VIAȚA LUI MIHAI EMINESCU-de George Călinescu (II)

Sursa: https://www.scribd.com/document/73295251/George-Calinescu-Viata-Lui-Mihai-Eminescu-Cartea

Agonia morală și moartea
Partea a doua
„Prietenilor li se înfățișă un Eminescu surpat sufletește, cu ochii veșteji, părăsiți de gânduri, greoi la faptă și la cugetare, monisilabic în răspunsuri, fără nici o vlagă și de o senilitate, de o întunecare tristă a oricărei dorinți de viață, zguduitoare. Se socotea un om osândit, incapabil de a mai face ceva bun pe această lume și când, aruncând ochii pe o carte, își simțea creierul apăsat de stânci grele, descurajarea lua chipul unui dureros oftat. De aci sumbra muțenie cu care întâmpina întrebările unor prieteni și lipsa oricărui impuls la faptă. Spre a-l scutura din inerție și a-i da încredere în puterile proprii, prietenii îi propun să facă inventarul unor documente istorice. El merse într-adevăr să le vadă, le răsfoi cu silă și apoi, învins de greutatea de a le aduna, declară că manuscrisele erau lipsite de orice valoare.
În curând fu nevoit să se mute la Burlă, dar aci îl supăra comunitatea locuinței, deși ar fi putut foarte bine să ia cu chirie o cameră mobilată pe seama sa. Se făcuse însă zgârcit, din acea frică de viitor ce-l stăpânea de câțiva ani și pentru că, e drept, nu vedea nici o situație netedă, dându-și totdeodată seama că n-ar fi în stare să îndeplinească nici o muncă lucrativă. Cu greu îl înduplecară prietenii ca din cei 1500 de franci, pe care îi ținea strânși bine, să-și cumpere haine și cele de trebuință. Acești bani proveneau din ediția poeziilor de la Socec, din restul sumei ce i se încredințase pentru călătoria sa în Italia, cât și din ceea ce ce, lunar, primea prin Chibici de la <<Junimea>>.Ajutoarele, în loc să-l consoleze, îl împietreau de rușine și deznădejde. Să nu fii în stare să scrii sau să muncești, să vegetezi într-o liniște fără sens, învăluită în compătimire și dispreț, acestea erau gândurile ce munceau pe poet atunci când Vlahuță veni să-l vadă, prin iunie 1884. Șederea zilnică și trândăvia minții îl îngrășaseră într-un chip penibil, încețoșându-i ochii. Cărțile sale, pe care nu se hotăra să le ceară, erau într-o ladă la București, un post de subbibliotecar prin demisia lui Philipide nu devenise încă vacant, revizoratul pe care îl dorea mai cu dragă inimă nu i se oferea, astfel încât, mâhnit de zădărnicia zilelor sale, dorea să moară cât mai curând.
Fie curiozitatea, fie îndemnul sincer de a aduce o rază de lumină în sufletul înnegurat al poetului, unii prieteni luară pe Eminescu și-l duseră pe la vestitele crâșme periferice cu vin bun, printre care <<Bolta rece>>. Prinzându-se ba cu profesorii de liceu Dogaru, Vârgolici, Ștefan Cerchez, ba cu Petre Grigoriu, poate și cu Creangă, poetul scăpa de sub supravegherea vigilentă a junimiștilor dietetici și dispărea ca-n vremurile bune prin crâșmele mărginașe, iar toamna prin vii pe la Socola, hoinărind toată ziua, dormind în fân ca la Putna. Odată Miron Pompiliu trebui să-l aducă cu birja de la Socola, unde îl răpiseră amicii. Dacă pentru sănătatea fizică aceste petreceri erau dăunătoare, în sufletul poetului se rupse deodată un nour negru și bucuria începu să străbată. Într-adevăr, prin august 1884, Missir, raportorul către Junimea bucureșteană a stării poetului, îl găsi pe acesta mult mai bine dispus, exprimându-și îndoielile amare de altădată în formă glumeață și resignată și respingând sfaturile igienice cu amenințarea derizorie că se va face călugăr sau se va omorî cu stricnină. Se arăta chiar dispus să lucreze dacă cineva l-ar fi îndemnat cu tot dinadinsul la aceasta. Dus la băile Repedea din apropiere, nu voi să facă hidroterapie. Se preumbla des prin oraș, din centru către împrejurimi, ieșind din strada Lăpușneanu spre Păcurari, la răspântia acestei străzi, care domina Râpa Galbenă, cu strada Cișmeaua Păcurari, unde se afla o stinghie de lemn. Rezemat cu coatele de ea, privea îndelung priveliștea dealurilor înconjurătoare, Galata, Cetățuia sau Repedea, într-o mută contemplație, apoi se întorcea, absorbit spre oraș pe lângă zidul caselor, netezindu-și din când în când lunga sa coamă.
Poetul frecventa de altfel și „Junimea” ieșeană care a mai rămas acolo, cu Convorbirile, până la 1885, când s-a mutat definitiv la București, dar aci n-avea nici ce citi, nici ce spune, scufundat în obișnuita sa apatie, ce părea muta înfăptuire a Glossei:
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate;
Vreme trece, vreme vine.
În jurul acestui om pietrificat, Creangă, om simplu dar adânc se învârtea cu clătinări de cap și iubire evlavioasă. În bordeiul din strada Țicăul-de-sus, Eminescu mai suia și acum să stea pe patul de scânduri din cerdac, dar fără volubilitatea confesională ce făcea farmecul întâlnirilor de altă dată. La banchetul de la hotelul „Traian”, cu prilejul centenarului morții lui Horia (21 oct.1784- 1885, dar amintirea ori serbarea însăși se bizuie pe o eroare, căci Horia a murit la 28 februarie 1785), la care luară parte și cei doi tovarăși, după cuvântări entuziaste și închinări de pahare în sănătatea tuturor bunilor români și îndeosebi a celor de peste munți, în toiul petrecerii, când capetele erau mai înfierbântate, mătăhălosul fost diacon se urcă pe masă și ținu cu glas tare și apăsat această mustrare:<<D-apoi bine, domnilor, s-a băut în sănătatea cutăruia…și cutăruia…Să-mi dați voie să amintesc că numai în sănătatea aceluia care a făcut poezia [și cită o cunoscută compunere în stil popular] nu s-a băut. Beau deci în sănătatea lui Mihai Eminescu >>. Aplauze și urale furtunoase zguduiră deodată sala și toți începură să strige:<<Trăiască Eminescu! Eminescu…Eminescu să vorbească >>. Dar Eminescu, nepăsător, ca și când ar fi asistat la un spectacol străin, îndepărtat, încreți de câteva ori fruntea într-un zâmbet silnic și rămase placid cu privirea pironită în farfurie. În cele din urmă se ridică și, în ovațiile celor de față bău pentru țărănimea românească.
Acum locuia într-un fel de pod al unei șuri de piatră, ce se afla în curtea hanului lui Bacalu (atunci hotel <<România>>, mai apoi <<Pastia>>). Era ceva făcut parcă anume pentru autorul Sărmanul uite Dionis: o odaie de pod joasă și largă, cu o singură ușă fereastră, la care urcai pe o scară de lemn repede și exterioară. Un pat, o masă și un scaun de brad, câteva cărți și jurnale pe jos erau uneltele casnice de întotdeauna ale poetului. Din cauza petrecerilor tot mai dese, starea fizică se înăsprise, vermina ulcerelor reapăruse pe picioare, deși mintea îi era așa de limpede, încât el putea așterne pe hârtie rânduri clare și pline de ascuns umor ca aceste:
<<Dragă Chibici, de vreme ce rezidez la otel <<România>>(vechiul han al lui Bacalu) într-o hulubărie puțin recomandabilă din orice punct de vedere, e lesne de înțeles că nu am unde pune lucrurile mele, încât ar fi foarte bine dacă ai păstra tu încă ceva timp așa numita mea ladă, deși presupun că acest lucru nu e tocmai plăcut.
Sănătatea mea scârțâie întruna, ca o moară de mult stricată, ba poate ireparabilă. Săptămâna aceasta am avut friguri și dureri de cap; cât despre picioare–ele sunt într-o stare așa de plâns precum erau în București. O tristă iarnă mă așteaptă și-o tristă viață. Te rog dar să iei tu lada de la Simțion, dacă nu mai e cu putință să stea acolo până ce starea mea se va îndrepta, dacă e cu putință să se îndrepte vreodată. >>
Cerând să suplinească orele vacante de istorie la școala comercială, îi fură date orele de geografie și statistică, al căror program se compunea <<dintr-un dicționar de de nume proprii și de cifre >>. Cum n-avea cărți de specialitate și putere de muncă, însărcinarea aceasta i se păru o <<belea>>. A profesat totuși un an școlar, de la 1 oct. 1884 la 1 septembrie 1885.
În această toamnă spirituală cu ceață subțire și ploaie măruntă petrecu Eminescu încă un an. În vara următoare 1885 îl găsim la Andrejevsky, Liman, lângă Odesa, trimis de prieteni prin cotizații să facă băi la stabilimentul d-rului Jachimowicz. La Odesa nu fusese decât pentru medicamente și tutun, iar aci se plictisea de moarte. Vântul și valurile lacului îi măsurau cu freamătul lor golul zilelor, care i se scurgeau <<uniforme și monotone ca bătăile unui ceasornic de perete >>. Aci nu cunoștea pe nimeni, toți vorbind rusește sau leșește și singura-i lectură era o ediție a lui Heine, rătăcită prin terfeloagele doctorului secundar. Băile de nămol spălară întrucâtva de ulcere pe acest Iov al poeziei, care cerea acum de la prieteni, spre a se întoarce acasă, vremea devenind ploioasă, <<nervus rerum>>, adică bani. La 2 septembrie scria din Odesa, unde trăsese la un hotel de mâna a treia,<< hotel Stassbourg>>.
Pe ziua de 24 septembrie 1884 i se dăduse lui Eminescu postul de subbibliotecar părăsit de A. Philipippide, în aceeași Bibliotecă a Universității unde cu 10 ani mai înainte fusese bibliotecar. Superiorul său era acum I. Caragiani. Aci ședea la biroul său din fund, în fața intrării și, după ce împărțea cele câteva cărți cerute, se cufunda, ca orice om cuminte, în lectură. Din scripte rezultă că funcționa mai ales la serviciul de înregistrare, îndeplinind și unele sarcini birocratice. Într-o zi de primăvară fu văzut coborând pe stradela Universității înspre strada Alecsandri, în haine curate de doc alb și cu mustățile rase. Trăsăturile masive ale feței, mai rotunde acum, buzele cărnoase și pletele date pe spate îi alcătuiră atunci o fugitivă mască de înălțare severă asupra lucrurilor și de liniște lăuntrică, ce îl întinerea în ochii privitorilor. Dar nu fu decât o privire de soare în amurg, căci mustățile recăzură iarăși obosite, pe un rictus baudelairian.
Se pretinde iarăși că, de sărbătorile Crăciunului 1885, Eminescu ar fi fost la Cernăuți, la sora lui Aglae Drogli și cu acest prilej ar fi fost luat de prietenii locali și la Suceava, la Ștefan Dracinski, directorul gimnaziului, care își serba onomastica. Erau de față prieteni și cunoscuți de mult: A. Daskievici, Vasile Bumbac, Ștefureac, C. Mandicevski, I. Iosipescul, dar Eminescu rămase mereu întunecat și cu gura încleștată, chiar atunci când catihetul ghimnaziului, Scharangel, dădu ca etimologie a numelui Eminescu cuvântul <<eminere>>, <<a se ridica deasupra altora>>, ceea ce era adevărat și prin talent și prin suferință.
Împrejurarea de a coborî zilnic pe o scară ca de coteț și cu un picior șovăielnic făcu ca, într-o bună zi -după versiunea cea mai vrednică de crezare, pe vreme de iarnă–Eminescu să alunece pe ghețuș și să-și fractureze piciorul. L-au dus la Spitalul Sf. Spiridon, unde a stat câteva săptămâni, vizitat des de prieteni, de Pompiliu, Burlă și Humpel îndeosebi și jucând șah. Este posibil ca această întâmplare să fi fost în noiembrie 1884, când I. Caragiani raportează că poetul era internat la Sf. Spiridon, unde ar fi trebuit să stea până la Anul nou. Cu un șuier a pagubă popular își exprima neîncrederea în vindecarea sa: <<Hei, hei, nu mai calcă iarbă verde piciorul lui Eminescu>>, dar în genere era resemnat, liniștit până la umor, de un umor care prevestea o nouă abandonare în voia spumelor demenței. Când a ieșit de acolo, a fost dus de prieteni într-o nouă locuință, plătită din contribuțiile lor, o odăiță la etajul al III-lea din casele Lepădatu de pe strada Lăpușneanu, simplă ca toate celelalte prin care își purtase osânda. Se mai vorbește iarăși de o mansardă a caselor Iby-Succesori, unde avea ca vecină pe o bătrână pianistă engleză, ce făcea să răsune podul de ruladele ei sentimentale.
Poetul fusese până aci un om cu mintea întunecată la răstimpuri și cu chinul surd al acestei nefericiri. Dar pe încetul țesătura fină a instinctelor morale se destramă și bolnavul alunecă pe povârnișul lung al înjosirilor. Bea fără cumpăt și, împins de un instinct erotic congenital, bântuia cafeurile-chantante, pierzând nopțile și istovind ultimele energii sufletești. Lăsa biblioteca cu ușile deschise în voia întâmplării, nu însemna cărțile eliberate în registru și-și însușea garanțiile bănești pentru cărți. Ba cerea bani–dintr-o teroare lăuntrică de lipsuri–nu numai prietenilor ci și necunoscuților. Îmbrăcat într-un palton livid, din buzunarele căruia -veche obișnuință de vagabond–scotea alune pentru a le ronțăi–și cu o pălărie înaltă pe cap, era văzut asediind femeile, de pildă pe curtezanele germane de la hotelul <<Vanghele>>, pe care le implora pe nemțește: <<Fraulein…Fraulein, machen sie auf>>, așa cum chemase odată, cu versuri de foc femeia ideală:
Vino! Joacă-te cu mine…cu norocul meu…mi-aruncă
De la sânul tău cel dulce floarea veștedă de luncă.
Dar acum femeile nu-i aruncau decât ocări și expedițiile se terminau cu intervenția poliției, vechiul misoginism al poetului se traduse în acte reale și Eminescu alerga să pedepsească pe Dalila, apucând pe doamne de turnura învoaltelor rochii, convins probabil, după o logică absconsă, că rochiile lungi erau un semn al minților scurte, precum versurile:
Așadar, când plin de visuri urmărești vreo femeie,
Pe când luna, scut de aur, strălucește prin alee
Și pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi:
Nu uita că doamna are minte scurtă, poale lungi.
……………………
Când vezi piatra ce nu simte nici durerea și nici mila,
Dac-un demon ai în suflet, feri în lături, e Dalila! „
Sfârșitul părții a doua
Va urma
Sursa:
VIAȚA LUI MIHAI EMINESCU
AUTOR G.CĂLINESCU
Editura Saeculum I.O.
București 1995
Paginile 228–233

Share on Facebook

Tweet