Palingeneza iubirii-Povestirile Mariei Teresa Liuzzo (II)

Nu i-a fost greu, pentru că natura o înzestrase cu frumusețe, grație și delicatețe, răbdare și dulceață, feminitate și a fost, așadar, curtată de o mulțime de admiratori și a lăsat inimi frânte oriunde mergea: oricine o cunoștea nu putea evita să-și aprecieze darurile și inteligența, amabilitatea ei. Nu totul i-a plăcut însă; Nu totul, oricât s-ar plânge, a șters golul interior, lipsa de afecțiune, dorința unei iubiri puternice, adevărate, care să-i cucerească sufletul, să-i pătrundă în vene și să fie adevăratul motor al vieții ei. Într-un anumit sens, Maria, dacă și-ar fi construit un ideal, care era totuși o făptură misterioasă, impalpabilă și poate doar spirituală, pe care o simțea în ea însăși, chiar dacă era sigură că vine și funcționează din exteriorul ei: un fel de Daimon, de care se simțea stăpânită, care îi guverna acțiunile, îi ordona ideile, o făcea să-și formuleze gândurile și o făcea în același timp melancolică și fericită. O făptură misterioasă care îi ținea companie și o mângâia și îi dădea curaj în momentele de descurajare, care erau dese, chiar și după noua aranjament familial, chiar și după nașterea celui de-al doilea copil, care de ceva vreme îi dăduse noi interese și noi stimuli de viață, dar care fusese și motivul pentru noi nemulțumiri și insufla în sufletul ei certitudinea și neliniștea celor care ar fi trebuit să-i fie nepăsători.

Acum, după câțiva ani, își dădu seama ce făcuseră și își amintea, deseori cu angoasă, de orele lungi petrecute într-o stare de semiinconștiență și aproape constant pătrunsă de un fel de somnolență, care o făcea aproape incapabilă să opereze și, în orice caz, să reacționeze la orice formă de presiune și violență. Habar n-avea atunci ce se întâmplă cu ea: dacă starea ei se datora unei patologii ciudate sau decurgea din medicamentele care i se administrau fără știrea ei, pentru a o reduce sub puterea voinței rudelor dragi. Mai târziu și-a dat seama că a doua ipoteză era cea reală: a reușit cu mare dificultate să se elibereze de dușmanii ei interni, să preia controlul asupra propriei voințe, chiar dacă liniștea nu era asigurată într-un mod satisfăcător și era tulburată de amintirile, fie limpede, fie confuze, ale zilelor de coșmar petrecute și refuzul de a intra în locuri sau încăperi, fără să rămână puternic deranjate de ele.

Apoi, la început ca un vânt ușor abia perceptibil sau ca o voce care vine de cine știe de unde, sub forma unei șoapte, care s-a transformat curând în vibraţii și țipete impetuoase, s-a simțit pătrunsă de poezie. Aceasta era vocea copilăriei, a nepăsării și a inocenței pierdute și găsite doar parțial: erau locurile deschise și libere, soarele, natura, glasurile pădurilor și liniștea peisajului; în nopțile însuflețite când, de tânără fată, sângele își revendica drepturile și dragostea s-a strecurat, cu chemările sale la inimă și la minte; fantezând noaptea sau cu ochii deschişi, in zilele de vară si primăvara; căldura patului și acoperișul primitor, în iernile lungi și meditația care-i maturizase gândul. Dar au fost și suferință și greutăți, muncă precară și nesatisfăcătoare, dificultăți familiale, certuri și neînțelegeri, violențe fizice și morale suferite; era nevoia de libertate și autonomie; A fost, înainte de toate, o căsătorie, impusă și fără iubire. Dar era o voce, și un sens, în această poezie, care era și eliberatoare și făcea amintirile evenimentelor contrare mai puțin dureroase și le însoțea pe celelalte, cu un fel de nostalgie melancolică, dulce. Și, apoi, așa cum s-a spus, Daimonul… Poezia, vocile, semnele, scrisul au venit din ea: dar cine le-a dictat? În spatele vocilor și semnelor, impulsurilor, viziunilor, mesajelor era un corp: Mary aproape că simțea prezența fizică a acestei ființe și când și-a transcris propriile versuri pe foaie i s-a părut că o mână invizibilă o însoțește și o minte misterioasă împărtășește emoțiile pe care cuvântul le trezea în ea neobosit. În ciuda tuturor obstacolelor de depășit, răpindu-i timpul de odihnă și orice altă posibilitate de petrecere a timpului liber, fiecare resursă de care dispunea era dedicată poeziei, astfel încât paginile se adăugau paginilor și cărțile urmau cărțile… În ele era viața ei trecută și prezentă, dar și viitorul ei, într-o fugă în timp și spațiu, care nu a fost însă o absență din realitate, ci un mod de viață, de oameni și de acțiuni în general, de oameni și de acțiuni care se fixează în general, de oameni și de acțiuni noi s, pe care a recuperat-o din locurile și ținuturile cele mai îndepărtate, pătrunzându-și discursul despre umanitate, al împărtășirii durerii și bucuriei, al exaltării valorilor universale, al tensiunii față de divin și transcendent. Dar, atunci, știi, viața este și altceva… este insidiositate, comploturi care tind să te distrugă, care îți atacă onorabilitatea, care caută să se acopere cu noroi și să facă apele limpezi ale sufletului și minții tale limpezi. Și, atunci, ești obligat să te aperi… dar cine te poate ajuta? Inconștient te gândești la Daimon…

Cineva, poate, v-a povestit despre Jonah, un avocat renumit pentru marea inteligență și înțelepciune profesională, precum și (cum ați fi observat) pentru umanitatea sa la fel de mare. Acest dar al său, mai mult decât inteligența lui, mai mult decât elocvența și strălucirea expresiei, te-a frapat și îți dădea sentimentul că l-ai cunoscut de veci: Iona, marele avocat, nu era o ființă necunoscută pentru tine: era Daimonul care te însoțea ani de zile, creatura fantastică care astăzi avea un corp, un chip, un nume. Din prima clipă, i s-a părut că l-a iubit mereu și, cu siguranță, ar fi fost un gând nebun dacă iubirea nu ar fi fost de nepătruns și de multe ori nu ar fi depășit limitele rațiunii. S-a simțit atrasă irezistibil și, ascultându-l și observându-l, a cuprins-o o tulburare jenantă, dar și plăcută: când el i-a întins mâna să-și ia rămas-bun, ea a simțit un mesaj în îmbrățișarea lui Iona, dar s-a întors imediat de la acest gând, prostesc și fără sens în același timp.

Motivul care o determinase să apeleze la Jonah era foarte grav, situație în care fusese implicată în pofida ei, și fără să aibă nicio responsabilitate pentru asta, dar care risca să-i deranjeze viața și familia.

Pentru o anumită perioadă s-au întâlnit în studioul profesionistului, atât pentru că Jonah avea nevoie să cunoască diverse detalii ale aventurii, cât și pentru că un gând dulce și chinuitor se strecură în el la un moment dat, obscur la început și apoi, din ce în ce mai limpede: se îndrăgostise de Mary, dar nu știa că același lucru i se întâmplase. Orice ar fi făcut și oriunde s-ar fi aflat, chipul femeii îl urmărea, îi auzea glasul, suflarea ei, o simțea lângă el: în fiecare față și în fiecare trup; Din toți oamenii pe care i-a întâlnit sau care i-au fost apropiați, s-a remarcat. S-a trezit brusc în timpul nopții și, nebunește, spera că se va întinde lângă el; Uneori, în timp ce se certa în sala de judecată, întorcându-se spre judecător, o vedea pe scaun. Ea, deci, era judecătorul stării lui, al sentimentelor lui, al iubirii lui, care îi pătrundea în toată ființa și era ca și cum aștepta sentința. Apoi și-a revenit și a venit în sine, a reluat firul discursului… Deci ce se întâmpla cu el? Nu știa că Mary trăiește în aceeași stare ca el, doar că ea, fanteziile ei, iluziile ei, viziunile ei, le-a transcris pe hârtie, a făcut poezie din ele.

Poezia, deja, era darul suprem care i-a permis să trăiască în continuare și acum, că-și identificase și personificase Daimonul, nu voia să-l piardă, nu voia să se dizolve ca toate visele vieții ei, care o lăsaseră singură și fără apărare, la cheremul răutății altora.

Ambii au încercat în toate modurile să comunice: până și cea mai banală scuză era considerată importantă pentru a se putea întâlni. Jonah a prins obiceiul să o sune la orice oră a zilei și, când timpul disponibil îi permitea, avea conversații lungi. A întrebat-o detalii despre viața ei trecută, despre copilărie, despre cele mai recente evenimente: i s-a părut, astfel, că a intrat în viața ei, de parcă ar fi fost mereu acolo, de parcă nu ar fi existat vreodată o perioadă în care să fi fost despărțiți. Într-o zi, când s-au putut iubi, a izbucnit cu această propoziție: „Suntem împreună pentru totdeauna, iubirea noastră ne-a cuprins de la începutul timpurilor și ne-am iubit, fără să știm, dar nu ne-am dat seama, pentru că între noi erau perdele de nepătruns, care ridicaseră pe cei care ne influențau voința și ne înecau visele; dar, acum, nimic nu ne poate împiedica, nimic nu ne poate anula dragostea…”.

Mary l-a ascultat uimită, pentru că prin minte îi trecuse același gând. L-a îmbrățișat tandru pe Jonah, dar cu atâta forță, aproape ca să-și dea seama că acea ființă minunată era a lui, că acel trup era real. După aceea s-au abandonat complet dragostei; S-au întâlnit oricând și în orice loc: parcă lumea ar exista doar pentru ei și nimic și nimeni nu exista în afara lor. Pentru prima dată în viața lor au știut ce este iubirea adevărată, cea care unește inimile și mințile, care vorbește cu o singură gură, unește gândurile, bate cu o singură inimă: iubirea care îi face pe cei care se iubesc egali și își topește ființa într-una singură. Erau ca niște băieți inconștienți cărora le era permis totul și care nu se gândeau decât să-și satisfacă dorințele, să placă naturii care le agita sângele și le dezlănțuia simțurile, dar într-un mod ciudat și în așa fel încât să le înalțe spiritualitatea intensă înnăscută. Apoi, totul în jur a fost o renaștere a culorilor, o expansiune a sunetelor, o suflare de vânt care aveau mesaje ascunse ale vremurilor îndepărtate și ale vieților trecute, care acum reapăreau pentru a da concretețe a ceea ce este etern, exprimat în cântecul sufletului.