Scriitorul și jurnalistul Lucian Ciuchiță: Spiritualitate modernă (Fragment din romanul-Insula Purgatoriului)

Este orbirea în faţa adevărului, este tăcerea fricii şi laşitatea în faţa destinului de a te împotrivi şi a căuta ceva mai bun. Zeci de ani a auzit un mesaj ameninţător, acea expresie imbecilă care spunea că sunt alţi 200 la uşă care îţi vor lua locul, o apăsau pe fiecare zi ca o deziluzie constantă. Li s-a cristalizat la nivel neuronal, frica naşte monştri şi te ţine rob într-o mentalitate de grup involuată, schimbarea în bine nu există, doar frica de mai rău! Acestea sunt gândurile care apar în mintea Melissei, priveşte prin parbriz la drumul pe care-l parcurge în mod mecanic între două puncte A şi B, oricare ar fi acestea, sunt doar două destinaţii efemere în vâltoarea cotidiană. Oare trăiesc cu adevărat sau sunt într-o lume a viselor, se întreabă Melissa şi zâmbeşte uşor în colţul gurii. Sună telefonul şi comută din reflex pe hands-free:

– Alo! Melissa la telefon, cu cine am plăcerea?

– Eu sunt, Alain. Ce face nepreţuita mea, te deranjez cumva?

– Nu, dragul meu, sunt numai a ta în următoarele secunde! Cum face un artist viaţa mai furtunoasă şi mai pasională, surprinde-mă cu ceva sensibil, eşti într-o pauză creativă? Chicoteşte veselă, ca un copil ghiduş.

– Dacă ai puţin timp şi nu te incomodează la condus, îţi citesc nişte gânduri pe care le-am scris în această dimineaţă. Ți-am mai citit şi altele, dar acestea sunt cu totul speciale. Sper să nu ne audă oamenii Sistemului!

– Şi dacă ne aud, d-aia nu mai pot, să-şi bage dopuri în urechi dacă nu le place. Te ascult cu plăcere, citeşte-mi fără frică!

– Ok. Ascultă! Mă încearcă o uşoară stare de apatie, nu ştiu cum s-o disipez mai repede ca să nu strivesc pasiunea de a iubi viaţa în imperfecţiunea ei. Poate prin câteva gânduri despre eliberare sufletească, în contrapondere cu existenţa noastră destul de sumbră şi fără perspective îmbucurătoare… Da, este un adevăr usturător care ne-a luat ceva timp să-l înţelegem şi, într-o oarecare măsură, să-l acceptăm necondiţionat! „Oamenii au fost creaţi ca să fie iubiţi, iar obiectele pentru a fi folosite în interesul lor”. Haosul care ne domină şi care se propagă acum cu viteza undelor electromagnetice este prezent pentru că situaţia s-a inversat, lucrurile sunt cele preţuite, iar oamenii sunt folosiţi şi apreciaţi prea puţin… Fiecare om are o percepţie vizuală, dar când această percepţie se îngustează şi rămâne fixă, atunci acel om se transformă într-un individ fără imaginaţie care îşi impune prea des un punct de vedere. Poate fi un verdict supraestimat, o formă periculoasă de pierdere a respectului celor din jur şi, implicit, o izolare intelectuală fără tratament şi linişte interioară. Să nu fiu înţeles greşit, nu mă refer la cineva în mod special, este doar o conştientizare personală, o părere la modul general.

– Extraordinar, m-ai lăsat fără replică. Scrie dragul meu în continuare, nu-ţi pierde ideile pe bucăţele de hârtie, adună-le într-un caiet de note. Văd că ai un talent nou pe care abia acum îl descoperi. Şi eu, odată cu tine!

– Draga mea, măcar cu atât să te încânt, căci fizic sunt din ce în ce mai rar aproape de tine. Tocmai mi-am adus aminte de o datorie neonorată şi mă simt puţin caraghios, nu ştiu, nu-mi place să promit ceva şi să uit. Timpul arde prea repede, am proiecte multe, mă sufoc de neputinţă, dar când e vorba de tine…

– Alain, eu care metaforic vorbind, sunt un proiect de perspectivă, am inteligenţa necesară să te înţeleg perfect şi îţi las toată libertatea de exprimare şi desfăşurare. Nu cred că din cauza mea nu-ţi ajunge timpul, crezi că eu nu simt la fel?

– Nu vreau să mă înţelegi greşit, zise Alain, vreau să fiu mai mult timp cu tine şi în realitate, rămân doar la faza de dorinţă.

– Tot este bine dacă realizezi acest aspect, pentru un artist ca tine este de apreciat. Eu te-am ales conştientă fiind că nu-mi va fi uşor, că n-am să mă bucur de o viaţă obişnuită de familie, ci de una mai degrabă pasională şi plină de acţiune. Suntem la fel din acest punct de vedere, nici eu nu-ţi ofer fizic prea multe momente de dragoste, o savuram mai mult platonic! Vezi ce uşor este să fii optimist?

– Hm!. Deşi ‘’ nu iubeşti cu adevărat’’, mai ai încă timp să o păţeşti în această viaţă. Şi totuşi, LIBERTATEA este mult mai preţioasă, nu-i aşa? Glumesc! Ştiu, este doar o filozofie, dacă nu te declari îndrăgostit cu adevărat te asiguri că nu vei avea niciodată eşec în dragoste… De aceea este… ‘’ o constantă în viaţa ta’’!

– Trebuie să ai grijă şi cu Libertatea, mai bine te declari cel mai îndrăgostit om de pe pământ, dar în realitate să fii cel mai LIBER…

– Exerciţiul literar de săptămâna trecută şi cele trei pahare de vin, au reuşit într-adevăr să-mi dea o mare durere de cap la propriu… Abia cu o pastilă verde s-a mai liniştit situaţia… Îţi mai aduci aminte ce-ai scris atunci?

– Bineînţeles, zice Alain, textul îl am în faţa ochilor, îţi citesc doar începutul. Şi pe mine mă miră şi mă copleşeşte ce am avut atunci în minte:

“Spiritualitatea modernă”, pare să iasă din matcă sensibilităţii şi curge mai lent spre artă, ea exprimă mai puţin cultura în care am deschis ochii încântaţi de filozofia literelor, îmbracă o formă subiacentă şi mai puţin expresivă. Arta nu mai satisface visul intelectului hrănit cu “ambrozia gândirii”, ci latura cufundată în tenebre pe fundalul zbuciumat al vieţii. Ea pune omul în situaţia de a se regăsi în absurd şi în exprimarea laxă, pe înţelesul majorităţii prea puţin interesată de artă. Se doreşte o exprimare a condiţiilor tragice şi virulente, pe care le parcurgem cu toţii, mânaţi de forţa comună ignoranţei şi a dispreţului. Acum ea exprimă condiţia mizeră în care se află, imaginaţia are de suferit şi trimite universul artei spre un abis spiritual, plin cu deşeurile compromisului actual.

Fără să ne gândim la o nouă formă a purificării, care ar răspunde unor exigenţe ale veacului nostru, între agonie şi trăiri extatice, încercăm să descoperim neantul şi deşertăciunea, pătrundem în hăul întunericului tot aşa cum suntem căutători de sens şi speranţă…

– Vai de mine, unde te-am găsit? Tu îţi dai seama că ar trebui să le publici undeva? Nu ştiu, să găsim pe unii curajoşi, poate chiar puternici, în tot cazul fără frica Sistemului, oameni care cred şi speră în BINE cel puţin la fel de mult ca noi…

– Îţi mulţumesc pentru încredere, dar n-aş vrea să ajung în puşcărie pentru ideile mele. Viaţa mea înseamnă o exprimare artistică sub mai multe forme, dar sigur n-aş putea să creez într-o închisoare.

Continuă tirada, visând cu voce tare:

– Iubesc Libertatea, iubesc libertatea de exprimare artistică, iar tu eşti muza mea în toate creaţiile mele. Arta reprezintă frumosul din noi, dar şi în urât găsim adesea ceva care ne atrage, care poate combina fantezia artistică cu stilul rebel al nonconformismului, o expresie care evadează în latura spontaneităţii şi care ne defineşte ca fiinţe într-o permanentă mişcare şi transformare. Asta ar putea să însemne dependenţă de ceva şi atunci ar încălca deja principiile libertăţii. Glumesc sau chiar aşa gândesc? Simt lanţul ce mă leagă de tine şi de dragostea din cuvintele tale şi nu pot sau nu vreau să mă rup din vrajă. Ai observat că evităm să ne spunem acele două cuvinte magice? Te iubesc… Tace brusc, cu gura uscată…

– Imaginează-ţi că ai fi un bărbat singur, care de 10 ani încearcă să găsească pe cineva deosebit, o femeie, o iubire în care să se regăsească şi alături de care să se trezească din nou la viaţă… Şi când credeai că poate destinul tău este să nu întâlneşti pe cineva ca în visele tale, când resemnarea aproape se instalase, apare EA. O femeie deosebită, spirituală, o prezenţă agreabilă, sensibilă, un suflet minunat… Ea însă aparţine lumii pline de stres şi unui sistem meschin, bazat pe manipulare, dar parcă nimic nu mai contează, iubirea nouă s-a înrădăcinat. Există atracţie fizică, psihică şi spirituală… Melissa lăsă fraza frântă, vrea să-l audă pe Alain…

– Este un exerciţiu de imaginaţie pentru amândoi sau doar pentru mine? Eu m-am detaşat cu mult timp în urmă de lumea aceasta crudă şi falsă, tu eşti o nălucă în viaţa mea, nu ştiu dacă exişti cu adevărat! Doar mirosul parfumului tău rămas pe pernă îmi dă o uşoară speranţă că eşti reală şi te vei întoarce la mine… Ți-am spus că am cochetat cu poezia în tinereţe?

– O, da! Artă este în lăcaşul firii tale, pictură este penelul cu care scrii în sufletele noastre, iar ochii tăi ne dau speranţă în focul vieţii. Iubesc poezia aşa cum tu iubeşti simfonia culorilor… Te invidiez pentru cum poţi să fii tu în aceste vremuri lipsite de sensul existenţei, mai degrabă timpuri fără suflet, doar cărămizi lipite într-un zid al ignoranţei… Cum tu iubeşti orbeşte arta, respiri prin şi pentru ea, visezi mereu la ea, eu sunt singurul element care îţi zdruncină existenţa sublimă…

– Nu, iubita vieţii mele, tu o completezi. Nu te-am întrerupt mai repede, ai spus atât de multe lucruri sensibile şi pline de spirit, eşti o făptură magică! Ce păcat că aceste momente le petrecem la telefon, de ce nu suntem faţă în faţă în lumea reală? Telefonul este pentru un schimb de cuvinte simple, nu pentru interiorizări şi argumente existenţiale, sunt idei de romane, nu se risipesc la telefon! Nu pot să-ţi citesc gândurile, să putem visa într-o legătură permanentă ca un fir care uneşte două borne… cred că depăşesc starea de normalitate, devin uşor confuz şi asta doar din cauza ta. Prostii! Dacă poţi, treci diseară pe la mine. Oricum, nu ştiu dacă exişti cu adevărat, poate sunt eu nebun şi tu eşti doar în imaginaţia mea…

– Nu, iubitule! Exist cu adevărat şi îmi place că eşti puţin nebun, fără acest „ingredient” nu poţi să fii foarte creativ. Apropo de nebunie, cred că de câteva zile mă urmăreşte o maşină neagră, un BMW, nu ştiu exact ce model. Când vin spre birou, când plec de la birou, e numai în urma mea. Dar cred că e doar o coincidenţă… nu cred în urmăriri şi răpiri spectaculoase, ca-n filme!

– Iubito, habar n-am dacă ce vezi tu în oglindă este un extraterestru, o himeră, sau, pur şi simplu un „young man”, mult mai arătos decât mine, vechiul tău prieten. Oricum, sună la 911 şi vezi dacă te iau în serios! Până atunci, de pe buzele-mi sărate, un sărut dulce şi speranţa că ne vom revedea cât de curând.

Cu zâmbetul unei pisicuţe mângâiate pe blăniţă, Melissa închide, aproape cu regret, telefonul şi priveşte, din nou, cu atenţie în oglinda retrovizoare. Bolidul negru, se apropie ameninţător cu farurile aprinse pe fază lungă. O secundă pare oarbă, se precipită, începe să tremure. Ce dracu se întâmplă? Visez, am înnebunit sau Alain m-a drogat cu dulcegăriile lui?

( frag. roman Insula Purgatoriului, de Lucian Ciuchiţă, 2013)