Scriitori reprezentativi ai literaturii românești: Cezar Bolliac

Cezar Bolliac s-a născut la 23 martie 1813 în București, fiind fiul doctorului Anton Bogliako (Bogliaco), de origine greco-italiană, și al Zincai Kalamogdartis, care s-a recăsătorit ulterior cu stolnicul Petrache Peretz. A fost crescut și educat de acesta din urmă. După ce a primit o educație acasă de la învățatul dascăl grec Neofit Duca, a devenit elev la Colegiul Sfântul Sava, avându-l ca profesor pe I.H. Rădulescu, care l-a ajutat să-și publice lucrările în ziarele sale, la fel cum a făcut și cu Gr. Alexandrescu.În anul 1830, s-a înrolat în miliția pământeană cu gradul de iuncher, avându-i ca colegi pe Constantin Telegescu și pe Marin Serghiescu Naționalu, viitori lideri ai revoluției de la 1848. Cu toate acestea, nu a rămas mult timp în armată, deoarece și-a descoperit pasiunea pentru literatură. Mai târziu, într-o perioadă de bătrânețe, poetul s-a auto-caracterizat astfel: „Am lăsat școala pentru armată, am lăsat armata pentru litere, am lăsat literele pentru publicistică”.


Începând din 1833, a făcut parte din Societatea Filarmonică, fondată de Ioan Câmpineanu, I.H. Rădulescu și C. Aristia. A editat, împreună cu Constantin G. Filipescu, revista Curiosul („gazetă de literatură, industrie, agricultură și noutăți” – București, 1836). Cu toate acestea, publicația a fost interzisă după numărul patru, în care Bolliac a publicat „câteva satiri politice care l-au adus de mai multe ori în închisoare” (I.G. Valentineanu, „Biografia oamenilor mari scrisă de un om mic”, Paris, 1859), și și-a încetat definitiv apariția în ianuarie 1837. Activitatea sa politică, alături de cea literară, l-a făcut să fie anchetat și închis în legătură cu conspirația din 1840. În 1841, a fost exilat la schitul Poiana Mărului, de unde a fost eliberat în toamna aceluiași an. Între 1840 și 1843, a activat în Loja Frăția (înființată în 1843), iar din 1859, în Loja Steaua Dunării, ambele în București.
În 1844, a publicat în Foaie pentru minte, inimă și literatură articolul „Către scriitorii noștri”, în care îi îndemna pe literații români să se implice civic: „A trecut vremea Petrarcilor, domnilor poeți! Veacul cere înaintare, propaganda ideii cei mari, propaganda șarităței cei adevărate și care ne lipsește cu totul. (…) Formați societăți, declarați, scriți, lăudați, satirați, puneți în lucrare toate resursele intelectuale și morale, și robia cade, căci e căzută pe jumătate, și domneavoastră veți fi binecuvântați de generațiile viitoare ca niște adevărați apostoli ai misiei cerești, ai frăției și ai libertății”. De asemenea, în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură a apărut articolul „Poezie” (1846), în care s-a pus accentul pe misiunea poeziei sociale, fiind influențat de ideile programatice ale lui V. Hugo.
În 1847, a publicat volumul „Poezii nouă”, abordând teme sociale (Muncitorul, Sila, Ocna, Carnavalul, Clăcașul) și naturale (O dimineață pe Caraiman, O dimineață pe malul lacului). Volumul a fost scris în urma ideilor pe care le-a impus poetul în anii din urmă, schimbându-și radical tonalitatea și tematica poeziilor.
A fost unul dintre liderii revoluției de la 1848, participând la toate acțiunile importante ale acesteia: a fost prezent la citirea proclamației revoluționare; a fost însărcinat „să ridice tabacii și mărginații și tinerimea din București, să meargă gloată la Palat și să ceară sancționarea Constituțiunii” (Ion Ghica, „Scrisori”); a fost secretar al guvernului provizoriu, vornic al capitalei, și membru în comisia pentru dezrobirea țiganilor.
După înfrângerea revoluționarilor, a fost nevoit să se exileze, mai întâi în Ardeal. În primăvara anului 1849, a editat la Brașov ziarul politic „Espatriatul”, care avea ca subtitlu „Dreptate, Frăție”. În toamna aceluiași an, a trebuit să părăsească Transilvania (deoarece împreună cu Bălcescu i-a susținut pe revoluționarii unguri). A trecut prin Constantinopol și a ajuns la Paris spre sfârșitul anului 1850. S-a stabilit la Paris împreună cu majoritatea revoluționarilor exilați. În 1851, era unul dintre cei trei membri ai comitetului Societății studenților români din Paris. În 1857, a apărut la Paris poemul „Domnul Tudor. Episode de la revolution roumaine de 1821” și revista „Buciumul”, care avea mai mult un caracter politic, fără a lipsi literatura.
După 1857, interdicția de a veni în țară i-a fost ridicată; s-a întors pe la mijlocul verii lui 1857 și a fost propus candidat de Ilfov al Divanului ad-hoc muntean. Cu această ocazie, a publicat în ziarul „Secolul” un fel de program politic rezumat: „De trebuie să mai spui și aici ceea ce crez despre proprietate, ca să astup cu desăvârșire gura calomniei, mărturisesc că am respectat și voi respecta proprietatea în temeiul căreia mă propune candidat de deputat și viu să cer voturile proprietarilor. Mă voi luptat totdeauna pentru întărirea proprietății, precum mă voi lupta și pentru întărirea familiei, ce s-a slăbit, și pentru întărirea religiei, ce se clatină”.
În 1858, a întreprins o nouă călătorie arheologică, fiind unul dintre premergătorii acestei științe în România. A apărut „Trompeta Carpaților” (1865), continuare a „Buciumului”, fiind director Cezar Bolliac. A publicat volumul de lirice sociale și protestatare „Poezii umanitare” (1866). În 1869, a făcut o excursie arheologică, fiind și un pasionat în domeniu.
Cezar Bolliac a murit la București în anul 1881.
Autor-Andreea Arsene
Surså: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Bolliac