentru frumusețea nudă (Adevăr) și feminină (bucuria inimii) – (vezi Sade și Masoch), inconștientul și problema dublului, viața ca Artă și Arta ca viață. (Freud) și psihanaliza viselor, (poezia ca cuvânt pe trapez.) (Freud). O succesiune de adevăr și fals, fantome, sinucideri și crime din dragoste, sufletul zdrobit de psihic, culoarea se suprapune, un cuvânt îl înghite pe celălalt. Cuvântul liber ca apa (amintește de ondinele din miturile germanice). Calitatea pe care rușii o prețuiesc cel mai mult este posesia Dușei, adică a Sufletului (păstrând intact și apărând percepția a ceea ce este imens și pur). Poezia ca lumină. O lungă călătorie de la necunoscut la familiar, pulsul expresiv ca metaforă a existenței, așadar, o abandonare expresivă și o căutare creativă a cuvântului care îl imortalizează pe hârtie, anticipându-i vremurile, împlinirea expresiei, posedarea metaforei (cuvântului), bucuria optimismului care leagă chiar și două suflete necunoscute; rădăcinile memoriei care leagă mări, timpuri, case, care atrag două minți în ton în acea iubire stupendată ce ne face oaspeți în inimile unul altuia, o pernă pe care să ne odihnim, unde trupul și mintea transmigrează: conștiința devine realitate și nu o suspendare a timpului unde domnește experiența, experiența vieții de zi cu zi care concentrează viziunea asupra vieții și a morții, în imaginația noastră, ci mai degrabă în rănile respirației noastre. Poetul intră într-o relație cu propria esență, experimentând poezia într-un mod extrem, radical, definitiv. Este o iubire pentru cercetarea nesfârșită, păstrarea unui mod de viață original, amploarea intereselor și a cunoașterii: viața cu evenimentele care o străbat.

Timpul transformat în poezie, așadar, o formă artistică ce dezvăluie vise și realitate, dar mai presus de toate emoția care este propriul suflet în oglindă, reflexia acelei magme mentale care se incubează, cealaltă insulă a inimii, ceea ce nici măcar poetul însuși nu se inspiră și rămâne necunoscut chiar și sieși: este momentul sacrului. Poezia ca viață, ca experiență, trebuie căutată în pulsul bucuriei, cuprinsă în culmea simțurilor, care ne face profund adevărați, profund umani în eternitatea luminii și a înțelepciunii. Poezie a Durerii, poezie a Luminii, poezie a Vieții. – „Cauți o viață fericită într-un tărâm al morții: ea nu este acolo. Cum ar putea fi o viață fericită acolo unde viața lipsește?” Din „Confesiunile” Sfântului Augustin. Poezia, așadar, este iubire, viață, visul tuturor timpurilor și, asemenea Iubirii, „are oroare de ceea ce nu este ea însăși” (H. de Balzac) pentru că „viața este un somn, iubirea este visul ei și vei fi trăit dacă ai fi iubit” (H. de Musset). Poezia ca speranță sigură și secretă, curaj și nu prudență, foc care dezvăluie ceea ce ascunde frigul, emoție, pasiune. Ca să împrumut o expresie de la AI QING, „Nimeni nu poate merge împotriva adevărului inimii sale.” POEZIA suntem noi!

Share on Facebook

Tweet