Scriitorul și jurnalistul: Lucian Ciuchiță- Planeta orbilor( fragment din romanul ”Insula Purgatoriului”)

– Ți-ai pus întrebarea de ce răul este mai vizibil decât binele?

– Da, de multe ori, răspunse Seed. Şi am un răspuns care satisface oarecum această întrebare. Pe lângă faptul că este mai uşor de atins şi la îndemâna oricui, lăsând la o parte lăcomia, invidia, egoismul, vanitatea, am ajuns la o explicaţie care atinge problema la modul general, nu individual. După părerea mea, nu sunt naţiuni speciale şi altele din lumea a III-a, inteligenţa este aceeaşi pe toată planeta. Diferenţele sunt voit induse la nivelul conştiinţei naţionale, ca metodă de îndobitocire generalizată şi sunt efectul supremaţiei în Noua Ordine Mondială. Mai scurt şi la obiect, nu există ţări şi popoare de rahat cum ne-au îndoctrinat, sunt doar sisteme ticăloase care distrug popoare şi ţări.

– Şi spuneai de mine că sunt filozof, uite cine vorbeşte, spuse Simon. Bravo! Nu am auzit în viaţa mea ceva mai concret şi mai adevărat despre cine ne conduce planeta. Da, în lumea mea, a formulelor matematice, n-am înţeles abaterea de la drumul real al progresului în ştiinţă. Am crezut în valorile ştiinţei până la un punct, am înţeles târziu, aici, pe insulă, cine îşi doreşte puterea pentru a conduce lumea şi că ştiinţa a devenit o unealtă în mâna lor.

– Puterea apare când nu mai judeci bine, este ca o răsplată pentru nivelul incapacităţii la care ai ajuns, răspunse Seed. Bogaţii sunt foarte săraci sufleteşte. Din punct de vedere moral, nu deţin nicio avere aceşti indivizi. Sunt prea săraci pe drumul vieţii, nu ştiu să înţeleagă adevăratele valori şi să se bucure de lucruri sensibile, sunt atrofiaţi sufleteşte. Nu vorbesc din invidie, mă feresc de ea ca dracul de tămâie, dar săracii-bogaţi ai planetei nu ştiu ce este dragostea şi pe ei nu-i iubeşte nimeni. La rândul lor, îşi umplu golul din suflet cu iubirea banilor şi cu atracţia faţă de puterea de a conduce şi a pedepsi. Acea putere maladivă pentru indivizi bolnavi.

– Este bine că am înţeles acest aspect, nu ştiu câţi dintre noi mai cred într-un viitor luminos. Ne-au îndobitocit cu bună ştiinţă să rămânem la nivelul de vizibilitate din perspectiva broaştei, să înţelegem doar ce este în faţa noastră. Acolo sus, unde se avântă vulturii, conducătorii, este o altă poveste, diferită de a noastră şi, numai cu puterea minţii mai înţelegem ceva ca să supravieţuim, spuse Simon cu dezamăgire.

– Ce să-i facem, suntem o altă generaţie de sacrificiu pregătită pe calea undelor, suntem copiii „cutiilor şi ecranelor magice” care ne-au format ca semioameni, fără scrupule şi sentimente, doar cu o foame nebună de bani. Mă rog, când i-au scos de pe piaţă şi i-au înlocuit cu carduri şi credite, au crezut că foamea de bani va înceta. De unde? Efectele dezumanizării nu dispar peste noapte, crizele secondate de perioade de boom economic au impulsionat şi mai mult lăcomia individului. Toţi se comparau cu modelele sistemului corupt, toţi îşi doreau la nivelul subconştientului să trăiască în lux, ca magnaţii de paie ai perioadei cenuşii. Băncile au speculat această dorinţă de înavuţire peste noapte, transmisă subliminal prin ecranele manipulării cu false modele de viaţă şi au venit în „sprijinul” populaţiei cu credite pentru orice. Fiecare îşi făcea câte 20 de împrumuturi, fără să fie consiliaţi şi, mai ales, avertizaţi că va veni timpul rambursării şi al dobânzii aferente. Băncile s-au făcut că nu văd pericolul, în schimb, au ascuns mai bine comisioanele „otrăvite” pentru administrare şi operaţiuni bancare banale, ori faptul că dobânda va fi variabilă în favoarea lor, desigur! Vorbesc în cunoştinţă de cauză, am lucrat într-o bancă, spuse Seed, apoi continuă cu patos:

-Este acel zid peste care nu poţi să vezi ce se întâmplă cu adevărat. În cazul nostru a devenit şi un zid al plângerii, doar că exprimarea nu este religioasă, este mai mult o supărare interioară.

Este doar o frontieră care ne separă puterea înţelegerii şi a conştiinţei, de toleranţă faţă de egoismul afişat din lipsa armoniei şi a spiritului, de uşurinţa cu care se acceptă semirăul ca să-şi creeze drum în ambiţii şi sclipiri efemere ale unor stări de fapt…

Îl simt ca pe un perete la care strig cu toată forţa interioară, cuvintele se transformă în unde şi se întorc la emiţător, revin pe aceeaşi lungime de undă fără să-şi piardă din intensitate. Dar nu ăsta este scopul undei transmise, ea trebuie să fie atât de puternică încât să străpungă acel zid şi să ajungă la receptorul de bună credinţă. Se întoarce de fiecare dată la emiţător, parcă este un sonar care cu asta se ocupă, să depisteze obiecte, nu oameni… Pentru unii, aceste cuvinte au trecut de acest baraj cu aceeaşi intensitate, pentru alţii, din păcate, nu! Atunci, care este ideea de a continua transmisia şi a încerca o legătură cât de cât stabilă? Un S.O.S transmis în codul morse prin pulsaţii scurte şi lungi, o altă limbă de exprimare mai facilă în comunicare, telepatie, ori o altă lume dincolo de acest zid?

-Genial!, spuse Simon. Mă bucur să aud asta, poate colaborăm. Eu cu invenţiile, iar tu le transformi în credite şi avem o viaţă liniştită…

– Nu, tu eşti geniu, interveni Seed. Am o mică remarcă de făcut, dar nu se referă la tine, tu chiar eşti ceea ce alţii spun cu prea mare uşurinţă. Dacă în urmă cu 20 de ani, pentru a caracteriza o fiinţă, o lucrare, acţiune etc., se foloseau adjectivele deştept, inteligent, isteţ, ager, acum toată lumea spune un singur cuvânt: genial! Pentru orice idee şi fapte minore folosesc acest cuvânt care a căzut în desuetudine, în adevăratul sens. Asta ca o observaţie, dar cu invenţiile transformate în credite, este o altă poveste.

– Nu aş vrea să-ţi tai din elan, dar cine ne mai bagă în seamă? Suntem două suflete pierdute în Purgatoriu, ce altceva este aici?!

– Corect, spuse Seed, dar şi Purgatoriul a fost conceput ca o stare trecătoare de purificare a sufletelor, nu acolo se termină totul… Hai să revenim cu picioarele pe ce a mai rămas concret sub noi, că pământul este la mare distanţă. Trăim într-o lume în care pedeapsa este la nivel de cultură, iar ura şi dispreţul faţă de om sunt cele mai puternice arme de distrugere a civilizaţiei. Aici nici nu se mai pune problema cine suntem, o simplă arcă mare, plină de nebuni şi deznădăjduiţi. Suntem pe o „insulă de fier” care oricum se va scufunda, mai devreme sau mai târziu. La asta nu s-au gândit deştepţii ăia de politicieni. Sau poate s-au gândit şi la varianta scufundării, şi asta demonstrează cât de mult ne iubesc, suntem doar un balast de care pot să scape cu uşurinţă, când vor… Crezi că ăia de pe redută nu pot s-o facă, ba da, şi cred că abia aşteaptă. Tunul şi laserul nu sunt doar pentru protecţia dispozitivului. În funcţie de cum dictează şefii lor, ne spulberă de nu ne vedem. Deocamdată, nu suntem în ceasul al 12-lea, suntem undeva pe la 12 fără 10. Scuză-mi monologul, sper că nu te-am plictisit cu o poveste puerilă. Să revenim la discuţia iniţială despre bani şi idei. Când ai cu adevărat ceva de spus, se găsesc cu siguranţă şi ascultători. Mergi pe mâna mea! Apoi, întrebă brusc:

– Ştii care este secretul longevităţii? Să-ţi foloseşti creierul tot timpul, să nu-l laşi în hibernare, că mori şi tu mai repede!

( frag. roman Insula Purgatoriului, de Lucian Ciuchiţă, 2013)