Dinu Lipatti, pianist de geniu

„Nu vă serviți de muzică, serviți-o!” Dinu Lipatti

Autor: Cornelia Apostol

                   Unul din cei mai stăluciți pianiști români înmuguriți pe ramul școlii pianistice românești a fost Dinu Lipatti, a cărui valoare se extinde pe plan internațional. Născut la 19 martie 1917 într-o familie de pasionați melomani ce-l alege pe George Enescu drept naș de botez, el învață acasă să aprecieze și să iubească muzica. Bunicul patern, ce stăpânea flautul și chitara organiza audiții muzicale acompaniat de fiica sa, absolventă a Conservatorului din Viena. Tatăl său, care studiase vioara în țară și la Paris cânta uneori în cadrul spectacolelor de binefacere, dar nu a urmat calea muzicală, ci s-a consacrat carierei diplomatice. Mama sa studiase pianul și-și acompania soțul la întrunirile muzicale din familie. Deși tatăl dorea ca Dinu să devină violonist iar mama pianist, copilul care nu cunoștea încă notele muzicale și-a ales singur calea reproducând melodiile auzite sau improvizând de timpuriu la pian, după ureche, teme ce descriau intâmplări familiale sau portretele celor dragi. Deseori tatăl la vioară împreună cu fiul la pian improvizau scurte momente muzicale. La șase ani Dinu Lipatti cântă în public propriile compoziții muzicale la pian.

                   La șapte ani este prezentat compozitorului Mihail Jora pentru a-i face educația muzicală. „Un mic copil plăpând îmi era adus de către părintele său care-mi cerea să-i slujesc odraslei drept dascăl.        Când l-am întrebat ce știe mi-a răspuns „Nimic”. Nu cunoaște numele notelor dar cântă la pian după ureche și compune. Mai văzusem dealde ăștia în camera mea așa că nu-mi făceam iluzii. Plictisit am cerut copilului să se așeze la pian. De rândul acesta însă păcălitul eram eu. Micul Lipatti poseda o intuiție și un dar muzical cu totul neobișnuite” mărturisea compozitorul cu care a învățat pian, solfegiu și armonie. Profesoara Florica Musicescu este cea care începe să se ocupe de îndrumarea lui pianistică de la 11 ani. Ea studiase la Iași cu Aspasia Sion-Burada și la Leipzig cu Teichmüller, beneficiind astfel de ideile avansate ale școlii psihologice contemporane și ale școlii germane de pian. Ea definește etapele pe care un viitor muzician trebuie să le parcurgă în procesul de învățământ: 1. Ai gândit, 2. Ai pregătit, 3. Ai activat. Ai gîndit presupune descifrarea sensului poetic, a semnificațiilor ascunse ale textului muzical. Cultura muzicală și cultura generală ale interpretului îl ajută să realizeze etapa următoare și să-și pună amprenta personală. Apoi „activezi”. Exigenta profesoară considera că prima grijă este cultivarea auzului. Indispensabilă pentru pianiști e o „zămislire sonoră” mai intâi în conștiința artistului precum și controlul dintre ce a dorit și ceea ce a realizat. Să compare mereu dacă intențiile au fost urmate de realizări. Pentru a putea transmite un mesaj publicului e nevoie de „dicțiune” adică o curățenie impecabilă în privința textului muzical. De aceea eminenta profesoară stăruie asupra necesității ca tehnica instrumentală să fie cultivată cu perseverență, să fie înțeleasă ca o funcție artistică, niodată ca scop în sine.

În formarea lui Dinu Lipatti ca artist, predispozițiile muzicale deosebite (auz absolut, simț ritmic perfect, memorie deosebită, ușurința de a improviza) s-au alăturat unei mari puteri de muncă, de înțelegere și asimilare și unor însușiri fizice remarcabile: mâini suple, neobișnuit de mari atingând duodecima, cu degete lungi, puternice dar elastice și cu posibilități uimitoare de extensie. Acest complex de aptitudini s-a dezvoltat într-un mediu favorabil muzicii și sub îndrumarea creatorilor de școală românească de compoziție și pian Mihail Jora și Florica Musicescu. Familia care era mândră de calitățile sale și voia să-l vadă pe scenă și intransigenții profesori care îi arătau că în artă fără muncă temeinică și studiu îndelungat nu poți realiza nimic bazîndu-te doar pe talent i-au dezvoltat responsabilitatea artistică ce va duce la marea sa măiestrie. După terminarea Conservatorului din București în 1932 la 15 ani cântă în 1933 Concertul în mi bemol major de Liszt și apoi pe cel în mi minor de Chopin cu Filarmonica din București succesul determinând criticii muzicali să consemneze apariția unui artist de valoare. Pleacă apoi la concursul de interpretare pianistică de la Viena unde obține premiul II (din 250 de candidați) la doar 16 ani. Alfred Cortot a părăsit indignat juriul afirmînd că premiul I trebuia decernat lui Dinu Lipatti.

École Normale de Musique din Paris este următorul pas pentru Dinu Lipatti pentru a-și continua studiile de compoziție cu Paul Dukas, Nadia Boulanger și Igor Stravinki și cele de pian cu Alfred Cortot și Yvonne Lefèbure. După primul trimestru Paul Dukas declară: „Excepțional dotat, el nu mai are nevoie decât să lucreze pentru a-și realiza printr-o experiență personală stăpânirea completă a talentului său…Tânărul român Dinu Lipatti este cel mai bun elev al meu și în același timp un virtuoz al pianului. Cred că va fi un al doilea Enescu”. Nadia Boulanger care-l aprecia ca pianist și compozitor, căruia Dinu îi spune „mama mea spirituală”, îi cântă compozițiile în Franța și în turneul său american. În urma primului recital susținut de Dinu la Paris în 1935 în sala de concerte a École Normale de Musique în articolele din La Revue musicale se scrie: „Nu-i la îndemâna oricărui artist să se impună imediat atenției admirative având cele mai serioase calități muzicale”. „Lipatti posedă între altele atuul unei sonorități excepționale care nu-i niciodată superficială chiar și în cea mai subtilă nuanță, fără asprimi în forță, dar de o plenitudine constantă dozată cu o justețe gândită”. Cele 10 cursuri de interpretare ale lui Cortot la care a participat Dinu Lipatti s-au ținut în sala de concerte de la École Normale de Musique unde publicul cumpăra bilet ca să participe. După prima lucrare cântată de Lipatti, Cortot se adresează publicului: „Aveți ceva de obiectat? Eu nu am absolut nimic. Este perfect”. Iar Lipatti mărturisește într-o scrisoare: „De obicei la aceste cursuri nu se aplaudă; cu toate acestea când am cântat Liszt-ul s-a aplaudat. Aproape toată lumea din sală urmărea după partitură bucățile executate”.

Agenda recitalurilor sale se aglomerează, programele conținând lucrări de la preclasici la contemporani. Participă activ la toate concertele de muzică românească interpretând lucrări de G. Enescu, M. Jora, M. Negrea, M. Andricu, P. Constantinescu, F. Lazăr dar și propriile compoziții solo sau împreună cu Lola Bobescu sau Clara Haskil, două interprete românce recunoscute internațional. Tot acum ia ființă Trio-ul Lipatti-Janigro-Lola Bobescu care are succes în serile de muzică de cameră. Referindu-se la prima interpretare pariziană a Sonatei sale în fa diez minor Enescu spune:„Ai exprimat întocmai intențiile mele”. „Lipatti cântă mai bine decât mine această sonată”. Atât pentru concertele din Paris, pentru turneul elvețian (Geneva, Montreux) cât și pentru cele din țară, primește elogii din partea muzicienilor. Cella Delavrancea notează: „Tehnica lui nu are duritate, tușeul este strălucitor și dulce, stilul clasic și viu totodată. Pedala ca o eșarfă lega pianul de orchestră”. În Adevărul” cronicarul scrie: „Felul magistral cum tânărul Lipatti a redat partea pianului…l-a smuls de la început dintre virtuozii instrumentiști înălțându-l spre marii interpreți”.  Personalitate complexă, Lipatti alternează viața de concert cu cea de compozitor, pentru care primește premii prestigioase, cu înregistrările de discuri și activitatea de cronicar. Trimite la Libertatea în țară cronicile concertelor pariziene, datorită cărora devine și membru al Asociației Internaționale a Criticilor, sau le presară în scrisorile trimise profesorilor sau prietenilor. Pe lângă profesori, legăturile cu marii artiști G. Enescu, E. Fischer, W. Kempf, A. Schnabel, W. Backhaus, I. Markewitch, N. Magaloff, P. Hindemith, A. Honegger, G. Georgescu, Mendelberg, Bruckner, von Benda, Ch. Münch îl ajută să-și maturizeze talentul. În 1939 termină studiile pariziene și i se acordă Licența de concert .

Urmează recitaluri și concerte cu filarmonica din București, local și în toată țara, turnee în Bulgaria, Cehoslovacia, Austria, Germania, Suedia, Finlanda, Italia, Spania. Pictorul Jean Al. Steriadi care l-a auzit în Suedia îi scrie profesoarei Musicescu: „Admirabil a cântat Dinu-chiar pe stockholmezii cei mai reci i-a încălzit. Atmosfera polară a devenit meridională la culme. Toți românii suntem cât se poate de mândri”. În turneul din Elveția cântă la radio în Zürich, la Berna, Geneva, Lausanne, Neuchâtel, Versoix, Lucerna recital solo sau lucrări pentru două piane împreună cu Madeleine Cantacuzino care-i va deveni soție. Lipatti își impusese deja numele ca un mare artist în toată Europa. Se stabilește cu soția la Geneva când apar primele semne ale bolii, fără a avea un diagnostic precis. După stări febrile prelungite contramandează turnee în Germania și Olanda, dar urcă pe scenă în Zürich, Geneva și Berna când starea de sănătate se amelioreză temporar. În 1944 este numit profesor la cursul superior de pian al Conservatorului din Geneva. Modest, îi scrie profesorului Jora: „Această numire…mi-a creat un prestigiu în Elveția pe care nu l-aș fi sperat vreodată”. I se stabilește diagnosticul, maladie Hodgkin și începe tratamentul cu raze X. Din schițele de curs și din diferitele însemnări reies gândurile sale cu privire la interpretarea pianistică. Ca pedagog cerea cu intransigență o cizelare tehnică până la perfecțiune pusă în slujba conținutului muzical, respectul în fața operei de artă. Tehnica la el avea funcție artistică, dându-i posibilitatea reliefării conținutului în concordanță cu forma. Forța de convingere a interpretărilor sale rezidă în unitatea dintre rațiune, autocontrol și trăire, spontaneitate, în sinteza dintre caracterul obiectiv al textului muzical și caracterul subiectiv al aportului personal.

„Adevărata și singura noastră religie, unicul nostru punct de sprijin, de nezdruncinat este textul scris…trebuie să-l studiem, să-l asimilăm, pentru ca în cele din urmă pusă în lumină acea imagine care să corespundă cu cea mai mare fidelitate gândirii inițiale a creatorului…textul, ca să-și trăiască propria lui viață are nevoie să capete și viața noastră…pe temeliile de beton ale scrupulozității noastre față de text…să punem avântul inimii noastre, spontaneitatea, libertatea, diversitatea simțămintelor.”Atribuia digitației un rol esențial în reliefarea artistică a frazelor și de aceea o stabilea în mod amănunțit. Cerea ca dificultățile tehnice să fie rezolvate în afara textului. Echilibrul în interpretare îl crea prin unitatea dintre întreg și detaliu: „fiecare notă trebuie să trăiască prin ea însăși, contribuind astfel la vederea semnificației operei în ansamblul ei”. După Dinu Lipatti legile de bază în formarea unui interpret erau: 1. Solfegiu, în special solfegiu ritmic (ce creea precizie ritmică); 2. Accentuarea timpilor slabi (care însemna accentuarea cerută de expresie, de frazare), sau timpii slabi ușor prelungiți căpătând un rol expresiv preponderent, sau fiecare sunet gândit ca o anacruză a sunetului care urmează, deci continuitate de sunet; 3. Independența la aceeași mână între diferite atacuri și tușeuri deci între diferite timbruri, interpretarea căpătând plasticitatea și diversitatea unei execuții orchestrale. Folosirea pedalei cu rafinament, importanța expresivă acordată ornamentelor, simțul armonic și polifonic dezvoltat, posibilitatea de a crea diferențe uimitoare de timbru, de atmosferă de la o măsură la alta, frumusețea sunetului, cu fine fluctuații agogice și dinamice sunt însușiri deosebite ale interpretului cu un larg orizont artistic, cu posibilități neobișnuite de adaptare la cerințe și stiluri interpretative diferite. „Sarcina principală a artistului constă în a stabili un echilibru cât mai exact între cele două elemente esențiale ale personalității sale…adică inteligența și temperamentul” spunea Lipatti într-un interviu. Boala care-l va chinui 7 ani, limfogranulomatoză malignă, se ameliorează uneori cu cortizon și transfuzii, ceea ce-i permite să concerteze și să înregistreze discuri cu Casa Columbia, DECCA, radio Zürich, His Master’ s Voice, Plaisir Musical, Angel, Odyssey, Electrecord. După concertul din 1950, ziarele elvețiene scriu sub titlul Întoarcerea lui Lipatti: „…concertul de Schumann pe care Lipatti l-a interpretat nu numai cu admirabila lui stăpînire și cu tușeul lui extraordinar de cristalin, ci mai ales cu un accent de o noblețe și de o demnitate de emoție care a făcut să treacă prin toată sala un suflu infinit de emoționant. Vă puteți imagina ovațiile fără sfârșit care l-au salutat pe Dinu Lipatti, care cred că a simțit din plin, nădăjduim, toată admirația, recunoștința și dragostea care urca de la public spre el într-un elan unanim”. Din cauza bolii este nevoit să decline invitațiile de a concerta în SUA, America de Sud, Australia, Egipt.

La sfârșitul lunii mai 1950 doctorul personal al lui Dinu Lipatti anunță casa de discuri Columbia să devanseze înregistrările programate pentru octombrie la Londra. Producătorul Muzical Walter Legge se deplasează la Geneva cu mașina tehnică pentru înregistrări și cu toți tehnicienii recunoscând valoarea artistului. „Nu cred că a fost și va fi vreodată unul ca el” declară producătorul. Lipatti se pregătește să cânte în cadrul Festivalului Internațional de la Besançon de pe 16 septembrie 1950 într-o vilă de la Chêne-Bourg, în apropriere de Geneva. Concertul e difuzat de Radio France. Slăbit, e sfătuit să renunțe, dar el dorește să-și țină promisiunea de a cânta cu orice preț. E suit cu greu în mașina care-l duce la sala de concert, i se fac mai multe injecții care să-i dea putere. Palid, cu mâna stângă umflată, cu dureri care-l duceau până în pragul leșinului, apare pe scenă. Madeleine Lipatti scrie: „Publicul sosit de pretutindeni era copleșit de emoție. Venise să asculte pentru ultima oară pe acest tânăr genial care, se știa, nu mai avea mult de trăit.” Emile Vuillermoz scrie: „Palid și halucinat, deja departe de noi, el merse cu pași mici către pian și acolo, deodată de nerecunoscut, susținut de o rezistență fizică incredibilă, acest muribund ne dădu un concert orbitor. Toți spectatorii înțeleseseră că tocmai ascultaseră cântecul său de lebădă. Aceasta a fost ultima manifestare internațională, dureroasă și emoționantă a geniului, a acestui mare inspirat care nu a trăit decât pentru arta lui.”

Pe 2 decembrie 1950 se declanșează o puternică hemoragie în urma căreia Dinu Lipatti îndoliază lumea muzicală internațională. Walter Legge, producătorul uimit de interpretările pianistului și de dorința sa de perfecțiune mărturisește: „El a fost un muzician, un muzician care folosea pianul ca mijloc de comunicare  și expresie. Doar privind prin prisma calităților sale de muzician și de om poate cineva spera să-l explice, să-l înțeleagă sau să-l descrie. Putem spune că nu e suficient să fii un mare pianist: să cânți așa cum o făcea Lipatti înseamnă să fii alesul lui Dumnezeu care l-a oferit lumii numindu-l pentru prea puțin timp DINU LIPATTI.”

Share on Facebook

Tweet