Imaginea femeii în literatura universală în secolul XIX

Sursa din care a fost preluat textul : https://www.scribd.com/document/338653645/Imaginea-Femeii-in-Literatura-Universala

Autor: Facultatea de Limbi Străine

Specialitatea Limba și literatura Franceză/Limba Engleză

„Femeile sunt mame, și, prin urmare, stăpînele lumii„.

(H. de Balzac)

După cum spunea şi G. Călinescu, pentru unii „femeia reprezintă două braţe de lucru, o zestre şi o prodătoare de copii„. Astfel, am decis să vorbesc despre imaginea femeii in literatura realistă din secolul XIX. Dar pîna atunci, cred eu, este necesar să fac și o mică introducere în curentul literar care a izbucnit prin marea emancipare a femeii din toate timpurile, și anume – Realismul.

Realismul este o amplă mişcare literară apărută in Franţa, la mijlocul secolului al XlX-lea, ca o reacţie împotriva romantismului, având prelungiri şi in secolul al XX-lea. Este o ideologie estetică, în care se pune accentul pe relaţia dintre artă şi realitate. Instrumentul indispensabil al artei autorului este observarea atentă a realităţii şi reflectarea ei veridică, obiectivă în creaţie.

Pentru a oferi o luminozitate cît mai mare asupra acestui curent literar, voi purcede, așadar, spre menționarea unor trăsături ale realismului. Astfel menționez:

Perspectivă narativă obiectivă,iar naratorul omniscient şi omniprezent conferă veridicitate operei;
Dacă romantismul se adresa aproape exclusiv sensibilităţii, urmărind să emoţioneze , să impresioneze, realismul se adresează raţiunii, având drept ţintă adevărul, cunoaşterea, înţelegerea lumii, a raportului dintre individ şi societate. Imaginaţia nelimitată a romanticilor este înlocuită cu observarea şi analizarea atentă a realiţătii;
Absenţa idealizării;
Personajul realist este strâns legat de mediul ambiant, de mediul său de viaţă care-i motivează şi structura etică, de aceea realismul se distinge prin realizarea unor „personaje tipice în situaţii tipice”;
Precizia, detaliul, veridicitatea, transparenţa compun maniera stilistică a creaţiilor realiste, figurile de stil, atunci când apar, au rol caracterizator şi nu de înfrumuseţare a limbajului;
Personajul realist este reprezentativ pentru o tipologie umană (un tip) şi se supune valorilor morale ale colectivităţii respective, care îl aprobă sau nu, dar nu-I modifică esenţial;
relatarea se face la persoana a-III-a într-un stil sobru si impersonal;
Ca procedee de creaţie apar: tipizarea, analiza psihologică, descrierea fidelă a realităţii;

Femeia. Secolul al XIX-lea. Revoluția industrială. Literatura abordează din ce în ce mai des subiectul feminin, construind personaje ce freamătă, ce își analizează viața, atitudinea, deciziile corecte, greșelile. Ceva se schimbă la nivelul gândirii în acest secol ce se dorește a fi tot mai independent, iar femeia pendulează între comportamentul impus până atunci de societatea conservatoare sau detașarea de aceste reguli care au constrâns-o și au obligat-o să trăiască în umbră.

Literatura, la afel ca alte arte, a reflectat totdeauna condiția femeii. Interesul scriitorilor pentru universul feminin a generat un personaj general foarte interesant, preferat, în special, de proza romantică, dar și de proza realistă, bazată pe analiza psihologică. Literatura a devenit un spațiu de ilustrare a unor teme recurente privind condiția femeii: familia, iubirea, căsătoria, căutarea propriei identități etc. Dacă personajul masculin simbolizează, de regulă, forța, pragmatismul, afirmarea socială, în schimb, personajul feminin e îndreptat mai mult spre ideea de ideal intangibil, de eșec.

Un element comun al eroinelor din proza secolului al XIX-lea și al secolului al XX-lea, este dorința de a-și depăși condiția limitată, sufocată într-o „țară a bărbaților”. Așa apar, în literatura universală, Emma Bovary, din romanul „Doamna Bovary„, de Gustave Flaubert, Eugenie Grandet din romanul cu același nume, precum și personajul eponim din romanul lui Lev Tolstoi, Anna Karenina, și nu în ultimul rînd, Jane Eyre (Bronte Charlotte). Femeia apare frecvent ca o ființă nefericită, limitată atît de universul domestic cît și de un mariaj care nu înseamnă întotdeauna iubire; implicată în cuplu este nevoită să lupte cu mentalități, judecăți, să înfrunte societatea, să-și cîștige dreptul la fericire, adeseori ajungînd într-o postură tragică.

Făcînd o incursiune în realism, putem reveni la imaginea femeii făurite cu atîta iscusință de către autorii realiști. De-a lungul istoriei, femeia a fost privată în diverse moduri. Societăţile tribale au trecut de la matriarhat la patriarhat, în antichitate în unele culturi rolul femeii era minimalizat, în altele exacerbat, ca de-abia la începutul epocii moderne să se înceapă un proces lung şi anevoios de acceptare a egalităţii cu barbatul. Totuşi, nici în prezent nu putem spune cu mâna pe inimă ca suntem privite aşa cum ar trebui. Construind acest referat despre imaginea femeii, am realizat că de-a lungul timpului, femeia şi tot ce înseamnă rolul ei în societate par să fi fost victima unei “conspiraţii generale” al cărei scop nu pare să fi fost altul decât limitarea. În cele ce urmeaza, voi face o scurtă prezentare privind condiţia femeii în proza realistă.

Considerată sursă a fericirii și în acelși timp izvor de suferință ” femeia ” este cea care i-a inspirat pe marii creatori ai lumii încă din cele mai vechi timpuri. Căzuți pradă frumuseții și farmecelor feminine, sculptori, pictori, muzicieni și nu în ultimul rînd maeștrii ai cuvîntului au dat naștere unor minunate opere de artă. Un element comun al eroinelor din proza secolului al XIX-lea și al secolului al XX-lea, este dorința de a-și depăși condiția limitată, sufocată într-o ” țară a bărbaților „. Așa apare în literatura universală, Emma Bovary, din romanul ” Doamna Bovary „, de Gustave Flaubert.

Acest roman înfățișează istoria unei femei, Emma, fiica unui țăran înstărit, care deși căsătorită va avea mai multe relații extraconjugale, văzute ca expresii unice de cunoaștere a propriului sine. Emma întruchipează și ipostaza orfanei, care crescută la mănăstire, trăiește într-o lume de vis, care citește romane amoroase ce-i insuflă gustul pentru exotism, aventură, bucuria de a trăi, de a evada din monotonie. Aceasta va duce o viață dublă destul de costisitoare, ajungînd îngropată în datorii, alături de alți tineri, Leon apoi Rodolphe, alături de care ea se simțea fericită, zburdalnică, adorată, descoperită ca femeie, anulînd chiar și ideea că este căsătorită și are o fetiță. Fiind amenințată, Emma decide, fără să fie susținută moral nici de soț, nici de Rodolphe și nici de Leon, să-și pună capăt zilelor, otrăvindu-se cu arsenic. Moartea este pentru Emma singura posibilitate de a se salva de rușine, dar și de dispretul societății, care o ignora și o considera o femeie mediocră.

Pe de o parte, romanul lui Gustave Flaubert, Doamna Bovary, o aduce în prim plan pe Emma Bovary, soție a unui modest medic de la țară. Aceasta se imaginează drept o mare doamnă, făcîndu-și o falsă părere despre ea însăși. Astfel, doamna Bovary, folosește toată înflăcărarea care o stăpînește în slujba ființei imaginre pe care și-a substituit-o ei. În plus, pentru a se convinge că este ceea ce vrea să fie, nu se mulțumește numai cu gesturile decorative, ci îndrăznește să realizeze acte veritabile, acționînd asupra realului cu mijloace valabile doar în ficțiune. Dorințele acestui personaj artificial al său o obligă să imite semnătura soțului ei, pe actele subscrise, pentru a face față nevoilor de bani. Într-un final, neputincioasă să se conceapă alta decît este, incapabilă să vadă lucrurile și ființele altfel decît sunt și să le deformeze prin propria dorință, ea neagă prin sinucidere această realitate nesatisfăcătoare.

Așadar, se poate observa că, Emma Bovary, considera că familia nu este o comunitate închisă, aceasta trebuie să stabilească comunicații și cu celelalte celule sociale, caminul fiind expresia standardului de viață al cuplului, a averii, a gusturilor sale: el trebuie să fie expus privirilor celorlalți. Ea va fi cea care va ordona esențialmente această viață mondenă, întrucît, în concepția ei, cuplul este o persoană socială, definit prin familia, clasa, mediul, rasa cărora le aparține, legat prin raporturi de o solidaritate mecanică de grupurile care sunt situate analog din punct de vedere social.

Revenind la afirmația de mai sus, de G. Călinescu, am decis să vorbesc și despre Anna Karenina, femeia cu destin tragic. Anna Karenina este la începutul romanului femeia sigură pe frumusețea și farmecul ei, soția, mama și sora ideală. Își părăsește pentru prima dată soțul și copilul pentru a încerca să salveze familia fratelui său. I ronia sorții face ca tocmai salvarea acesteia să o ducă la pierderea propriei familii. Ipostazele în care este surprinsă pe parcursul romanului redau un portret de o uimitoare complexitate. Faptele ei par de neacceptat în cadrul epocii, dar cititorul contemporan o înțelege și acceptă cu ușurință deciziile luate. Dacă pentru Anna aventura cu Vronski, urmată de abandonarea căminului, a soțului și a copilului reprezintă singura posibilitate de împlinire, atunci ea nu va fi judecată. Ea este femeia care demonstrează lumii întregi că fericirea nu trebuie văzută și înțeleasă în termenii impuși de normele unei societăți uitate într-un stadiu învechit. Anna Karenina este un personaj tragic prin moartea ei oribilă, prin sinucidere cruntă, și anume aruncarea sub tren. Anna, încă de la începuturi a fost sortită eșecului avînd un destin tragic. Încă din semnificația numelui ne putem da seama de acest lucru, „Ana” este un nume predestinat jertfei. Aceasta nu are noroc în dragoste și nu reușește să formeze o familie adevărată, în cele din urmă ea demonstrează că are un caracter slab prin gestul final: sinuciderea.

Anna Karenina ilustrează în chip paradigmatic ceea ce am considerat a fi protagonistul modern al iubirii fatale. Ea este un personaj tragic, lipsit de sublim, dar nu şi de complexitatea şi măreţia întunecată a eroilor faustici. Nu faptul de a se fi îndrăgostit şi de a-i fi cedat lui Vronski fac din ea o fiinţă vulgară şi nedemnă de stimă, ci ceea ce ea face cu datele acestei iubiri. Talentul de cuceritor al unui ofiţer de elită ca Vronski se actualizează subit, dobîndind o mare învolburare, în preajma Kareninei, femeia prin definiţie inaccesibilă. Anna Karenina însăşi ca orice doamnă din înalta societate se exersase ani buni şi nu fără rezultate în arta cuceririi, a seducţiei, în mediul ei predilect, cel al saloanelor. La început, preocuparea de a seduce, specifică lumii bune şi mai ales specifică femeilor de condiţia sa, nu îmbracă, la Anna Karenina, haina voinţei de putere. Înainte de a-l întîlni pe Vronski, ea nu face nimic special ca să seducă. Nici nu are motiv să seducă pe cineva, pentru că nu se consideră a fi nefericită. Egoismul nu este un dat constitutiv al eroinei, ci o consecinţă monstruoasă a egocentrismului pe care îl generează decizia ei definitivă pentru iubirea lui Vronski şi pentru împlinirea prin această iubire. Pe de altă parte, Anna este singură sub cer, singură cu pasiunea ei deznădăjduită. Eroinei tolstoiene viaţa şi lumea nu mai au ce să-i spună. Toate îi apar lipsite de sens, în ultimul ei drum, un drum spre moarte şi răzbunare. Nu sancţiunile şi împotrivirea lumii o obligă să capituleze pe această femeie, ci absenţa sensului luptei. Ar mai fi luptat, dacă ar mai fi văzut ceva demn de interes în viaţa sa. Dar nu mai vede şi atunci Karenina aruncă darul vieţii, pentru că nu-l mai socoteşte un dar. Prin acest personaj, Tolstoi pare a demonstra, că, dacă există un domeniu al vieţii în care femeia să poată să-şi desfăşoare întreaga voinţă de putere, fără a-şi pierde feminitatea, atunci acesta este erosul. Această mare îndrăgostită îi jertfeşte, pe rînd, pe toţi ai ei (pe soţ, pe copil, pînă la urmă şi pe iubit, pe care alege să se răzbune prin sinucidere). Niciodată ea nu se jertfeşte pe ea însăşi, niciodată ceva al ei. Din nefericire, tot ce mai are se confundă cu tot ce mai este Anna Karenina: pasiunea, iubirea pentru Vronski. Neputînd renunţa la ceea ce făcuse ea însăşi din ea, Anna este incapabilă de spiritualizarea posibilă prin durerea renunţării. Comparată cu oricare altă femeie fatală – cu mult mai puţin dăruita Emma Bovary, de exemplu – eroina lui Tolstoi nu moare din prea puţină ci din prea multă iubire. O iubeşte fără putinţă de tăgadă Vronski, o iubeşte soţul părăsit (regenerat sufleteşte prin iertarea ce i-o acordă), o iubesc cei din contextul domestic al vieţii, o admiră cînd nu sînt cu totul seduşi, în prezenţa ei, bărbaţii, o plac femeile şi copiii. Şi totuşi, această femeie alege să moară, să se sinucidă din cauza unei pretinse lipse de iubire. Iar moartea voluntară nu este decît una dintre laturile acestui personaj paradoxal. Caracterul paradoxal al acestui personaj se regăseşte în receptarea paradoxală din spaţiul lecturilor multiple de care a avut parte romanul. Ca personaj tragic, Anna Karenina şi-a cîştigat, în timp un loc dintre cele mai rîvnite în preţuirea lumii. Personalitatea puternică, frumuseţea şi energia ei în a fi fericită au atras şi reţin atenţia cititorilor mai mult decît deciziile ei fatal eronate.

Spre deosebire de Emma Bovary, Anna dovedește caracter, fără să suporte să trăiască în minciună, îi spune în cele din urmă adevărul soțului ei. Din acest moment destinul Annei devine tragic, rămînînd însărcinată se îmbolnăvește și este la un pas de moarte. Naște o fetiță pe nume Ami, se mută cu Vronski încercînd să-și facă un destin alături de el.

Cei doi sunt fericiți pentru scurt timp deoarece Anna nu obține divorțul fapt care o împiedică să-și mai vadă copilul. Acum era privită cu dispret de înalta societate care o izola. Vronski nu o mai găsește atît de atrăgătoare ca la început, vrînd libertate să fie el însuși, să petreacă, lipsește de acasă. Anna devine foarte geloasă, posesivă, strecurîndu-i-se în suflet îndoiala dacă Vronski o mai iubește sau nu. În ultima instanță Anna vede moartea ca fiind singurul mijloc de al pedepsi pe Vronski, de a-și ispăși păcatele și de a-și curma suferința.

Daca Emma Bovary a ales să aibă doi amanți, pentru a se regăsi și pentru a se împlini ca femeie prin iubire, Anna Karenina este femeia care face sacrificii pentru amantul ei, luptă pentru iubire, dar nefiind susținută alege să se sinucidă.

Cititorii romanului lui Tolstoi sînt pe bună dreptate fascinaţi de personajul feminine. Seducţia exercitată de acest personaj se explică nu atît prin însuşirile de excepţie pe care le posedă această eroină modernă a erosului, cît prin faptul că multă lume adoră să fie sedusă. Iubirea fatală şi femeia fatală ar fi de neconceput în afara lumii însetate de seducţie.

Nu puteam să nu vorbesc și despre Jane Eyre (Bronte Charlotte), o adevărată eroină în literatura universală. Jane Eyre este o fetiţă rămasă orfană de la o vârstă fragedă.

Ea trăieşte o perioadă grea din viaţa sa în grija mătuşii sale, Reed. Apoi încearcă să-şi găsească liniştea şi vocaţia într-o şcoală de fete, Lowood, pensiune pentru cei orfani. Acolo se împrieteneşte cu Helen Burns, pe care ajunge să o iubească ca pe o soră. După ce Helen moare de tuberculoză, viaţa ei începe să ia un curs bun, reuşind să se ridice cu ajutorul inteligenţei şi a talentelor sale ca fiind prima pe şcoală, apoi profesoară pe 2 ani. Paşii mai târziu o călăuzesc spre un conac pe nume Thornfield. Fiind întotdeauna o fată silitoare şi serioasă, meseria de guvernantă la o casă cu renume, o descrie perfect. După o vreme Jane se îndrăgosteşte de stăpânul casei -domnul Edward Rochester , care era cu 20 de ani mai mare decât ea. Dar situaţia socială îi desparte, iar domnul Rochester are o preferinţă evidentă pentru Blanche Ingram- cea mai frumoasă fată din comitat. Relaţia dintre Jane şi Rochester se sudează şi mai mult când, în timpul unei vizite, unul din oaspeţi este rănit la al treilea etaj şi cei doi îl ajută să supravieţuiască. Jane pleacă la matuşa sa Reed aflată pe patul de moarte şi aici îşi întâlneşte alţi veri. La întoarcere este cerută de Rochester în căsătorie, dar în faţa altarului află că acesta era încă însurat cu Bertha şi, dezamăgită, părăseşte Thornfield. Jane se adăposteşte la o casă, unde le cunoaşte pe Diana, Mary şi John, aflând mai târziu că sunt verişorii ei. După o vreme ea se reîntoarce la Thornfield. Acolo descoperă că casa luase foc, soţia lui Edward murise, iar el rămase orb. Totuşi ea îl găseşte şi se căsătoresc.

Jane este o fată descurcăreaţă încă de mică, având o inimă blândă. Şi-a croit singură un viitor, întâlnind multe obstacole. Datorită inteligenţei şi talentelor sale a ajuns o persoană respectată. Este un model de femeie care ştie ce doreşte de la viaţă şi care nu se lasă bătută, iar când în calea ei apare fericirea, încearcă să n-o accepte dar nici n-o poate lăsa să scape.

În comparație cu eroinele romanelor amintite anterior, Eugenie Grandet reprezintă tipul fetei cuminți, modeste, fiind victima societății ale cărei limite îi mărginesc existența. Își petrece întreaga tinerețe sub autoritatea tatălui, un om avar și lipsit de sentimente paterne, ducînd o viață plină de privațiuni. În ciuda tuturor suferințelor pe care trebuie să le îndure, Eugenie își păstrează sufletul pur, iubitor și generos. În final se vede silită să accepte o căsătorie de conveniență, ea caută împlinirea în faptele caritabile, neputînd să alunge tragismul existenței sale.

În cele din urmă, nu-mi rămîne decît să evidențiez „miezul” și în același timp nucleul literaturii realiste – conflictul și scopul – pe care s-au construit și imaginile personajelor din operele meționate mai sus.

Astfel observăm conflictul dintre individ și societate; parte componentă a acestui conflict, dar în raport de subordonare, e conflictul interior, dintre om și propriile lui temeri, frustrări; iar scopul este, în primul rînd, unul educativ, educarea omului nou, onest, activ, integru, care să poată face față problemelor societății, fiind astfel un scop moral, practic.

Bibliografie selectivă