Mihai Eminescu: Fragment din romanul- ”Geniu Pustiu”

GENIU PUSTIU

Întâia operă în proza a lui Eminescu, a fost publicat in 1903 in primul mare val al publicării manuscriselor eminesciene. A stârnit atât interes, cât și reacții critice negative cu referire la valoarea romanului și la îndreptățirea publicării lui, deoarece autorul l-a abandonat, o parte din acesta fiind folosit intr-o altă lucrare eminesciană.

---

„Ajuns in culmea unui deal, prin care stanele de piatra stau risipite asemenea oilor albe dorminde cu argintia lor lana in lumina alba a lunei, eu ma coborai de pe cal si-l legai de ramurile cele strambe si noduroase a unei tufe cu frunze galbene si mancate de frig. Eu singur, in nesimtirea cea mai mare, trasei caciula de oaie peste urechi si ochi, imi asezai capul pe-o piatra si corpul pe-un morman de frunze uscate si adormii. Visul, o lume senina pentru mine, o lume plina de raze clare ca diamantul, de stele curate ca aurul, de verdura cea intunecoasa si parfumata a dumbravilor de laur – visul isi deschise auritele lui gratii si ma lasa sa intru in poeticele si etern junele lui gradini. intr-adevar ca muntele pe care dormeam mi se paru una din acele gradini pandante ale Semiramidei, gradini a carei treapta de sus unita cu cerul rasfata in lumina cea etern neturburata a soarelui un eden frumos cu largi alee de palmieri, cu carari acoperite cu nisip alb, cu avulsuri de raze lungi si diamantice, cu stanci zdrobite de smirna, prin sapaturile carora cioraiau si picurau curate ca cristalul, insa dar () de dulcetile si mirosul ambrei: nectarul cel adormitor al Orientului. Si toate acestea asupra norilor! Cerul era senin ca o bolta de smarand, sustinuta in orient si occident cu bolta ei puternica de oglinzile cele verzi si resaltande ale marilor numai intr-un loc cerul parea dogorit si ars si [era] o mare gaura-n cer, din cari cadea la pamant pietre si risipaturi de muri ce ardea intr-un loc. Acele pietre cazand una cate una pe pamant formau pare-ca, langa Mures, ruinele unui oras pustiu, nelocuit de nimeni, ars, patruns prin ferestrele pustii si negre de fluierile cele salbatece ale vanturilor reci.
Dar deodata paru ca lumea se-nsenina, ca gaura in cer incepe a deveni din ce in ce mai mare si mai larga, incat prin ea se vedea asupra boitei albastre ce-mbratisaza pamantul o alta bolta cu mult mai nalta, cu mult mai larga, insa de-un aur curat si limpede ca lumina cea galbena a soarelui, astfel incat intreaga acea bolta parea un soare mare, care imbratisa o lume, lumea deasupra cerului. Aerul tot era de lumina de aur -totul era lumina de aur, amestecat cu gemetul lin si curat al arpelor de argint in manele unor ingeri ce pluteau in haine de argint, cu aripi lungi, albe, stralucite prin intinsul acel imperiu de aur. Pluteau ca genii abia vazute, umbre mai transparente, cu pelita vanata ca marmura ce pare moale, cu ochii mari albastri, cu lungi bucle negre, ce-ncongiurau fata lor alba si cadeau pe gaturile marmoree si pe hainele de argint in falduri lungi, ce muiau corpurile sublime cu albeata si moliciunea lor.
Prin acei ingeri albi si cu ochii mari, albastri – vazui unul cu mari ochi negri, alb ca si ei, insa cu fata slaba, si muiat in lungi si stralucite haine negre, cu manile unite pe piept, el plutea prin aerul aureu [cu] ochii mari indreptati in sus si plini de lacrimi. Eu il cunosteam Acel par negru cret si despletit eu il vazusem, acea tristeta adanca si sublima eu o vazusem, acea desperare fara margini a carei unica stea e Dumnezeu isi gravase trasaturile ei adanci intr-o fata si dinaintea mea si eu o vazusem. Cerul era senin si vesel, un singur inger era trist Era Maria, fiica acelui preot batran, divinizata, schimbata la fata mie insa mi se parea ca e geniul martirei natiunei romanesti, geniu palid si plans, a carui singura speranta [e] Dumnezeu, a carui singura tarie e cerul.”

În câmp mă întâlnii cu voinicii mei, între care şi Ioan. Ce frumos era el în acea sară… mi-aduc aminte parc-ar fi acu. Cu ţundra îndoită pe la grumaz şi dinainte, ast[fel] încât pieptul alb se vedea sub cămaşa de in, faţa palidă, dar dulce şi plină de bunătate, ochii mari, albăstrui priveau cu melancolie, iar părul cel blond şi lung îi cădea pe umeri, acoperit de-o largă pălărie neagră… Era într-adevăr frumos ca o femeie, blond, palid, interesant.

— Parcă eşti o fată! îi zisei, strângându-l la piept.
— Şi tu parcă eşti un băiat, zise el râzând nebuneşte.

Dar strânsoarea cea rece şi tare a mâinii lui atât de micuţe îţi dovedea că [ai] a face cu degete într-adevăr lungi, delicate, albe, însă pătrunse de măduvă de leu.

[…]

Eu îmi aşternusem ţundra jos şi dormeam cu Ioan, care-mi cuprinsese cu braţul gâtul meu şi adormise şi el.

[…]

Nu era decât o gaură mică, neagră-roşie, sub coaste, fără ca să curgă sânge din ea şi tocmai asta era cauza letargiei. Îmi apropiu gura de rană şi sug o dată cu putere, astfel încât gura toată mi se umplu cu sânge. Sânge negru şi-nchegat curgea şi din rană, pulsul începu a bate încet, încet şi Ioan îşi deschise ochii lui cei rătăciţi.

[…]

Faţa lui, ca alabastru săpat cu dalta în lungi gravuri de durere, era senină, dulce. Un nou leşin s-apropie. Capul lui se lăsă pe frunzele uscate… pulsul iarăşi încetă şi părea iar că expirase.

[…]

Mă uitam în faţa lui fără să ştiu ce să fac, nu mai da nici un semn de viaţă; nu eram capabil de nici o acţiune. Prin tăcerea de moarte nu auzeam decât împuşcăturile cele depărtate ale luptătorilor noştri, din care fiecare mă făcea să tresar, căci întâmplarea aceasta mă făcuse fricos. Îngenuncheat lângă el, eu împrejurasem cu o mână gâtul său, astfel încât, ridicându-l, capul spânzura după braţul meu: astfel mă uitam la el şi nu ziceam nimic, decât sărutam faţa lui ca alabastrul cu gura mea cea plină de sângele inimii sale. Faţa rămânea nemişcată, moartă; numai albeaţa ei contrasta ciudat cu petele sângeroaselor mele sărutări.

[…]

Apoi mă dusei la izvor, unde i se aruncase capul. Soarele se răsfrângea pe faţa apei lucii, care tremura ca o unduioasă oglindă de argint, dar în fundul apei clare zăcea capul cel frumos al junelui. Apa, curgând, curăţise şi dusese cu sine scursurile de sânge, astfel încât nu rămase decât capul cel blond, palid, c-o faţă albă ca argintul, cu buze vinete ca porumba, cu ochii cei mari închişi şi cu părul moale plutind şi răsfirat în undele apei. Faţa cea palidă şi slabă părea că surâde. Luai apă în pumni şi-mi spălai alături cu izvorul faţa care ardea ca de friguri. Luai încă un pumn de apă şi mi-l turnai în sân, care ardea, fundul apei se turbură şi deveni sângerat, mă aplecai pe suprafaţa ei şi sorbii în sorbituri lungi din apa turburată cu sângele lui, apoi băgând amândouă mâinile în izvor, scosei capul lui Ioan şi-l ridicai în lumina soarelui spre a mă uita lung şi cu durere la el. Îl aşezai în mormânt asupra corpului şi, acoperindu-l tot cu ţundra mea, ca şi când m-aş fi temut să nu-l doară bulgării, începui a umplea mormântul cu ţărână. În intervale îmi venea să mă culc şi eu cu el alăturea şi să las să cadă o stâncă de pe marginea gropii peste mine, or[i] gândeam să mă-mpuşc şi eu şi să sfârşesc cu mizeria ce se numeşte viaţă.

Surse de referință din care au fost preluate informațiile: https://www.referatele.com/referate/noi/romana/geniu-pustiu-fragmen1121171124.php

http://cartibunegratis.blogspot.com/2011/01/ziua-13-placeholder.html

https://ro.scribd.com/document/434489381/Geniu-Pustiu-de-Mihai-Eminescu

https://cantemird.files.wordpress.com/2008/03/eminescu-mihai-geniu-pustiu-cartea.pdf