***Editie online: Anul nr. III

februarie 6, 2025

INTERVIUL ACORDAT DE CĂTRE SCRIITOAREA ITALIANĂ MARIA TERESA LIUZZO JURNALISTULUI HAMDY ELMELEGY

Î. 1 – Am rugămintea să ni te prezinţi…cum te defineşti cel mai bine, în calitate de romancieră sau scriitoare?


R. – M-am născut poetă, am început să scriu nuvele încă din copilărie și am încă două nuvele nepublicate: „Păcat de înger” și „Doamna îmbrăcată în negru”.
Să scriu un romane a fost întotdeauna visul meu, care s-a împlinit în mai 2019 odată cu publicarea „… Și acum vorbesc!” cu o prefaţă a ilustrului critic literar prof. Mauro Decastelli, care a fost mereu interesat de scrisul meu. Poetul și eseistul Mauro Giovanelli m-a definit însă drept „Micuța Anna Franck a unui oraș din sud”.
Romanul a făcut rapid înconjurul lumii și a fost tradus și publicat în engleză cu o traducere de Giulia Calfapietro și Sara Russell (fiica marelui poet irlandez Peter Russell), în spaniolă de Lyssette Alvarado în Mexic și de Gabriel Silva în Ecuador. În rusă de Olga Ravchenko și Emma Pribylskata. Fiind tradus în bengaleză, albaneză și germană.

Î. 2 – Ce este nou pentru tine?


R. – O lume diferită de cum mi-am imaginat-o, în care narcisismul și auto-referențialitatea sunt la modă, în care ideile nu se întâlnesc, dar se ciocnesc adesea. Pe scurt, mai degrabă demolăm decât construim. Acest lucru se întâmplă în viață la fel de mult ca și în scris.

Î. 3 – Îmi poți spune ceva despre romanul tău recent?


R. – Romanul meu recent se intitulează „Nu-mi spune că am iubit vântul” – care este continuarea lui „…Și acum vorbesc!”. Sunt aceleași personaje, dar și altele noi care își schimbă pozițiile atât în ​​scris, cât și în memorie.
În timp ce în primul roman, care a fost „un jurnal de sânge, intimitate și supunere”, în al doilea, tipărit în martie 2021, găsim o femeie care, în ciuda răutății primite atât din partea familiei, cât și din partea societății, a reușit să se realizeze în scrierea ei pentru ea a fost și este fundamentală pentru etică și morală.
Protagonistul romanului îmbrățișează credința ca salvator, libertatea, caritatea, respectul, prietenia cu popoarele, până la urmă durerea Învierii. Găsește-ți curajul să lupți pentru a te apăra de fiarele umane (aproape sau departe), să reacționezi la trădările vieții și să transformi suferința într-o artă.

Î. 4 –În calitate de scriitoare italiană: ce părere ai despre romanul arab? Crezi că a ajuns cunoscut în lume?
R. – Am avut ocazia să cunosc, chiar dacă nu personal, scriitori și artiști arabi pe care i-am găzduit de-a lungul timpului în revista mea internațională de cultură „Le Muse”, pe care o regiez de aproximativ 21 de ani. Mulți dintre ei au tradus unele dintre lucrările mele în arabă: primul a fost Mohamed Akalay care mi-a dăruit frumoasa sa carte „Five Pearls of Clay” în 2009, iar în 2010 o carte de poezii.

Am fost cucerit de ambele cărți și de fiorul scrisului ei intens și interesant. – Foarte bun! – Un alt scriitor mai puțin cunoscut și autor al romanului „Mica sirenă de lut”, este sirianul Najada Jfii Balhoul, pictorul Mohamed Hokir, care a apreciat foarte mult opera mea „Genesis” tradusă în engleză de marele și de neuitat Peter Russell. .
Hassan Ezzat, care predă în orașul meu la Universitatea pentru Străini, a tradus câteva dintre lucrările mele și ne-a prezentat autorii arabi publicati în revista noastră. Reddad Cherrati mi-a cerut însă cea mai recentă lucrare poetică în ordinea apariției („Miòsotide” apărută în 2009) pentru a o traduce și a o răspândi în țările arabe.
Un alt iubitor de poezie este Gautam Talukdar, de origine indiană, care a tradus unele dintre poeziile mele în bengaleză. Dr. Mohammad Awad Amer (palestinian) a apreciat și a tradus câteva dintre poeziile mele în arabă.
Cred că autorii arabi sunt foarte buni la poezie, romane și basme și că nu au ce să invidieze puterea scriitorilor latino-americani. Ceea ce le lipsește artiștilor astăzi este reclamă serioasă și adevărată. Lipsește autenticitatea valorilor. Se îngrijorează de sărăcirea și dispersarea sentimentelor.

Î. 5 – În opinia ta personală, ce aspecte lipsesc din romanele arabe pentru a deveni cărţi de succes citite la nivel internațional?


R. – Câtă vreme vor fi clicuri, interese economice și politice, invidie și aroganță, nimeni, sau doar unii, nu va fi salvat. M-am construit pe mine și în perioada în care Cultura era un lucru serios, iar Criticul a dat o părere sinceră și dezinteresată; astăzi toată lumea scrie despre orice.
Scrisul nu mai este o necesitate organică, ci o epocă la modă, o copiere generală a hârtiei tipărite și întotdeauna cei mai buni sunt cei care plătesc prețul.
Fără schimburi, fără angajament și fără sacrificii, nimic nu se construiește. Victoria nu poate fi obținută dacă nu se recunoaște înfrângerea, care nu este niciodată definitivă și rămâne provizorie într-o stare de trecație (nimeni nu poate ipoteca viitorul – ar fi ca și cum ai îmbutelia norii în deșert -).

Î. 6 – Ce părere ai despre Premiile Literare? Poate fi considerate la momentul actual un standard adevărat și onest al faptelor bune?


R. – Premiile literare, cele serioase, nu cred că mai există. Sunt puțini intelectuali și critici cinstiți. Lumea culturii se transformă într-un stand de piață, accesibil oricui, dar adevărata artă nu are nevoie să apară atunci când este așa.
Nu premiile (de la concursuri care sunt aproape întotdeauna pilotate) ci numărul de cititori fac un autor grozav. Cei care ar putea face publicitate unui autor valid nu o fac de multe ori, într-adevăr, când criticul însuși este cel care trebuie să scrie, el rămâne tăcut pentru că nu va recunoaște niciodată (de vanat și mândru pe cât este) că a cunoscut pe cineva mai bun decât; l.
În trecut, am participat rar la premii importante și am câștigat primele premii în bani pe care nu am fost niciodată să le adun. Dar sunt și oameni, ca mine, care se confruntă cu greutăți și sacrificii pentru a crea o revistă și a da vizibilitate unor nume mari precum Maram Al Masri (candidat la Nobel) care, de la Paris, ne-a scris mulțumit că a fost în revista „Le Muse”. ” revizuit de directorul nostru adjunct Stefano Mangione – mulțumindu-ne pentru găzduirea lui și pentru spațiul pe care îl acordăm poeziei și poeților. Spațiu care nu este refuzat autorilor minori pentru că fiecare are dreptul de a fi citit și nu exclus, ascuns sau ascuns înainte de vremea lor, așa cum se întâmplă adesea în această lume carnivoră.

Î. 7 – Ce înseamnă să scrii din punctul tău de vedere?


R. – Scrisul este, pentru mine, cealaltă încăpere a inimii, locul separat în care mă întâlnesc și îl ascult pe Dumnezeu Este motivul vieții, dar și speranța, de a ajunge la fratele cuiva, pentru că eu cred acea religie , ca și scrisul, este un întreg. Lumea are nevoie de unitate, cunoaștere, iubire, respect. Este lumină, natură, sânge, pasiune, cuvânt, împărtășire, știință, suferință, renaștere.
Schimbul cultural este foarte important dar nu pentru a apărea – umbrindu-i pe alții – (considerați rivali și concurenți), ci ca o îmbogățire unul pentru celălalt.

Î. 8 – Ce roman sau operă consideri a fi excepțională în cariera dumneavoastră literară?

R. – Întotdeauna am scris și am trăit în privat, deoarece cred că scrisul, ca și demnitatea, aparține „Sacrului”, iar cuvântul „Divinului”.
Lucrările mele au călătorit pentru mine, au fost întotdeauna picioarele și vocea mea.
Nu caut aplauze, dar scopul meu este să cuceresc inima cititorului, să-l fac să se simtă parte din ea, să las un mesaj care este un dar de respect și cultură, cel autentic, care nu are nevoie de tobe puternice, ci adevăr sincer, să fie lumina umanității, un adevărat dar al sinelui altuia, amintirea trecerii noastre, deși scurtă, pe acest pământ, dar infinită în afecțiunile pe care le lăsăm, și o mică amprentă, care este dulceața o cicatrice în istorie.
În acel sentiment că nu suntem dușmani, nu străini, nu concurenți, ci doar frați, ramuri ale aceluiași copac, copii ai vieții.
Nu m-am lăudat niciodată cu scrierile mele care sunt rezultatul unor experiențe, adesea dureroase, realizate cu enormă conștientizare și sacrificiu, pentru ca toată lumea să savureze „neființa” și „înțelepciunea înțeleaptă”, dar întotdeauna cu curajul de a face față provocărilor vieții chiar și când săgețile trec prin noi cu otrava și cruzimea lor.
Am început să public în copilărie în anii 70 în reviste literare naționale; din 1992 până în 2009 am publicat 11 cărți de poezie. În 2012 Volumul IV al Istoriei literaturii – „Personaje pentru istorie” – și o secțiune a fost rezervată autorilor arabi.
Nu aș putea favoriza una dintre lucrările mele în detrimentul celeilalte pentru că sunt ca niște copii pentru mine, egali și nu diferiți, parte din inima și sufletul meu.
Dar chiar și cele mai stricte reguli au excepția lor, așa cum se întâmplă adesea cu un nou-născut care are nevoie de mai multă atenție decât alții. Numai așa pot să citez primul meu roman „… Și îi vorbesc!” – care a obținut un succes enorm de critică și de vânzări. Poate că a fost imaginea fetiței de pe copertă, sub titlu, care a reușit să cucerească inima lumii („trauma și cuvântul”) prin privirea ei limpede și melancolică.
Apoi succesul cu continuarea „Nu-mi spune că am iubit vântul”, fierbinte de presă, care face înconjurul lumii – (o copie a fost trimisă dragului meu prieten și corespondent de la Cairo Dr. Wafaa Raouf).

Nu mă așteptam la acest mare succes și nici ca romanul meu să fie definit drept excelent și să-l proiecteze pe autor în firmamentul literaturii italiene” (G. Antonioli).
„Fiind considerată o eroină a zilelor noastre. Originalitatea romanului trebuie subliniată pentru subiectul care îl face unic în panorama mondială a tuturor timpurilor” (R. Piazza).
„Nu-mi spune că am iubit vântul” – Personajul absolut original și revoluționar al lui M. T. Liuzzo în fața oricărei scrieri clasice și moderne” (C. Olivari).

Î. 9 – Cum poate cultura să facă față ideologiei extremiste?

R. – Cultura este civilizație, cale, progres. Totul este posibil cu înțelegere, loialitate, respect, participare, claritate, schimb, învățare, iertare. Nu este slăbiciune.
Un trofeu ascuns în întuneric strigă fără să primească aplauze, nu reprezintă victoria în acel moment de exil, ci mai degrabă înfrângere. Ce rost mai are bucuria dacă nu avem cu cine să o împărtășim? Totul este temporar.
Sângele curge în venele fiecăruia dintre noi, cu toții simțim durere sau fericire.
Raiul este Dumnezeul tuturor. Cultura educă, nu înarmează, nu pedepsește, nu urăște, nu se ceartă, ci îmbrățișează plânsul unui vers sau al unui fragment dintr-un roman fără să se întrebe de unde vine.
Cultura este reînnoire, speranță, viitor, sensibilitate. Să le îmbrățișăm și să le trăim, fără să-i criticăm vreodată cu răutate sau să-i umilim. Ei sunt sângele lumii și spiritul vremii. – Și noi, copiii lor. Cuvântul este în poala câtorva și în mintea și gura tuturor. Și acel mesaj care traversează oceanul pentru a ateriza pe plajele noastre, pe care ne-o transmite resașul ca o navă cu pânze într-o sticlă.
Este gândul care traversează oceanul pentru a-și ajunge în oaza în deșert: VISĂ / printre palmieri / în deșerturi / valuri și lămâi. / Cămilerii / au burdufuri pline / de speranță / și inimile lor dincolo de dune. /
Anumite nopți, / când stelele / își lasă triumful / în lumina lunii, / corturile de beduini / deschid cearșafurile / și ascultă cântece îndepărtate / și cântece. /
El ține / în brațe / inima / pe alte praguri / poate o mireasă, / o fată, un copil… / care visează la crengi / la cireși înfloriți. (Maria Teresa Liuzzo din „Umbra nu învinge lumina” – 2006).


Maria Teresa Liuzzo

kultapogeum 2021 Toate drepturile rezervate