MARIA TERESA LIUZZO- Utopia scrisului și sinele polifonic în intimitatea Sinelui Conștient

Astăzi, omul, sclav al computerului și al telefonului mobil, a înlocuit un organ hiper-concret care nu lasă loc viitorului, așa cum se neagă celor care sunt valorile sacre ale unei vieți programate – așa cum este – să dea răspunsuri, un adept al previzibilului și al evidentului. Dar o viață fără întrebări nu este posibilă, altfel spiritul moare și omul rămâne departe de orice fel de cercetare care să ducă la esența singurului adevăr. Tibullus sugerează: „Fii o mulțime pentru tine însuți”. Adevărul este necesar, pentru că fără el nu se va avea niciodată un punct de întâlnire care să se poată dezvălui altora, iar alții singuri. Cea mai gravă tragedie este indiferența lui Dumnezeu care nu se dezvăluie la nicio rugăciune. O liniște care zgârie timpul și creierul Umanității care așteaptă acea „limfă vitală” care ne eliberează de remuşcarea imposibilei așteptări liniştite a acestui alter ego străin și ne apropie de icoana misterului. Mila este dragostea omului pentru om daca se naște din acel tip de sentiment, altfel este ceva foarte diferit. „Viaticum” nu este întotdeauna moarte, unde se merge în căutarea luminii, în cucerirea rădăcinii existențiale. Trupul și spiritul, deși legate de aceeași soartă, sunt două universuri complet opuse, unde utopia este un „erou” care trăiește, chiar și după moarte (ținând cont de conceptul lui Thomas More, conform căruia defuncții realizează realitățile trecute și prezente în spiritul divinității, și al lui Tommaso Campanella, care a primit oamenii buni în „Orașul Soarelui”).

Utopia, ca și poezia, se dovedește adesea a fi dureroasă când vrea să fie: ea cucerește și este ceva care este trăit și ucis. Știm că realitatea poeziei este un drum semiînchis și anevoios. Nu lucra niciodată la lucrări pentru eternitate, ci eliberează-te de supraevaluarea propriei tale nefericiri private pentru a denunța relele sistemului mondial; să oferim contemporanilor mesaje de civilizație în acest întuneric care ne învăluie ca o himeră, ca singurul basm care ne mângâie. Oferiți versuri care sunt încuietori ale sufletului nostru, lacrimi ca niște bijuterii magice. Senzualitate în panică când vântul ne mângâie cu buze de floare de portocal și luna ne încălzește cu sângele macilor. Cu toate acestea, toate cuvintele ar fi inadecvate pentru a descrie amploarea acestui sentiment (Iubirea Universală) în care întunericul și lumina coexistă ca viața și moartea. În realitate, totul se rezumă la asta, pentru că sufletul știe că dincolo de iubire nu există Nimic. Prezența, așadar, ca iubire, apărare, entitate, respect, esență pentru Iubire; dar si demnitate, echilibru fata de oameni si lucruri, suprema sinteza a colectarii. Realitatea Morții care întărește valoarea Vieții.

Și iubirea „Tatălui”, în Prezența și Puterea Sa, este cea care se manifestă și este motivul acesteia. Senzație de lucruri care urmează să vină sau trăite de fapt în interiorul nostru, care încă nu au avut loc? Emoția disperată ca viziune care se completează în ceva care se prăbușește și ființa devine din nou parte din dărâmăturile umane: culoare, notă, limbaj. Utopia ca realitate ireală în care miracolul se înfăptuiește prin eternizarea memoriei în fiecare gest; în care reprezentăm magia cuvântului în cea mai completă și izolată suspensie. Ne confruntăm simultan cu două realități: una sinceră, cealaltă mincinoasă; micro și macrocosmos, ambele eterne și de neatins. Utopia, ca bucurie care ne posedă dar și ca moarte care ne consumă în timp ce trăim: suflarea unei clipe, clipa molipsită de o reflecție; un drum care unește sau unul care dezbină: fragmente de reacție care leagă diferitele timpuri ale stării și scot din inutilitate meschinicul utilității lor. Iată, deci, plasarea lapidară a versului unde rezidă singura realitate a dublului sens. Apar suferința și iubirea extremă, cele două opuse care au intensitatea în comun. Ne aducem aminte de Rachel, protagonista primului roman al Virginiei Woolf, și de fericirea perfectă, imposibilă, după care tânjea (care, ca și dreptatea, nu este de această lume). „Ce este moartea? Nimicul… Fericire, fericire perfectă”… Un ghem de fire ca un zeu cu două fețe, reprezintă bucurie și durere, transparență și înșelăciune, limita și transcendentul, substanțe distincte care trebuie unificate în vastitatea spațiului. Păpuși în lesa timpului, captate de acea condamnare numită libertate sau mister (nimeni nu scapă de propriul „eu” care generează condiția moralității). Omul dușmanul lui însuși, umbra în conversație cu defunctul. Corpul amidonat de ceară a aerului, „electricitatea” sângelui dintre celule, glanda pituitară de înaltă tensiune, punctul de sprijin al controlului, emoția ca univers de imagini. Dar, chiar și atunci când violența nu atinge zilele noastre, sezonul existenței se termină și se deschid larg fălcile coșmarului dintre sacralitate și invenție: anularea, nu ca negare a afecțiunilor, ci ca o afirmare a contrariului. În tot ceea ce nu are martori, în ceea ce nu poate fi spus, în ceea ce trăiește și moare cu ființa, care a sudat eterna simbioză dintre abstract și concret, dintre sânge și oase. Universal, ca sacralitate între certitudine și îndoială, între real și inexistent, între discutabil și dogmatic; legătura dintre libertate și conștiință, relația dintre individ și comunitate. Proiectând goliciunea secretelor noastre care luminează în interiorul și în afara câmpului său de investigare. Ridică-ți privirea către absolut în schimbarea progresivă a formelor, monitorizează acea paradă de scenarii care ne surprinde.

Fantomele inconștientului apar, agitate și nemulțumite, iar distrugerea finitului generează un nou început. Iată, deci, Poezia devine un dar, curgând în pesimism cosmic, în acel vers pe care ni l-a lăsat Silvia Plath „Morirea este o artă”. O metamorfoză care dă viață unor noi deșeuri, un mister dens inviolabil al cărui ființă continuă ca parte și nu cauză în monada infinită care este Dumnezeu. Ordinea enigmatică a acestei substanțe umane care nu se epuizează să aducă omagiu unui covor pământesc, care cunoaște mila cărnii și angoasa lacrimilor: Filul roșu al Vieții care nu poate începe decât în intimitatea eului conștient. Singurătatea ca creativitate, recuperarea memoriei (Milan Kundera). Reconectarea la Epochè (suspendarea consimțământului) pentru a fi pulsul și respirația în urgența cuvântului care devine sacrificiu. Oprirea la simptom pentru a nu trece în sindrom. Scrisul ca terapie. Heidegger afirmă că: „În singurătate, limbajul, care este casa ființei, se descompune”. A fi simultan înseamnă a urca în inconștient, oferind cititorului „laurul” unui Eu Polifonic. Toate acestea ne permit să lăsăm deoparte problema metacronică a „Mutabilului” și să ne apropiem de sfera reală a singurătății pentru a retrăi „în singurul mod posibil, care este cel actual” (Leibniz).

O soartă care unește ființa cu Creația, substanța cu cuvântul, Principiul cu limita. Lutul purtat de zi, gura violetă a unui copil pe care sicriul zorilor îl sacrifică în încurcătura lui de orori și iluzii… Mirajul ca înșelăciune și adevăr. Diversele etape ale apei, ale omului, ale viselor, ale conflictelor, ale semnificațiilor. Apa, ce univers matern; protecție, refugiu, frică, iluzia unui azi legat de ieri și străin de mâine, încă ancorat de respingerea adevărului. Cale luminoasă care duce la Neantul Etern: îndrăgostit de propria durere, tovarăș de viață, dioramă de tăcere, Dragoste, de o atmosferă ireală într-o panoramă infinită care răstoarnă orice apotem a absurdului. Emoții care nu pot fi spuse, ci doar trăite, copleșirea unei morale în coliziune cu ființa însăși unde emoția, în stare pură, transformă focul în cenuşă. O mare iubire care ne îmbracă în lumină, conștientă de a alege întunericul făcându-ne ultimul fragment al unității sale. Timpul, pe de altă parte, este haina care ne absoarbe sângele în adevărul care încolțește și nu poate fi ucis în acel punct, care fuge ca umbra, semănând butași de moarte.

Gândul la cunoaștere rămâne nemuritor, acolo unde angoasa profanează inima trandafirului care are suspinul cerului și culoarea nopții. Depărtare de ipocriziile care deseori umplu gura tuturor, dar ca o reflecție pentru ca Duhul să lucreze în adevăr, în principiul onestității și să apere pretutindeni și mereu valorile sacre ale vieții și familiei, binele comun, celula societății. Fie ca adulții să fie mai prezenți viselor și nevoilor adolescenților, deseori abandonați indiferenței și degradării lor mentale, în fața ororilor copilăriei negate care trec dincolo de război, boală, foame. Lăsați școala și familia să fie modele de umanitate și respect, chiar dacă respectabilitatea și cultura deseori nu merg mână în mână. Să perceapă că în acest spațiu și timp, aparența a depășit întotdeauna realitatea. Iar inocența este sortită să rămână în echilibru, umilită, între adevărul de fapt și adevărul rațiunii. Scrisul ca utopie, sămânță a cuvântului care se mulțumește în dăruirea lui continuă; ca Credință care desăvârșește rațiunea Adevărului; angoasa și singura mântuire a omului, departe de orice ură politică și invidie socială. Prin ochiul acului acelei sărăcie radicale, el se eliberează de ea; se golește de corpul său hrănindu-se cu propria conștiință; este drojdia amară a poeziei, celula percepției.

Dumnezeu este cel care locuiește în inima celor care lucrează și compun fără știrea lor. Rugăciunea este cea care ne înalță; care construiește un Templu spiritual în care sufletul este „angajat” ca o piatră vie care suferă, care cere din ce în ce mai mult de la cuvânt, nu ca o chestiune de predare, ci pur și simplu de Iubire. A ne deschide către lume înseamnă a oferi lui Dumnezeu, creator și fiu al tuturor timpurilor, conținutul sufletului nostru (res cogitans și res extensa), substanțe distincte. Este sămânță și floare, vârf și val, rădăcină și cruce, ca un cult către Dumnezeul Iubirii, al frumuseții și al adevărului; insarcinata de umanitate, secret si pasiune; moartea și învierea; hipogeu și stele; splendoarea și sânul vital al memoriei universale. Experiență trăită care exprimă sentimentul pe deplin înțeles ca simbol al civilizației; de dragoste și durere care așteaptă să tragă din misteriosul izvor al zilei de mâine (nimeni nu poate ipoteca viitorul, nici nu poate avea o întâlnire prealabilă cu destinul), dar care are certitudinea că știe deja, cu ochii inimii. Nu poate fi exclus ca mintea (ecoul necropolelor și haosului) să fie „forțată” să mimeze o realitate duală și spartană; la diferențele individuale; la apelurile constante la frică, la vandalism (care este disperarea celor marginalizați); la filtrele repetate ale prelucrării, (așteptând ca drojdia țipătului să rătăcească spre un pârâu, (alegere autonomă); iar conștiința se poate elibera în sfârșit de numeroasele pasaje înguste și se poate odihni în leagănul ei de lumină, ca Artă și cuvânt; Spirit și carne; atât în viața relațională, cât și în armonie profundă. A nu cunoaște soluția, nu înseamnă a ignora problema sau a fi parte a inimii și a nu înseamnă a ignora dramatismul sau a fi parte a dramatismului. fiind acolo, inclusiv rațiunea și interesul: lumină și umbră, bărbat și femeie, bine și rău, limita și originea acestei pietas, diafragma de semnale și emoții ale respirației, ca stăpânire a limbajului și oaspete sacru în recipientul irisului, care nu este alta decât emisfera nordică a Cuvântului Rămâne, așadar, speranța de a ne regăsi mereu în această mare mare a mântuirii care este poezia, pilonul oricărei existențe, în acest mare miracol, care este viața în ciuda utopiei scrisului și a realității evenimentelor Să căutăm, așadar, rădăcinile „eu” nu numai ca sursă a momentului, ci ca să fii de-a lungul vieții nu are rost să rămâi singur.” (Antoine de Saint-Exupéry).