Poeţi români postmodernişti din Basarabia: Renata Verejanu

Poezii din anii 70-80 ai secolului XX:
Sorbona
Profesorului meu, V.G.
Sorbona ascultă ultimul vis al lui Blok.
Imensitatea culege catrenul uitat de Ahmatova
Pe malul fără emigraţie al Senei.
Odinioară aici trecuse Alain Bosque
şi pe loc
Zâmbise virgulei vesele,
Ce vâslea prin înghesuiala acelor
Femei europene ale anilor ce se întorc
s-asculte la Sorbona
Ultimul vis al lui Blok.
Strofa zilei părăsise amurgul mișcărilor.
Ploile înflorise într-o firească întâmplare,
Fiecare vizuină din repaosul cântărilor
Ascultă ultimul vis al lui Blok, în care
Au existat răsfrângeri, spaţii şi unii oameni
Care aleargă şi azi
ca vii prelungiri
Ale sufletului nostru, înserat…
Sorbona ascultă ultimul vis al lui Blok:
Să coboare din apogeu a uitat.
Izvor cu numele mic, inspiraţie
Mi-au sfărâmat în două numele cel mic:
N-au găsit nici aur, nici rubedenii – nimic.
Cercat-au să mi-l bată cu sfârla, satisfăcuţi –
Mă plouă loviturile şi-acuma, căci sunt mulţi.
Li-s ochii-roşi-aprinși: „Cum, încă n-a căzut?”
Şi-s gata orişicând să-mi dea un împrumut.
Dar uite că nu cer, şi-aceasta îi sufocă –
Mă strâng în cercul lor: priviri închise în scoică,
Îmi spintecă surâsul, secunda îmi provoacă,
Şi bucuroşi ar fi inima să-mi tacă.
Ci focul din vulcane în trupul meu se înalţă
Şi spulberă cenuşa. Mai am o clipă, viaţa!…
Trag adânc văzduhul – tot corpul să-mi respire,
Din scaunele moi tiranii să se mire,
Şi bucuroşi cum sunt, că ei conduc o lume,
Izvorul nu-mi pot smulge, deşi nu are nume.
Prin sărutul nostru
Prin sărutul nostru se revarsă râul, se coace
grâul… şi lumea aceasta
A veacului în care trăim
cu visul ei, cu libertatea, cu prezentul…
trece prin sărutul nostru…
Pe-alături, încetul
timid şi cuminte ca un câine de casă –
Prin sărutul nostru tumultul nu lasă
Străinii să vină, să intre, să ceară, să deie…
Şi nu e tumult – o clipă maree…
Un ochi de femeie
atât de fierbinte, că nici umbră nu poartă…
Prin sărutul nostru viforul se-arată
Cu strigăt, cu ceartă, dorind să ne despartă…
Poate nu e vifor… poate un tânăr, o fată…
Dar clipa ne salvează,
Când prin sărutul nostru o mamă alăptează
copilul… Şi dau în floare cireşii,
şi dă în floare crinul…
Cascadele, în strigătul lor, sărutului se-nchin…
Şi nu e sărut – e cerul senin…
1977
La vânătoare
Pădurile bârfei atât de dese-acum
Şi căprioara, cinstea, încotro să fugă…
Nu rădăcini, fâşii grele de fum
Pe sub pământ, prin tălpi mi se alungă.
În sufletu-mi mai arde un chibrit,
E mare întuneric la intrare în gură.
Nu m-am deprins ca flăcări să vomit,
Nici să propag între prieteni ură.
E timpul vânătorii, de după tulpini
Zece arme ochesc o singură idee.
De frică glumele se îneacă în suspini,
Împuşcăturile se-adună în trupul de femeie.
E criză de valută intersufletească…
Loviţi în nervi ca-n pielea tobei seci.
Călcâiul îşi retrage mersul, să lovească
Pădurile bârfei cu ochii stinşi şi reci.
Respiraţia moleculei
Respectul dintre molecule…
Văzduh în libertate…
Vorbiţi-mi,
cum că şi cu soarele m-am sărutat.
În gura morții, tata mi-a înmânat,
pe neaşteptate,
Curajul lui din luptă: chip în sânge înrourat.
Acest curaj mă priveşte pe dinlăuntru,
fruct necopt,
Necontenit locuieşte sângele
dus prin molecule…
Să fiu aurul agonisit de altul – nu pot,
Pâinii şi muncii în casa vremii locul le
Dau. Amare guri,
nu-mi mâncaţi prilejul, totuna
Sânt molecula ce-a respiră mileniul trei.
Zilnic se-adună în mine furtuna,
Îmi aţâţă gândul, şi-l pornesc scântei…
Respiraţia moleculei… Idee de continuitate…
Strop de aer, care vorbeşti cu o lume întreagă…
Inima, sită ce curăţă văzduhul de răutate,
şi-a aflat omul după curaj,
Dându-i propriul nume… şi demnitate…
Cuvintele mele
Cuvintele mele, pedepsele mele îndelungi…
Vedeţi, prinde puteri mucegaiul în grabă
Citind secretul intim al ochilor mei zăpăciţi.
Numai să nu dau de o societate oarbă.
Nimic mai înţelept decât să te înapoiezi în sicriu
Şi singur să tragi capacul, ermetic.
Pe oasele proprii – poeme amare am să scriu,
Evidenţiindu-mi gândul profetic.
Marilor mari, metafora nu-mi străjuiţi.
Cine ar vrea să-şi preschimbe creierii săi
În cununi de lauri, blânzi şi arcuiţi –
Cu ai mei?!
Îmi admir duşmanii când mă omoară fin
Şi liniştit dezghioacă alune între dinţi…
Pe rugul nemuririi am să ard deplin,
Cum carnea lor n-a ars în suferinţi.
Plâng flăcările în mine
Plâng flăcările-n mine…
Cu fruntea mângâi spada…
În ochii lumii, sterpi, omizile suspină.
Nu e coadă de peşte – se frământă strada
Pe care zilnic iese lumina…
Hoţii viitorului nostru, de ruşine
Într-un sâmbure s-au tupilat:
Cerul adâncimea îşi alină
Fără ei, cu-adevărat…
O rază îmi sărută fierbinte iubitul
Cu acelaşi nerv întărâtat:
Smulg din pieptul amurgului chibritul
Şi scapăr pe trupul tânăr alt păcat.
Bogată-s azi… Informaţii zilnice
Adună procuratura contra dimineţii …
Îmi umple gura vorbe silnice
Ori chinul umple cupa vieţii? …
Simple pioneze
De mi-aţi lipi geamul tot
cu bancnote de o mie
Şi mi-aţi aşterne covoare
la scară când ies –
Adevărul în sângele meu
niciodată nu întârzie,
Cu lacrima lui – şi surâd, şi gândesc…
Mi s-au dus paşii grei toţi pe ecuator,
Înfăşurând planeta, să nu explodeze.
Nu sunt proprietar, ci numai autor
Al acestor rânduri – simple pioneze
Cu care prind prezentul pe perete
Să-i vadă păcatele cei încă nenăscuţi…
Nici o ninsoare
trupului căldură să nu-i ierte,
Şi fie pornirile strivite de tăcuţi.
De mi-ar înfăşura gura cu tapete,
Să nu pot îngâna cuvântul iubire…
Propriile versuri sunt acele trepte
Pe care cobor, când îmi ies din fire…
Îmi ştiu soarta
Îmi ştiu soarta pe de rost –
Ce va fi, nu ce a fost.
Pe un cântec de Vâsoţki
Sufletul mi-l torn din plin:
Triştii, veselii – cu toţii
Hai, muşcaţi versul senin.
Hai, fricosule, ce stai
Pe coada vremii ca un scai,
Cu trupul tot batjocorit –
Eşti încă viu sau ai murit?
Îmi ştiu soarta pe de rost –
Ce va fi, nu ce a fost.
Reuşesc să văd păgânii
Grămădiţi la gura pâinii,
De surâde hrinca, îndată
Ei găsesc că-i vinovată
Chiar de-i puhavă şi albă,
Şi-i din grâu de roadă nouă –
Ei socot mireasma-i slabă
Şi-o înjunghie în două,
S-arunci spiritul la câini?!
Stă flămând poporul ţării
Şi-i urăşte pe „stăpâni”.
Îmi ştiu soarta pe de rost –
Ce va fi, nu ce a fost.
Resping slava totdeauna,
Nu zic de nenorociri –
Omeneşte muşcă Luna
Predispusă la uimiri.
O lacrimă…
O lacrimă… Ce fel de bogăţie?..
Îmi aruncaţi reproşul, indignaţi.
O lacrimă rămasă între bărbaţi
Ca un simbol de mare omenie.
O lacrimă ce şi-a pierdut stăpânul
Și cum de moarte oare s-o salvez?
Când ea încă nerotunjită în văz
O zbughi din ochi cu plinul.
O lacrimă din an în an purtată
A bucurie şi a mari dureri…
(C-o lacrimă acuma-s mai bogată),
În ea se vede ziua cea de ieri…
O lacrimă – e cheie ori lăcată?..