Scriitorul şi jurnalistul Lucian Ciuchiţă: Setea endemică de literatură…

Un ins mărunţel, împotriva căruia vântul dacă s-ar fi înverşunat, ar fi ajuns în Le Havre mai repede decât un pescăruş flămând, îşi târa lădiţa din lemn învelit în piele de măgar, pictată de vopseluri şi arsă de chiştoace strivite cu furie atunci când omuleţul era nemulţumit de „opera” sa.

Hainele ponosite, nădragii largi care vădeau şi un fost stăpân mai trupeş, fluturau scuturate de rafalele de vânt iscate departe, în mijlocul canalului. Părul rar, de fapt câteva şuviţe soioase, părea că nu mai întâlnise săpunul, necum şamponul, încă de pe vremea războiului din colonii. Firele răzleţe se agitau în mici mănunchiuri, încercând să facă o vremelnică lipeală cu sprâncenele stufoase. Tusea permanentă, vocea hârâită şi mustaţa gălbuie spuneau povestea de iubire dintre pitic şi tutun. Tabachera, ascunsă în tunica peticită, avea gravată pe capac litera „N”. Micuţul avea pedigree… un străbunic îl urmase pe „micul caporal” în toate campaniile, din Egipt până în Rusia. Ba chiar stătuse cu împăratul vreo doi ani în Sfânta Elena.

Se întorsese în Normandia în vara lui 1817… apoi, de parcă ar fi presimţit drama, a murit pe 4 mai 1821, cu o zi înainte de sfârşitul lui Napoleon. Nimeni nu ştia numele micuţului, dar toţi îl cunoscuseră drept „Monsieur trois couleurs” … pe scurt: „Trois“! Ei bine, acest simpatic „Trois” avea o poveste ciudată, ce merită pomenită: ”În timpul ocupării Franţei de către germani, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în iunie 1940, abia împlinise patru ani. Pe atunci mâzgălea totul doar în roşu, alb şi albastru.

Găsise în podul casei un steag, adus probabil de străbunicul-oştean, şi îşi zicea că sunt cele mai frumoase culori. Mama sa, vrednică bucătăreasă la castelul conţilor de Balleroy, se trezise borţoasă fără a şti sigur pe care dintre grăjdari să dea vina! Avea să se dumirească abia peste câţiva ani, când copilul începuse să deseneze pe garduri şi chiar pe pereţii odăiţei sale steaguri roş-alb- albastru. Doar Maurice, vizitiul, mai avea oarece talent la desen. La dorinţa piciului, îl îmbrăca doar în culorile lui favorite: ciorapi lungi până sub genunchi, obligatoriu roşii, pantaloni albaştri din doc, gros iarna şi subţire vara, şi maiouri sau cămăşuţe albe, care, mereu, spre seară, deveneau gri. De multe ori fructele zemoase lăsau urme adânci pe care mâinile vrednice ale doamnei Kresac izbuteau cu greu să le alunge.

Acum, la aproape opt decenii de atunci, folosea aceleaşi culori. Doar soarele, prezent în fiecare lucrare, avea un contur galben-pal, din care ţâşneau raze, evident roşii, încovoiate aidoma spinării maestrului. Prin lapoviţa ticăloasă îşi căra anevoie lădiţa care ascundea toate comorile şi averile sale. Pânze nevândute, rame sculptate de artişti florentini, care îi cunoscuseră, poate, pe bogaţii Medici, cutiuţe cu diverse amestecuri de culori aflate de la meşterii flamanzi care îşi păzeau tainele, mai abitir ca vechii templieri, secretul comorii.

Era bătrân! Oare cine urma să-l moştenească? Avea un singur nepot, plecat de mult timp în Germania… şi, pentru el, moştenirea n-avea nici o valoare. Era mecanic auto!

„Of, aşa mor artele, odată cu maeştrii…” oftă „Trois” şi îşi mai aprinse un Gauloise, spre marea tristeţe a bieţilor săi plămâni. Tusea izbucni ca un incendiu. Alături de micuţul „Trois” călca apăsat o namilă de aproape doi metri, pe care l-ai fi ghicit mai degrabă săltător de bile la circ decât mângâietor de penel. Ba, din când în când, mai atingea şi clape de clavir în bodegi în care litra de „Calvados” era din partea casei. Rucsacul pe care îl căra cu uşurinţa cu care alţii poartă o medalie, or un fir de „coquechiot” la butoniera costumului, era singura sa avere.

Îmbrăca un pardesiu ecosez, din care ţâşneau scamele ca râmele după ploaie. Pe capul mare şi rotund ca un bostan pârguit atârna o cipilică verde, cu ciucure, în contrast evident cu părul roşu, bogat şi sârmos ca o perie cu care piraţii curăţau puntea corăbiilor. Barba, jumătate roşie, jumatate albă, îl făcuse odată pe „Trois” să-i spună:

„Dacă mă laşi să-ţi dau şi cu puţin albastru, eşti exact pe gustul meu…” Uriaşul aruncase cu un bocanc după el: „Să-mi spui tu ce băutură albastră cunoşti,şi atunci te las, viermişorule!”

Piticul râsese: „O să păstrez bocancul… Încap în el mai multe conserve decât în modesta mea cămară.”

Între ei, cearta nu dura mai mult de zece minute. Gâfâiau straşnic, un fel de Pat şi Patachon moderni, în drum spre marele hotel, speranţa lor pentru un grog cald şi un fotoliu moale…

–Ascultă, Quintal, ai curaj să intrăm la „Chateaubriand”?

Numitul Quintal, uriaşul care picta doar orizonturi neguroase şi vârfuri de catarge, pe care se odihneau albatroşi obosiţi de zborul anevoios împotriva vânturilor sălbatice, era originar din Nijmegen, un orăşel olandez, care se lăuda doar cu catedrala Sfântul Ştefan şi giganticul pod de peste Rin.

Venise în Normandia pentru că simţea că acasă nu mai are nimic de făcut. Pictase casele mai acătării – mereu pe înserat – malurile fluviului – şi din stânga, şi din dreapta, şi de pe pod… Catedrala, şi în amurg, şi în lumina lunii… gata, asta era tot! Chipuri de oameni n-ar fi zugrăvit nici ameninţat de Inchiziţie! „Oricum toţi oamenii sunt, într-un fel sau altul, urâţi; dacă îi pictez eu vor fi de-a dreptul hidoşi… Mai bine aş picta fluturi albi care zboară spre soare… Îmi ajung orizonturile şi epavele, stâncile şi plajele înnămolite de la Mont Saint-Michel… Deşi, dacă mă gândesc mai bine, ar fi timpul să mă apuc de un peisaj de iarnă în care ninge cu fluturi mari, albi, strălucitori…”

( frag. roman Miracolul din Normandia, de Lucian Ciuchiţă )

https://www.lucianciuchita.ro/