Teolog Marius Grigore: Concepția despre suflet la egipteni

Sursa din care a fost preluat textul: https://www.scribd.com/home

I. Introducere în religia egiptului antic

Istoria vechiului Egipt este complexă. La începutul secolului al XIX-lea, Jean François Champollion descifrează scrierea hieroglifică şi deschide drumul egiptologiei. Între egiptologii de renume se remarcă următorii: Richard Lepsius, Jean Capart, Emmanuel de Rougé,J. G. Griffith, Williams Petrie, Guy Rachet, Adolphe Erman, Fernand

Schwarz, Bob Brier, Zahi Hawass, Nick Wyatt şi Max Gulimot, iar la noi,în special, Miron Ciho.Herodot numeşte Egiptul „un dar al Nilului”. Pe egipteni îi numeşte „cei mai înţelepţi dintre oameni”[1] şi „cei mai învăţaţi”[2]. Se ridică problema de ce neam sunt egiptenii. Există mai multe ipoteze:

a) veniţidin Ethiopia;

b) de rasă semită;

c) de rasă ariană de nord;

d) un amestec.

Ultima este cea mai plauzibilă.

În mileniul al IV-lea î. Hr. existau două state: Egiptul de Sus, la

izvoarele Nilului, cu capitala la Theba şi Egiptul de Jos, în Delta Nilului, cu capitala la Memphis. Statul egiptean unificat a cunoscut următoarele perioade istorice:

1) Regatul timpuriu (3200 – 2778 î. Hr.), având capitala la Thinis -perioada thinită. Menes unifică cele două state şi fondează dinastiathinită. Fusese adorat zeul răului şi al dezordinii Seth, după care egiptenii i-au dat o mare importanţă zeului Horus. În această perioadă se construiesc şi mormintele de la Abydos.

2) Regatul vechi (2778 – 2263 î. Hr.), având capitala la Memphis -când se construiesc marile piramide, precum şi Sfinxul. Se creează Textele piramidelor. Religia este bine organizată. Au preponderenţă mitologia, sacerdoţiul, cultul morţilor şi magia. Zeu suprem este soarele.Egiptenii cunosc deja mumificarea. Osiris, zeul naturii, devine şi al morţilor, iar mai apoi al nemuririi. Faraonul Neferkare, numit şi Pepi al II-lea, are cea mai lungă domnie din istoria Egiptului.

3) Regatul mijlociu (2263 – 1580 î. Hr.), având capitala la Theba.

Are două perioade intermediare. Se scriu Textele sarcofagelor. Se observă supremaţia Thebei. În Egipt se impune cultul lui Amon. La un moment dat zeul Seth cunoaşte din nou preponderenţa.

4) Regatul nou (1580 – 1085 î. Hr.), capitala este tot la Theba -apogeul cultural şi politic al Egiptului. Continuă cultul lui Amon. Apare cultul lui Aton. Reforma religioasă a lui Akhenaton marchează un moment de răscruce în religia egipteană, ca şi în istoria religiilor prin trecerea la monoteism şi monism. Se alcătuieşte şi limba neoegipteană.Dintre faraonii care domnesc în vremea regatului nou se disting Amenofis al III-lea, Amenofis al IV-lea, Tutankhamon şi Horemheb. Tot în această perioadă istorică se încadrează şi domnia celebrului faraon Ramsesal II-lea, care a construit numeroase temple, în special cel de la Luxor şi i-a înfrânt pe hittiţi.

5) Regatul târziu (1085 – 525 î. Hr.), având capitala la Sais. Din punct de vedere istoric se constată decăderea politică a Egiptului. Din unghiul religiei, aceasta atrage după sine cultul zeilor secundari şi revenirea la politeism, formalism şi ritualism exagerat. Totodată, capătă o

mare importanţă cultul animalelor, mai ales al taurului Apis. Teama de animale, dar şi faptul că ele erau în folosul oamenilor au condus la răspândirea cultului animalelor. Astfel, la Heliopolis şi Memphis era venerat taurul, simbol al vieţii, al fecundităţii şi văzut în relaţie cu cerul, la Bubastis – pisica, sugerând soarele prin ochii săi, la Hermopolis şiAbydos – pasărea ibis, reprezentând zeul Thot, iar la Kus şi Edfu – şoimul,legat de zeul Horus. De la reprezentările zoomorfe s-a trecut la imagini semiumane. Astfel, zeiţa Hathor era o femeie cu cap de vacă; zeul Anubisera un bărbat cu cap de şacal; zeul Sobek era un om cu cap de crocodil,iar zeul Horus era un om cu cap de erete. Dinastia libiană a fost continuată de regi kuşiţi veniţi din Ethiopia. Au urmat stăpâniri străine,rezultat al cuceririi făcute de: perşi (cu două domnii succesive),heleno-macedonieni (cu Alexandru cel Mare devenit suveran al Egiptuluiîn 332 î. Hr.), romani, arabi şi turci.Cucerirea de către perşi a fost continuată de influenţa religiei helene şi a mozaismului. În perioadaromană a pătruns creştinismul, iar apoi islamul arab şi turcesc. Drept rezultat s-a remarcat sfârşitul religiei egiptene. În ultima perioadă aceastas-a redus la cultul zoolatriei, magie, rituri funerare şi la cultul soarelui.

Zoolatria nu se exprima în sensul că totemismul ar fi la baza religiei egiptene. Erau venerate animale ca: taurul (simbol al procreaţiei), care avea grajdul său la Memphis, pisica, pasărea ibis, şacalul, cobra, gândacul(ca simbol al renaşterii, aşezat pe inima mumiei şi ca speranţă a

reîntoarcerii celui decedat).

II. Sufletul în concepția egiptenilor

Nu se poate contesta faptul că,pentru egipteni,exista concepția ca sufletul va avea o destinație și după moartea trupului sau moartea materială.Aceste concepte reies din interpretarea rituarulilor funerare și din studiul piramidelor si a tuturor inscripțiilor și a obiectelor ce s-au regăsit dealungul studierii ample a acestora.Însă nu se poate spune cum își reprezentau egiptenii sufletul,deoarece, se pare că pentru aceștia sufletul nu ar fi avut unitatea și personalitatea pe care le concepem astazi ca fiind atribuite sufletului.[3]

1.Cultul morților

Ritul funerar aparţine la vechii egipteni domeniului credinţei, iar aceasta îi ridică pe muritori la zei, aşa cum susţine Fernand Schwarz[4].Egiptenii aveau cultul morţilor. Gândul morţii era prezent în viaţa egipteanului, aceasta având şi menirea de a-l pregăti pentru moarte în vederea nemuririi. Morţii erau îngropaţi cu provizii. Se constată caracterul practic al credinţei în nemurire, concreteţea vieţii de dincolo,care este un fel de viaţă fizică. Nu există separaţie între suflet şi trup.Drumul este greu până în lumea de dincolo.

În perspectiva funerară care îi condiționează pe toți,o importanță aparte o au divinitățile solare și cele din grupul osiric.Celor dintâi le ste încredințat destinul postum al regelui,care trebuie să urce la cer ca stea sau ca membru,cu diferite funcții,ale echipajului bărcii în care,după credința egipteană,soarele traverssează cerul.Dar,deși se subliniează în mai multe rânduri că destinul ultim al regelui este în cer,în timp ce destinul omului de rând este pe pământ,totuși modelul zeului care a fost ucis,a înviat și continuă să își exercite funcția regală în lumea de dincolo este atât de potrivit pentru speranțele ultime ale suveranilor despre care vorbesc textele adunate,încât Osiris devine un model inevitabil,mai mult regele mort se identifică cu zeul mort și devine regele Osiris,unind cele două persoane într-o singură figură,așa cum se poate întâmpla cu doi zei[5].Pe lângă aceasta,Horus,zeul care se identifică cu regii ce se succed pe tronul egiptean,este și fiul lui Osiris – postum,deoarece un rege nu putea să preia puterea decât după moartea predecesorului său.Dar în calitate de fiu al regelui defunct

moștenitorul tronului avea îndatorirea spirituală,pe care mitul i-o atribuie lui Horus,de a se îngriji de nevoile încă pământești ale celui care a părăsit pământul,adică de a-i aduce ofranda, în toate formele ei,de la funeralii la îngrijirea postumă.Simpla continuare a cultului strămoșilor transpare,chiar în cuvinte,dincolo de formulele în care,în această colecție,fiul se îndreptă spre tată,la fel ca Horus spre Osiris,pentru a-i aduce ofranda și pentru a-l rechema la viață.Ofranda datorată de fiul și adusă de Horus are,de cele mai multe ori,o denumire generică.Există și situații în care sunt enumerate ocaziile în care acest ritual trebuie să aibă loc cu indicații de tip calendaristic legate mai ales de fazele lunii și împlinite de persoane specializate adică de către preoții funerari.Ei sunt stăpânii ritului,mai ales în cazul ʺdeschiderii gurii ˶,rit care îi redă mortului puterea da a-și folosi simțurile și care îi asigură renașterea ce dă sens întregii agitații din jurul destinului său.Despre această existență neîntreruptă se găsesc mărturii în textele piramidelor.

Prin prisma acestor texte,dar și a cultului funerar,foarte bine dezvoltat,în concepția egipteană omul nu este o realitate simplă ci un ansamblu de caracteristici și naturi diverse.Are un corp care poate fi un complex organic și activ sau un cadavru;dar are și un Ka,un Ba,un Akh,un Ib și un Ren.[6] Sunt concepte greu de înțeles cu exactitate:Ren este numele,Ib este inima.mai puțin clară este semnificația lui Akh ce înseamnă strălucitor,se pară că la aceasta este mortul ce a ajuns la starea celestă;Ba care este tradus aproximativ prin suflet,este reprezentat ca o pasăre având cap de om,aspect sub care defunctul poate părăsi mormântul pentru a fracventa din nou lumea celor vii,într-o formă diferită;iar Ka este tradus prin dublu, un element al omului,care reprezintă mai mult sau mai puțin capacitatea acestuia de a fi el însuși și care trăiește împreună cu el,dar și după,îi încearcă sentimentele dar și uneori îl protejează.Astfel de concepte nu pot fi traduse dar li se pot descrie însușirile și acțiunile.

Din perspectiva funerară,vechii egipteni credeau cu tărie în nemurirea sufletului și de aceea au atribuit acestuia niște stări diferite și bine fundamentate despre care o să vorbesc în capitolul următor.Probabil de aceea cunoșteau o singură noțiune pentru a desemna cele două vieți,și anume Ankh care înseamnă viață.[7]Pentru egipteni viața viitore nu reprezenta altceva decât o continuare a vieții de pe pământ.Singura deosebire între cele două stadii ale vieții era aceea că morții locuiau undeva în Apus,Imentet,pe când cei vii trăiau în Răsărit,pe Nil.

În pofida abundenței documentelor scrise și nescrise,cercetătorii sunt,totuși,foarte divizați atunci când încearcă să explice concepția egipteană despre suflet și numurire sau despre cultul morților.Dificultatea provine datorită faptului că aceste concepții și ritualuri funerare au suferit o serie de schimbări având o evoluție consecventă odată cu trecerea timpului.

2. Ideea de suflet

Chiar dacă egiptenii au avut o concepție stabilă despre moarte și suflet și au produs mai multe mituri despre crearea lumii este surprinzător faptul că aceștia nu au fost preocupați de crearea lumii.De aceea textele egiptene conțin doar referiri incidentale la problema originii omului.În imnele dedicate lui Ra întâlnim și momentul creator al omenirii,fără însă a ni se da detalii despre modul în care Ra la creat pe om.Doar un singur text vorbește despre crearea omului din lacrimile lui Ra.Se spune că ochiul lui Ra a fost trimis să lupte împotriva dușmanilor.La întoarcere a descoperit că locul lui fusese luat de un alt ochi și de aceea de ciudă și de necaz a început să plângă.Din aceste lacrimi au apărut oamenii.[9]Singura referire mai substanțială o găsim în sistemul memphitic,așa cum se poate citi pe piatra ce conține inscripția regelui Shabaka.Acest text relatează că în inima lui Ptah s-a născut un gând,iar limba l-a pronunțat.Omul a fost creat în același Geb,ființa lui devenind locaș al gândului lui Ptah.Această teologie a fost considerată ca fiind o primă expresie a doctrinei logosului conturată abia în creștinism.La fel ca și în cazul creării omului în tâlnim date foarte puține ce poate duce la o lipsă de preocupare din partea egiptenilor și în problema naturii ființei umane. Cu privire la acest lucru ca și despre crearea omului au apărut diferite mituri,însă este foarte greu de înțeles raportul dintre trup și suflet la egipteni deoarece aceștia nu au crezut într-un suflet invizibil deci nu făceau distincție între lumea materială și cea spirituală.Ei considerau că omul era trup deoarece atât viața primordială cât și cea după moarte depindea de starea trupului,lucru ce reiese și din ritualurile de înmormântare.Pentru egipteni ,sufletul ar fi fost scindat,specificat într-o serie de suflete,care n-ar fi fost altceva decât diferitele aspecte sau subdiviziuni ale activității spirituale.Textele piramidelor fac referire la următoarele entități principale,subdiviziuni ale sufletului,definitorii pentru înțelegerea naturii ființei umane: Ka, Bai, Akh și Ran.

Bai – ar fi sufletul propriu-zis,care în timpul vieții animă trupul iar după moarte trece într-o altă viață.Era reprezentat printr-un cocor,căruia mai târziu i sa dat un cap de om. Reprezsntarea sufletului sub formă de pasăre ar fi un indiciu asupra destinului acestuia. Sufletul urma șă își ia zborul după moartea acestuia si să trăiască sus în cer printre zei.Sufletul putea să ia și forma unei lăcuste,care după concepția egiptenilor era tot o pasăre.[10]

În călătorie Ka este condus de Ba.Ba este prestigiul sau apariţia specifică a fiecărei persoane – impresia pe care o face asupra celuilalt.Deseori Ba este tradus prin „suflet” şi este socotit alături de Ka şi Akh,parte a unităţii eului.Ba pare să aibă o existenţă individuală,de pildă el mănâncă,bea,călătoreşte şi se înmulţeşte.Este reprezentat cu o hieroglifă a zeiţei Isis.Ba al zeilor sunt manifestările lor în natură –stelele,lucruri fără viaţă.Vântul este Şu fiul lui Ba.Ba al regelui sunt însemne ale puterii sale.Pe timpul vieţii,el întruchipează puterea şi o expune în corp.

După moarte corpul este lipsit de viaţă.Personalitatea li statutul persoanei trec într-o persoană ce călătoreşte în lumea vieţii de apoi şi ar putea reveni la mormânt.În viaţa de apoi,Ba nu ar putea funcţiona,dacă corpul ar putrezi,de aceea corpul trebuie golit de tot ceea ce se poate degrada.Ritualul de înmormântare restaurează statutul personalităţii,dar acum întruchipat ca Ba. Nici Ba nu pare să aibă vreo legătura cu materia corpului,deşi poate aparent să mănânce şi să bea.Ba corespunde cel mai bine structurii extracorporale,când conştiinţa se desparte de corp,iese încet din el şi apoi poate pleca în călătorie prin sapţiu şi timp.Îşi păstrează ca şi corpul real mâinile şi picioarele,întreg corpul inclusiv conştiinţa.Sunt posibile mişcări şi acţiuni dar ele nu pot fi percepute de persoană în mod real.Sunt comparabile cu trăirile de după moarte.

Ka – asupra acestuia s-au produs cele mai multe discuții între cercetători și nu se poate spune că lucrurile s-au lămurit deplin.În primul rând,se spune că Ka ar fi un dublu,un chip invizibil,iar alții susțin că acesta ar fi o transformare a conceptului de totem primitiv,si așa mai departe.Probabil că cea mai îndreptățită părere și concepție ar fi că acesta poate fi considerat un principiu vital strâns legat de corp,care nu-și ia zborul după moarte ca Bai,ci coboară în mormânt,păstrându-se atât cât se păstrează trupul.Este concepția primitivă egipteană despre suflet ,anterioară concepției egiptene reprezentate prin Bai.Din credința că soarta sufletului,a lui Ka,este legată de trup,a luat naștere grija egiptenilor pentru păstrarea trupului în bună stare cât mai mult cu putință.Și de aici s-a dezvoltat foarte bine cultul morților,îmbălsămările,piramidele ca morminte durabile ce păstrau trupul într-o starea foarte bună o îndelungată perioadă de timp,iar pentru cazul că totuși trupul ar fi suferit vre-o stricăciune,egiptenii au construit statui cât mai asemănătoare cu cei ce mureau pentru ca să locuiască în ele Ka.firește că acest suflet,Ka,trebuia hrănit din belșug și îngrijit,pentru ca să nu vină ca strigoi pruntre oameni.

Ran – reprezenta numele omului,care de asemenea,în concepția egiptenilor antici,avea un fel de realitate și trebuia păstrat cât mai mult cu putință pe pământ în amintirea pioasă a descendenților și pe pietrele funerare.A distruge numele unui mort în mormântul său era considerat ca o mare crimă.

Akh – era inima,sediul tuturor activităților bune sau releale sufletului.De aceea,la judecata la care sufletul trebuia să se prezinte după moarte,inima defunctului era judecată,cântărită pe balanță.În alte surse această inimă era denumită ca și Ib sau Ab și reperzenta un simbol al voinței și al intențiilor bune ale omului.Ea era cea care stăpânea peste faptele și hotărârile omului.[11]

După ritualul înmormântării,decedatul rege merge cu Ba al său la zeiţa cerului Nut,este redat în textul piramidelor.Se consideră faptul că prin unirea cu stelele regele devine Akh. Termenul este deseori tradus prin „spirit”, „stare spirituală”.Numele provine din cuvântul ce desemna „lumina strălucitoare” care este semnul podoabei capului păsării ibis.Akh este cel renăscut,forma transfigurată a vieţii de apoi.Unirea între Ka şi Ba este favorizată de ritualul înmormântării şi duce la transformarea finală a mortului în Akh.Ca parte a cerului înstelat,numit în textele piramidelor Akh-Akh,regele se poate mişca liber pe deasupra pământului.Ca şi Ba, pentru vechi egipteni şi Akh a fost o entitate de sine stătătoare,ce coexistă împreună cu Ba şi Ka.

Prin Akh se explică cel mai bine ce se petrece după moarte.Egiptenii au avut o concepţie foarte clară despre acestea.Sunt interesante două aspecte:se vorbeşte despre lumina strălucitoare a Akh, ceea ce are o legătură clară cu piramida lui Keops,pusă mereu în legătură cu razele de lumină. Prin această prismă piramida lui Keops ar fi un simbol al acelei unificări din lumea de dincolo dintre Ka şi Ba şi astfel un manifest al lumii de dincolo ca lume a spiritului,ce poate exercita influenţe tocmai din această lume a morţilor asupra lumii celor vii.

3.Destinul sufletului după moarte

Se pare că la începutul civilizației egiptene să fi existat o ceoncepție destul de grosolană despre viața viitoare.Descoperirile arheologice arată cum în epoca preistorică egiptenii își îngropau morții întinși pe o parte,și având în prejma lor uneltele de lucru și provizii de mâncare și băutură.Locul de veci al morților la egipteni trebuia să fi fost la egipteni în acea vreme mormântul însuși.Acolo i se aducea mortului hrană.Pe timpul dinastiei a IV-a se apare credința că sufletul mortului plecă din mormânt un timp mai mult sau mai puțin lung sau că își poate alege o altă locuință mai plăcută.Tot acum sa putut forma și credința despre o lume îndepărtată a morților în care se ajunge printr-un drum greu plin de primejdii.Pentru a sfătui șia călăuzi sufletul în timpul acestei călătorii sau compus ale Cărți ale morților,adevărate ghiduri ale lumii de dincolo.În aceste cărți sufletul mortului găsea indicii despre tot ce trebuia să facă și să spună pentru a putea ajunge în fericita lumea a morților.Acestea cuprindeau și planuri amănunțite ale locurilor mai încurcate din lumea subterană,ca și portretele personajelor de seamă,bune sau rele,de care mortul trebuia să se ferească sau pe care trebuia să le cheme în ajutor.[12]

Este foarte greu de precizat unde era această lume fericită a morților din concepția egiptenilor,deoarece în textele egiptene aceste informații se deosebesc foarte mult unele de celelalte.Acest lucru sa produs datorită multitudinilor de doctrine ce au apărut de la o epocă la alta și datorită modului de transmitere a acestora iar apoi au fost revizuite si refăcute.Însă vom preciza aceste doctrine în funcție de marele izvoare ale egiptului antic.La Memfis se credea că sufletele morților merg intr-un loc trist ,spre apus,spre deșertul Libiei,unde își avea reședința Sokoris,zeul funerar al Memfisului.La heliopolis se credea că sufletele călătoresc fericite,împreună cu zeul Ra ,pe barca acestuia,carea noaptea trecea printr-un loc întunecos numit Duat,situat undeva,afară din Egipt,spre apus.Pentru locuitorii din Abydos,intrarea în lumea cealaltă era situată la apus de acel oraș,acolo unde barca Soarelui se strecoară în fiecarea seară în împărăția morților print-o crăpătură a muntelui.Cea mai răspândită versiune eshatologică și care a predominat în tot egiptul a fost desigur cea osiriană.Potrivis legendel osiriene,zeul civilizator Osiris a fost omorât de fratele său Seth și apoi a fost înviat prin procedee magice de către Isis,Nepthys,Anubis.Aceste procedee magice nu erau însă decât vechile rituri egiptene ale mumificării,cărora mitul osirian a venit să le dea un anumit sens,o anumită explicație:aceea că riturile înmormântării transformă pe mort într-un Osiris și-l fac să învie și să trăiască viața veșnică și fericită a zeului putând chiar să poarte numele Osiris și apoi numele său.ălătoria sufletului după moarte avea ca țintă împărăția lui osiris,Câpiile lui Iaru sau Amenti,unde sufletele ducea o viață fericită servind pe osiris așa cum au servit pe Faraon,dar în condiții mult mai favorabile,deoarece fertilitatea Câmpiilor lui Iaru era mult mai marea decât aceea a regiunii Nilului,grânele crescând mai înalte decât omul și dând mai multe recolte.

Raiul egiptenilor atunci era conceput ca o vale a Nilului,cu canale de irigație,cu inundații fertilizatoare cu recolte foarte îmbelșugate și chiar cu posibilitatea pentru suflete de a pune pe alții să lucreze în locul lor,așa cum lucrau în Egipt sclavii.Era vorba de răspunzători (ușabtis),statuete de pământ smălțuite,care se punea de către rude în mormânt și avea rolul să răspundă prezent în moemntul în care mortul fiind pus la munci grele de către Osiris va avea nevoie să fie înlocuit de cineva.[13]

4.Despre judecata lui Osiris

Egiptenii concepeau in general viata viitoare ca un fel de paradis terestru. Totusi, inca din timpuri foarte vechi apare in eshatologia lor si ideea morala. Caracterul moral al eshatologiei egiptene apare lamurit in asa-numita Judecata a lui Osiris.

In capitolul 125 al Cărții morților este prezentat un tribunal, în fața căruia mortul trebuie să se înfățișeze pentru a-si susține cauza, mărturisindu-și curăția morală. Imaginile cuprinse în acest capitol arată pe Osiris asezat pe un tron măreț și prezidând ceremonia. El este asistat de 42 de judecători, număr care ar corespunde celor 42 de nome ale Egiptului. Mortul este condus de zeul Horus în marea sală a judecății. De fată este și Anubis. Impreună fac cântarirea sufletului mortului pe o balanță. Pe un taler al balanței este asezată inima mortului, iar pe celalalt o pană, simbol al zeiței adevarului, Maat. Deoparte stă un animal hidos, jumatate crocodil, jumatate hipopotam, numit Oms, un fel de Cerber. Acesta asteaptă rezultatul cântăririi inimii, pentru ca, în cazul că balanța nu rămâne fixă și se înclină într-o parte, să devoreze imediat inima mortului. Mortul nu rămâne pasiv față de cele ce se întamplă cu sine, ci se agită, se apără, își susține nevinovăția printr-o ,,mărturisire negativă”, în care arată faptele rele pe care ar fi putut să le facă dar nu le-a făcut. Adresându-se lui Osiris, îl salută ca pe un zeu al dreptății, asigurându-l că n-a facut nici-o faptă rea, nu și-a omorât rudele, n-a mințit, n-a trădat, n-a pârit, n-a bârfit, n-a făcut pe nimeni să sufere de foame, n-a făcut pe nimeni să verse lacrimi, n-a comis adulter, n-a micșorat banița de grâu, n-a falsificat măsura cotului, n-a apăsat pe varga de fier a balanței și așa mai departe, sfârșind prin a repeta: „Sunt curat, sunt curat, sunt curat, sunt curat !” Adresându-se apoi judecătorilor, le cere să aducă în fața zeului mărturie favorabilă, să nu spună nimic rău despre el, pentru că a dat pâine celui înfometat, apă celui căruia îi era sete, veșminte celui care era gol etc. În urma acestei duble recomandări, zeul Toth, scribul zeilor, care stătuse cu condeiul în mână și așteptase cântărirea, își face raportul către Osiris spunând: „Cutare a fost cântarit pe balanță, nu i s-a găsit nici-o vină, inima sa e dreaptă, mâinile sale sunt curate, trupul său este lipsit de orice rau; acul balanței este la mijloc, nici-un pic de o parte sau de alta”. Atunci judecătorul suprem pronunță hotărârea, dându-se voie mortului să meargă unde vrea în lumea spiritelor și a zeilor, fară să fie oprit de păzitorii porților raiului (Amenti). Imperiul lui Osiris îi este deschis.[14]

Ideea de sancțiune nu apare destul de limpede în eshatologia egipteană. Totuși, în textele de origine tebană se întâlnește ideea de un loc lugubru, cu suferințe atroce, iar din alte texte s-ar părea că cei care ieșeau rău la judecata lui Osiris erau devorați îndată de judecători sau de animalul hidos de care am amintit, se întorceau pe pământ la o viață mizerabilă sau se întrupau în animale necurate[15].

III. Riturile de înmormântare

Egiptenii,având foarte binde dezvoltată concepția despre nemurirea sufletului și existența acestuia într-o altă etapă a vieții,au dezvoltat și niște rituri de înmormântare foarte complexe ce asigurau cele necesare sufletului și trupului chiar și după moartea acestuia.Însă aceste rituri au fost dezvoltate odată cu trecerea timpului.Astfel că în epoca preistorică, egiptenii își îngropau morții la fel cu toate popoarele ce aveau o civilizație inferioară.Cadavrul era strâns legat în poziția chircită și culcat pe partea stângă,cu capul cel mai adesea spre sud și cu fața spre vest.Uneori cadavrul era tăiat în bucați iar capul era pus deoparte,pentru ca mortul să nu devină primejdios pentru cei vii,venind printre ei ca strigoi.În această perioadă nu exista practica mumificării[16].Mai târziu,însă,ideea de ka a dus la conservarea cadavrelor prin îmbălsămare.

Acesată tehnică de îmbălsămare era parcticată cu mare succes de către vechii egipteni și era mereu dezvoltată cât mai bine.Există două descrieri clasice despre felul cum îmbălsămau egiptenii cadavrele:una a lui Diodor Sicilianul și alta a lui Herodot.Acesata din urmă arată că existau mai multe feluri de îmbălsămări,după prețul în care rudele mortului putea să în plătească celor care se ocupau cu astfel de practici.Însă cele mai bune îmbălsămări erau și cele mai scumpe și se realizau înfelul următor:se extrăgea prin nări,cu un fier încovoiat,o parte din creier,iar cealaltă parte era lichefiată prin mai multe medicamente.Apoi cadavrul era golit de intestine,curățit și purificat cu o infuzie de vin de palmier și cu arome pulverizate.Locul rămas gol era umplut cu smirnă pisată și cusut la loc.cadavrul era apoi îmbibat cu azotat de potasiu și pus la păstrat într-un loc ascuns timp de 70 de zile.După aceea era înfășurat de la cap până la picioare în fâșii de pânză înmuiate în cauciuc.Pe față i se punea o mască de in și stuc,care păstra asemănarea cu figura mortului.Rudele aveau grijă ca îndată după îmbălsămare să bage cadavrul într-o cutie de lemn specială,construită în formă de om și având două ferestre rotunde în direcția ochilor,pentru ca mortul să poată vedea soarele.Exteriorul acestei cutii era plin de inscripții cu rugăciuni către zeiii protectori ai morților:Osiris,Isis,Anubis,Nephtys. Dintre obiectele de înmormântare nu lipsea niciodată barca[17].Ca măsură de prevedere pentru cazul în care îmbălsămarea nu ar fi sot perfectă și astfel mumia nu s-ar fi păstrat,se așezau în mormânt una sau mai multe statui sau statuete,care reprezentau pe mort și care putea să țină locul mumiei,servind ca sălaș al lui ka.

În mâinile mortului ca și între benzile mumiei se puneau texte sacre,rugăciuni și mai ales Cartea morților,care trebuia să-i servească pentru a învinge dificultățile călătoriei în lumea cealaltă și a răspunde cum trebuie în fața judecății lui Osiris.Pe pereții mormântului erau zugrăvite reprezentări ale mitului osirian,care avea ca scop să mijlocească,în chip magic,transformarea mortului într-un Osiris.Numeroasele talismane constituiau pentru mort o adevărată armătură magică.Dintre acestea nu putea să lipsească niciodată cărăbușul,simbol al reînvierii,care se așează pe pieptul mortului în dreptul inimii.

Înmormântările persoanelor de mare vază sau bogate se făcea cu mult fast,cu oameni plătiți ca să jelească,cu lungi șiruri de sclavi purtând de-ale mâncării,cu preoți care ducea statuile zeilor.

Odată cu arta îmbălsămării egiptenii și-au dezvoltat foarte mult și arta locurilor funerare.

În timpurile cele mai vechi și chiar mai târziu,pentru oamenii simplii,locul de veci al mortului era o simplă groapă nu tocmai adâncă săpată în nisip sau o scobitură în stâncă astupată apoi cu o piatră pentru ca să nu intre acolo șacalii.Mormintele nobililor și ale regilor au primit o dezvoltare foarte mare și deseori mormântul semăna cu o fortăreață cu pereți oblici spre centru și având înăuntru cinci camere,una mai mare în centru,în care se depunea mortul,și alte patru mai mici laterale,care serveau pentru păstrarea proviziilor și uneltelor speciale ce erau necesare mortului.Această casă mortuară poartă astăzi denumirea rabă mostaba.[18]Odataă cu trecerea timpului au intrevenit anumite modificări în cadrul acestor încăperi,camera din mijloc devenind o capelă,în care rudele și preoții îndeplineau la anumite zile cultul morților.Mumia era vârâtă în pământ,dedesuptul capelei,unde era coborâtă printr-o gaură prin acoperișul clădirii.Îndată însă după coborârea mumiei în această ascunzătoare,gaura era astupată cu moloz,pentru a face imposibilă profanarea mormântului. Alătuir de capelă era o celulă mică,în care se ținea statuia mortului.Celula corespundea cu capela printr-un mic orificiu,permițând sufletului mortului (ka),întrupat în acea statuie,să se bucure de ofrandele și parfumurile arse în camera funerară alăturată.Orientarea clădirii era cuu fața spre răsărit,încât cei care aducea sacrificii înăuntru ședeau cu fața spre apus,direcție în care se credea că merg sufletele spre împărăția lui Osiris.

Mormintele faraonilor,care se cunos și sub denumirea de piramide,nu sunt decât niște mastaba, de dimensiuni monumentale,cu deosebirea că în locul capelei se construia alături de piramidă un templu,în care se oficia cultul regelui titular al marii piramide alăturate.S-au emis mai multe ipoteze asupra semnificației piramidelor.S-a spus,de exemplu,că forma lor,care seamă cu aceea a unui cort,ar aminti vremea când egiptenii erau un popor nomad,sau că ele ar semnifica adpăpostirea temporară a sufletului într-un cort pe drumul său spre imperiul lui Osiris.De asemenea s-a spus că baza pătrată a piramidelor ar avea vre-o legătură cu cele patru elemente constitutive ale casmosului.S-a ajuns chiar la o întreagă știință esoterică a piramidologiei,prin care se descoperă tot felul de simbolisme și mistere în arhitectura piramidelor.Cu siguranță că lucrurile sunt mult mai simple și credem că au dreptate cei care spun că piramida nu este altceva decât un tumul mare,care la început va fi fost o simplă îngrămădire de pământ sau de pietre deasupra mormântului.Și dacă are forma pătrată la bază, acest fapt se datorează grijii egiptenilor de a da o cât mai mare soliditate construcțiilor lor.[19]

Bibliografie:

1. Mircea Itu,Filozofia și Istoria Religiilor,Ed.Fundației România de Mâine,2004

2. P.C.Diac.Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor,Manual pentru Institutele Teologice, Ed.Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,București,1975

3. Giovanni Filoramo,Istoria Religiilor,Vol.I,Religiile Antice,Ed.Polirom,2008

4. Pr.Nicolae Achimescu,Istoria și filozofia religiei la popoarele antice,Ediția a II -a ,Ed.Tehnopress, Iași ,2008,

5. Pr.Conf.Dr.Alexandru Stan,Prof.Dr.Remus Rus,Istoria Religiilor pentru învățământul preuniversitar ,Ed.Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,București,1991

[1] Mircea Itu,Filozofia și Istoria Religiilor,Ed.Fundației România de Mâine,2004,apud.Herodot,Istorii,II,p.160

[2] Ibidem,II,p.77

[3] P.C.Diac.Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor,Manual pentru Institutele Teologice,Ed.Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,București,1975,p.114

[4] Mircea Itu,Filozofia și Istoria Religiilor,Ed.Fundației România de Mâine,2004,apud.Fernand Schwarz, Initiations aux Livres de morts e`gyptiens,Paris,Edition Albin Michel,1988,p.15

[5] Giovanni Filoramo,Istoria Religiilor,Vol.I,Religiile Antice,Ed.Polirom,2008,p.70

[6] Ibidem,p.71

[7] Pr.Nicolae Achimescu,Istoria și filozofia religiei la popoarele antice,Ediția a II -a ,Ed.Tehnopress ,Iași ,2008, p.80

[8] P.C.Diac.Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor,Manual pentru Institutele Teologice,Ed.Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,București,1975,p.114

[9] Pr.Conf.Dr.Alexandru Stan,Prof.Dr.Remus Rus,Istoria Religiilor pentru învățământul preuniversitar, Ed.Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,București,1991,p.74

[10] P.C.Diac.Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor,Manual pentru Institutele Teologice,Ed.Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,București,1975,p.114

[11] Pr.Conf.Dr.Alexandru Stan,Prof.Dr.Remus Rus,Istoria Religiilor pentru învățământul preuniversitar, Ed.Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,București,1991,p.75

[12] Pr.Nicolae Achimescu,Istoria și filozofia religiei la popoarele antice,Ediția a II -a ,Ed.Tehnopress ,Iași ,2008, pp 82-85

[13] P.C.Diac.Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor,Manual pentru Institutele Teologice,Ed.Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,București,1975,pp 115-116

[14] Explicarea ritului din Cartea Morților este preluat din lucrarea P.C.Diac.Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor,Manual pentru Institutele Teologice,Ed.Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,București,1975, pp 116-117

[15] IBIDEM,apud. Erik Hornung,Altagyptische Hollenvorstellungen,Akademie Verlag Berlin,1968,p.42

[16] P.C.Diac.Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor,Manual pentru Institutele Teologice,Ed.Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,București,1975,p.117

[17] .Nicolae Achimescu,Istoria și filozofia religiei la popoarele antice,Ediția a II -a ,Ed.Tehnopress ,Iași ,2008, pp.84-86

[18] P.C.Diac.Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor,Manual pentru Institutele Teologice,Ed.Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,București,1975,p.118

[19] IBIDEM, G și T.Chițulescu,Șapte monumente celebre ale antichității,Cele șapte minuni, Ed.tehnică,București,1969,pp.13-84