Scriitoarea italiană, Maria Teresa Liuzzo- ”Când cuvântul locuiește în inima mea”

Recent am citit întâmplător un sfat care mirosea a compromis, minciună, oportunism și resemnare. Scrierea m-a dezamăgit și m-a uimit în același timp. Am simțit o fire electrică trecând prin mine, de la cineva care predica bine, dar practica prost, aceeași persoană care ar călca în picioare cadavrul propriei mame pentru o clipă de vizibilitate pe rețelele de socializare. În acea atmosferă sumbră, mă vedeam astăzi distrus și mâine gata să fie spânzurat de cei care purtau costume de camuflaj și solzi de șarpe. Personajul, simțind că eram conștient de alibiurile sale false, a încercat să transforme minciuna în adevăr pentru a nu pierde favoarea primită de la „stăpânii” săi. Într-o clipă, s-a transformat într-un trădător gata să „fugă”, limitându-se la a spune că trebuie să ne adaptăm vremurilor. Am simțit că nu trebuie să lăsăm gunoiul să se atingă de noi înșine. M-am simțit la ani-lumină distanță de aceste personaje întunecate. Am văzut în ele dublul din noi și riscul rupturii dintre sine și umbră, în timp ce le observam impulsurile dezlănțuitoare în timp ce încercau să transforme minciunile în adevăr. Sunt zombii secolului, posedați de o ură viscerală care nu cunoaște vaccin, deoarece genomul său mută și se reînnoiește mereu și mai letal. Am fost cuprins de o senzație de greață, pentru că asta e tot ce poți simți când nu un om, ci un fragment din el, îngenunchează în fața unei Cocotte – ignorantă, distructivă, mincinoasă, trădătoare, lăudăroasă – la cârma unui vas al putregaiului, exultând la fiecare „spectru” pe care îl întâlnește, care va ajunge odată cu zațul de cafea în coșul de gunoi.

Cultură săracă în mâinile șacalilor, nimic mai mult decât umbre pâlpâitoare aruncate de lumina de noapte pe pereți. Surpriza mea când indignarea m-a făcut să mă gândesc la puritatea gândirii, la generozitatea cuvintelor și la dragostea care dau prestigiu și valoare scrisului. AHRIMAN sau SATAN?

Am înțeles că scrisul e ca familia. Nu e sânge, ci alegere. Deodată, inima mea frântă s-a calmat. Accentul era ca un nou-născut abandonat în brațele unui străin. Fața lui mică și rozalie era dulce; l-am ținut la piept și a adormit, sărutat de lună. Am înțeles că doar viața, și nu știința, ne învață curajul de a trăi și de a iubi.

Această creatură pe care soarta mi-a așezat-o în brațe a devenit respirație, cerneală, conștiință. Mintea a început o lungă călătorie printre cei mândri, stăpâni ai înțelepciunii lor. Nu a strigat cuvântul și nu a plâns, nu s-a aliniat ca rațele în mlaștină sau ca cleștii de rufe care atârnă hainele pe sfoară la uscat. Scrisul avea capacitatea de a arde mai mult decât focul, puterea de a îngheța ca un suflet condamnat în iad, dar și de a răspândi lumina unui diamant de o mie de carate.

Cuvântul este un război care nu doarme niciodată, nu cunoaște nici lene, nici angoasă, nu este o creatură bolnavă și a pornit la drum cu hotărâre ca un soldat pe front. Furtuna nu a fost de ajuns să o descurajeze, nici urletul vântului care topea zăpada de geamuri. S-a înarmat cu un arc și săgeți și s-a aruncat în abisul vieții. Era devastatoare ca fulgerul, generoasă ca o cascadă și cânta în cea mai atroce tăcere, chiar știind că poate muri. Numai prin ambuscade a înțeles că mintea cuprinde ceea ce ochii captează. A călătorit incognito, pierzând noțiunea timpului. S-a refugiat în paginile unei cărți, iar acea lume a devenit altarul și casa ei.

Mi-a spus că „Vocea” nu poate fi un simbol de exploatat, ci un Adevăr de protejat cu orice preț. S-a desprins de butuci și surplusuri și a rămas în tranșee mult timp fără să respire pentru a supraviețui. Știa că tăcerea era lipsită de ochi. Sarcina ei era să se elibereze de puterea unei supra-gestionări ascunse. Se știe a fi respirație, existență și nu un mulaj steril de tencuială în ploaie, nici o marfă de vândut, ci rezistență tăcută, forță indestructibilă. Cuvântul este durere, durerea este memorie. Un chin împotriva uitării, pentru că viața este făcută din reguli și alegeri.

Scrisul, această familie de cuvinte, această încurcătură meticuloasă de vene și artere, piele, oase și pori seamănă cu sporii ferigilor, creaturi ale pădurilor și tufișurilor. Anxietatea este cea care mă lovește și pe care o cos pe mine, petic după petic. Tocmai în aceste teritorii „pătate”, sunt dezaprobat și posibilă pradă pentru vulturii și vânătorii „întunericului” în căutare de „vânat”. În fiecare teritoriu impenetrabil pe care îl traversăm, va fi dificil, dacă nu imposibil, să găsim anumite echilibre, dar

Trebuie să încercăm să ne eliberăm de acea „supă” haotică a minciunii, a faptului de a fi treji, a găsirii echilibrului.

Problemele trebuie alungate și nu putem trăi fugind. Fiecare război este rezultatul macabru al minților agitate, al limbilor ascuțite și al inimilor în revoltă. Trebuie să ne eliberăm de întunericul interior. Pacea este un lux. Rămâne o busolă fără ac, un suflet chinuit pentru că este adesea un mijloc și nu un scop. Fațada umanitară, paradele poetice și multe altele fac parte dintr-o tablă de șah globală unde umbra neagră a eului ține biciul în mână. Ar fi util să acumulăm experiență în deșert, dincolo de conceptele derivate din mistagogie; înseamnă să ne împăcăm cu esența existenței, între adevăruri mutilate și pedepse cu suspendare, crime și abuzuri arhivate, urme care dispar și dreptate dizolvată.
Cuvântul supraviețuiește fiecărei morți și, chiar și atunci când nu este bijuterie, deși fragil, eleganța sa spontană este absolută. Într-adevăr, ea a supraviețuit precum o haină putredă pe pielea victimelor inocente și a învins acele boli care erau instrumente de exterminare, când umbra cădea oblic peste lagăr. Vorba era doar un copil cu un corp fragil, cu degete bășite până la încheieturi, obraji brăzdați de lacrimi, genunchi zgâriați, picioare sângerânde.

Inocența ei era marcată de dispreț. În acel deșert al morții, nici măcar gâtul ei nu avea o voce care să distragă durerea. Era doar o notă uitată în ceață, dar nu resemnată. Și-a continuat călătoria pentru că fusese „chemată” să împărtășească nu ceea ce desparte, ci ceea ce unește, cu prezența ei încântătoare, cu fidelitatea ei tăcută. Spiritul nostru este cel care nu poate fi deținut, ci este păzit, adăpostit de cele mai feroce limbi ale bisturiului.

Există o zicală: „Eu sunt spiritul care neagă mereu! Și pe bună dreptate: căci tot ce se naște merită să piară. Prin urmare, ar fi mai bine dacă nu s-ar fi născut niciodată. Așa este tot ce numiți păcat, distrugere, Bine, Rău, adevăratul meu element” (Faust). Cel care călătorește spre bine este un pelerin înțelept și sigur, pentru că a știut să înfrunte și să traverseze mlaștinile răului. Cuvântul este hrănit de sânge și, chiar dacă este exilat de toți, nu va fi niciodată uitat, nici umilit de cruzimea timpului, ca simbol universal al umanității.

Și tăcerea este nemuritoare în tot ceea ce este redus la tăcere, chiar și acolo unde prietenia încetează să mai fie un dar. Cuvântul a emigrat, rupând bucata de pânză funerară de pe corpul său subțire. În secret, a căutat dantela unei perne pe care să-și odihnească gândurile, pentru ca libertatea, conștiința, responsabilitatea să nu se piardă. În altă parte, un câine flămând mârâia în timp ce rătăcea prin frigul înghețat, care îl lovea cu furie, îndoind copacii goi. Vântul era puternic în noaptea aceea, arogant și cu o barbă lungă și neîngrijită.

Trandafirii miroseau a moarte, fructele de pădure sângerau la pământ, îmbrățișându-se în timp ce se rostogoleau în brazdă. Frunzele, florile și ierburile arătau ca niște soldăței de jucărie neînarmați și copii fără apărare. Era un samurai noaptea. Așa că cuvântul, retras, demn, ca o voce nocturnă, traversa peșteri, furtuni, râpe, lupta cu monștri marini și tereștri pe planetele pe care le locuia. Se pierdea în cosmos, se îmbrăca în stele, bătea otrava timpului și a Istoriei. În noaptea aceea, liniștea era densă și înăbușită ca un templu sacru și o primea ca pe o regină.

O pletoră de „umbre”… Erau atât de aproape de a contempla minciunile… Astăzi, necinstea, degenerarea, nerușinarea sunt la modă. O lume crudă, atee, care cere cuvântului ascultare, slujire și tăcere. Chiar și marea se răzvrătește din adâncuri. Din zori până în amurg, se desfășoară un spectacol de păpuși, unde teatralitatea tânjește după pradă. Sufletul se deghizează în întuneric, transformându-se în iubit și călău. În altă parte, furtuna geme, înghețând sângele în vene.

Cuvântul este mereu gol în mantia sa de apă și rouă. Pagina este făcută din carne și respirație. Caută în zadar talentul, găsind doar ambiție mediocră în competiția nemiloasă pentru putere. Se încoronează și, ca întotdeauna, o mască apare în culise. Se prezintă ca un Dumnezeu, dar mintea sa este infectată, depravată, virtutea sa este simulată, gândurile sale sunt violente.

Cuvântul și-a ales Credința drept misiune.

„Monștrii” se tem de adevăr, dar cuvintele nu pot fi abuzate. „Fantomele” sunt îngrozite pentru că tot ce e viu face zgomot. Acel Dumnezeu atârnat pe pieptul meu este ziua mea de mâine. Vocalele erau înșirate ca niște pantofi. În pupilele mele, morții navigau, transportând cuvinte pe care nimeni nu voia să le audă.

Mi-am reprimat râsul crud până când am văzut visele transformându-se în „carne”. Eram altcineva. Mi-am închis respirația într-o valiză, am cusut bilețelele pe care le-am ascuns în tivul rochiei mele. M-am gândit la cum știința își uitase conștiința. Am semănat grâu, am mângâiat garduri vii, am plantat copaci. Am mers ca un funambul prin lacrimi, știind că un cuțit îmi era îndreptat spre spate. Am călătorit pe poteci accidentate în compania șoimilor și a lupilor. Am traversat podgoriile unde soarele adormea ​​și cuvântul nu sălășluiește în uitare, ci este o rezistență care nu se zdruncinează. Legătura sa cu Universul valorează mai mult decât o coroană.

Continu să călătoresc prin plămânii timpului, purtând roba singurătății mele; Călătoresc pe drumuri de pământ, zăresc vârfuri înzăpezite unde cuvântul provoacă invizibilul fără a cere aplauze.

Maria Teresa Liuzzo

Share on Facebook

Tweet