***Editie online: Anul nr. III

februarie 7, 2025

Poeţi români postmodernişti din Basarabia: Renata Verejanu


Poezii din anii 70-80 ai secolului XX:

Sorbona

                  Profesorului meu, V.G.

Sorbona ascultă ultimul vis al lui Blok.

Imensitatea culege catrenul uitat de Ahmatova

Pe malul fără emigraţie al Senei.

Odinioară aici trecuse Alain Bosque

şi pe loc

Zâmbise virgulei vesele,

Ce vâslea prin înghesuiala acelor

Femei europene ale anilor ce se întorc

s-asculte la Sorbona

Ultimul vis al lui Blok.

Strofa zilei părăsise amurgul mișcărilor.

Ploile înflorise într-o firească întâmplare,

Fiecare vizuină din repaosul cântărilor

Ascultă ultimul vis al lui Blok, în care

Au existat răsfrângeri, spaţii şi unii oameni

Care aleargă şi azi

ca vii prelungiri

Ale sufletului nostru, înserat…

Sorbona ascultă ultimul vis al lui Blok:

Să coboare din apogeu a uitat.

Izvor cu numele mic, inspiraţie

Mi-au sfărâmat în două numele cel mic:

N-au găsit nici aur, nici rubedenii – nimic.

Cercat-au să mi-l bată cu sfârla, satisfăcuţi –

Mă plouă loviturile şi-acuma, căci sunt mulţi.

Li-s ochii-roşi-aprinși: „Cum, încă n-a căzut?”

Şi-s gata orişicând să-mi dea un împrumut.

Dar uite că nu cer, şi-aceasta îi sufocă –

Mă strâng în cercul lor: priviri închise în scoică,

Îmi spintecă surâsul, secunda îmi provoacă,

Şi bucuroşi ar fi inima să-mi tacă.

Ci focul din vulcane în trupul meu se înalţă

Şi spulberă cenuşa. Mai am o clipă, viaţa!…

Trag adânc văzduhul – tot corpul să-mi respire,

Din scaunele moi tiranii să se mire,

Şi bucuroşi cum sunt, că ei conduc o lume,

Izvorul nu-mi pot smulge, deşi nu are nume.

Prin sărutul nostru

Prin sărutul nostru se revarsă râul, se coace

grâul… şi lumea aceasta

A veacului în care trăim

cu visul ei, cu libertatea, cu prezentul…

trece prin sărutul nostru…

Pe-alături, încetul

timid şi cuminte ca un câine de casă –

Prin sărutul nostru tumultul nu lasă

Străinii să vină, să intre, să ceară, să deie…

Şi nu e tumult – o clipă maree…

Un ochi de femeie

atât de fierbinte, că nici umbră nu poartă…

Prin sărutul nostru viforul se-arată

Cu strigăt, cu ceartă, dorind să ne despartă…

Poate nu e vifor… poate un tânăr, o fată…

Dar clipa ne salvează,

Când prin sărutul nostru o mamă alăptează

copilul… Şi dau în floare cireşii,

şi dă în floare crinul…

Cascadele, în strigătul lor, sărutului se-nchin…

Şi nu e sărut – e cerul senin…

1977

La  vânătoare

Pădurile bârfei atât de dese-acum

Şi căprioara, cinstea, încotro să fugă…

Nu rădăcini, fâşii grele de fum

Pe sub pământ, prin tălpi mi se alungă.

În sufletu-mi mai arde un chibrit,

E mare întuneric la intrare în gură.

Nu m-am deprins ca flăcări să vomit,

Nici să propag între prieteni ură.

E timpul vânătorii, de după tulpini

Zece arme ochesc o singură idee.

De frică glumele se îneacă în suspini,

Împuşcăturile se-adună în trupul de femeie.

E criză de valută intersufletească…

Loviţi în nervi ca-n pielea tobei seci.

Călcâiul îşi retrage mersul, să lovească

Pădurile bârfei cu ochii stinşi şi reci.

Respiraţia moleculei

Respectul dintre molecule…

Văzduh în libertate…

Vorbiţi-mi,

cum că şi cu soarele m-am sărutat.

În gura morții, tata  mi-a înmânat,

pe neaşteptate,

Curajul lui din luptă: chip în sânge înrourat.

Acest curaj mă priveşte pe dinlăuntru,

fruct necopt,

Necontenit locuieşte sângele

dus prin molecule…

Să fiu aurul agonisit de altul – nu pot,

Pâinii şi muncii în casa vremii locul le

Dau. Amare guri,

nu-mi mâncaţi prilejul, totuna

Sânt molecula ce-a respiră mileniul trei.

Zilnic se-adună în mine furtuna,

Îmi aţâţă gândul, şi-l pornesc scântei…

Respiraţia moleculei… Idee de continuitate…

Strop de aer, care vorbeşti cu o lume întreagă…

Inima, sită ce curăţă văzduhul de răutate,

şi-a aflat omul după curaj,

Dându-i propriul nume… şi demnitate…

Cuvintele mele

Cuvintele mele, pedepsele mele îndelungi…

Vedeţi, prinde puteri mucegaiul în grabă

Citind secretul intim al ochilor mei zăpăciţi.

Numai să nu dau de o societate oarbă.

Nimic mai înţelept decât să te înapoiezi în sicriu

Şi singur să tragi capacul, ermetic.

Pe oasele proprii – poeme amare am să scriu,

Evidenţiindu-mi gândul profetic.

Marilor mari, metafora nu-mi străjuiţi.

Cine ar vrea să-şi preschimbe creierii săi

În cununi de lauri, blânzi şi arcuiţi –

Cu ai mei?!

Îmi admir duşmanii când mă omoară fin

Şi liniştit dezghioacă alune între dinţi…

Pe rugul nemuririi am să ard deplin,

Cum carnea lor n-a ars în suferinţi.

Plâng flăcările în mine

Plâng flăcările-n mine…

Cu fruntea mângâi spada…

În ochii lumii, sterpi, omizile suspină.

Nu e coadă de peşte – se frământă strada

Pe care zilnic iese lumina…

Hoţii viitorului nostru, de ruşine

Într-un sâmbure s-au tupilat:

Cerul adâncimea îşi alină

Fără ei, cu-adevărat…

O rază îmi sărută fierbinte iubitul

Cu acelaşi nerv întărâtat:

Smulg din pieptul amurgului chibritul

Şi scapăr pe trupul tânăr alt păcat.

Bogată-s azi… Informaţii zilnice

Adună procuratura contra dimineţii …

Îmi umple gura vorbe silnice

Ori chinul umple cupa vieţii? …

Simple pioneze

De mi-aţi lipi geamul tot

cu bancnote de o mie

Şi mi-aţi aşterne covoare

la scară când ies –

Adevărul în sângele meu

niciodată nu întârzie,

Cu lacrima lui – şi surâd, şi gândesc…

Mi s-au dus paşii grei toţi pe ecuator,

Înfăşurând planeta, să nu explodeze.

Nu sunt proprietar, ci numai autor

Al acestor rânduri – simple pioneze

Cu care prind prezentul pe perete

Să-i vadă păcatele cei încă nenăscuţi…

Nici o ninsoare

trupului căldură să nu-i ierte,

Şi fie pornirile strivite de tăcuţi.

De mi-ar înfăşura gura cu tapete,

Să nu pot îngâna cuvântul iubire…

Propriile versuri sunt acele trepte

Pe care cobor, când îmi ies din fire…

Îmi ştiu soarta

Îmi ştiu soarta pe de rost –

Ce va fi, nu ce a fost.

Pe un cântec de Vâsoţki

Sufletul mi-l torn din plin:

Triştii, veselii – cu toţii

Hai, muşcaţi versul senin.

Hai, fricosule, ce stai

Pe coada vremii ca un scai,

Cu trupul tot batjocorit –

Eşti încă viu sau ai murit?

Îmi ştiu soarta pe de rost –

Ce va fi, nu ce a fost.

Reuşesc să văd păgânii

Grămădiţi la gura pâinii,

De surâde hrinca, îndată

Ei găsesc că-i vinovată

Chiar de-i puhavă şi albă,

Şi-i din grâu de roadă nouă –

Ei socot mireasma-i slabă

Şi-o înjunghie în două,

S-arunci spiritul la câini?!

Stă flămând poporul ţării

Şi-i urăşte pe „stăpâni”.

Îmi ştiu soarta pe de rost –

Ce va fi, nu ce a fost.

Resping slava totdeauna,

Nu zic de nenorociri –

Omeneşte muşcă Luna

Predispusă la uimiri.

O lacrimă…

O lacrimă… Ce fel de bogăţie?..

Îmi aruncaţi reproşul, indignaţi.

O lacrimă rămasă între bărbaţi

Ca un simbol de mare omenie.

O lacrimă ce şi-a pierdut stăpânul

Și cum de moarte oare s-o salvez?

Când ea încă nerotunjită în văz

O zbughi din ochi cu plinul.

O lacrimă din an în an purtată

A bucurie şi a mari dureri…

(C-o lacrimă acuma-s mai bogată),

În ea se vede ziua cea de ieri…

O lacrimă – e cheie ori lăcată?..


kultapogeum 2021 Toate drepturile rezervate