Jurnalistul și scriitorul Lucian Ciuchiță: Fragment din cartea ”Citadela nebunului”

Oamenii marginalizaţi vorbesc fără să fie auziţi, spun lucrurilor pe nume şi povestesc de ce s-a ajuns aici, de ce lumea şi-a pierdut speranţa, sau nu mai are nevoie de schimbare. Puţini sunt cei care opresc în acest loc şi îi ascultă, mânaţi mai mult de o curiozitate ciudată, nepăsători la suferinţă lor, intrigaţi de creaturile vorbitoare coerent, logic, dar de neînţeles pentru vulgul ghiftuit, apatic, cu ochi apoşi şi urechi blege care se ciulesc doar când aud cuvântul magic ” bani”!
De fiecare dată povestea lor începe cu geneza şi se opreşte în zilele noastre, nu vor să facă previziuni de frica unui viitor care se poate întâmpla oricând. Un viitor care se poate inspira din trăirile lor. Oricum, viitorul apropiat îi sperie foarte tare, pentru că nu se vede în zare fumul alb al vulcanului şi nici barometrul social nu indică un nivel maxim al suportabilităţii.
Şi atunci discută despre tăcere, apoi tac unul câte unul. În alte zile, cel mai nebun dintre ei le spune că tăcerea despre tăcere este numai pentru ei, dar pentru ceilalţi trebuie să rupă tăcerea. Predica acelui Nebun se aude ca un ecou, iar mintea celor fără prejudecăţi o primesc cu teamă şi o ascund într-un sertăraş îndepărtat, pierdut în circumvoluţiunile din ce în ce mai plate ale unui creier amorţit. Fără nicio frică de Sistem, Nebunul le spune povestea:
„Dumnezeu a creat lumea în 6 zile şi este greu să percepem măreţia informaţiei primordiale dacă nu înţelegem o lucrare de transformare interioară, ori necesitatea unui viitor mai sigur pentru generaţia următoare! Răspunsul imediat este rece, fals şi are o tentă de terapie emoţională, numai acceptarea interioară a realităţii are o doză de puritate-adevăr şi poate genera ecoul sinelui, care să ofere o cale de mijloc în propria viziune de ocolire a răului care se extinde şi acaparează lumea! Este înşelătoarea linişte a tăcerii care se abate meschin asupra noastră, acea pasivitate colectivă care domneşte peste oamenii înfricoşaţi, neputincioşi şi laşi, alimentată de mediocritate şi false speranţe că va fi mai bine… Ce se întâmplă în momentul de faţă în această lume este ca o tragedie din Grecia antică, doar că actorii suntem noi şi nu mai facem diferenţa dintre scenă şi realitate! Este o dramă-terapie privită ca o soluţie pentru cei care au avut experienţe traumatizante în viaţă şi nu mai pot comunica prin cuvinte. Sunt cei care îşi aleg limbajul nonverbal şi dau din mâini disperaţi că nu-şi mai găsesc cuvintele potrivite, aşa cum comunicau oamenii primitivi după descoperirea focului! Alţii îşi interpretează rolul într-un teatru al absurdului ca nişte actori amatori, ori ca mimi într-o comedie a momentului în care autoironia este de succes. După capacitatea de decelare a fiecăruia se aleg modalităţi diferite de exprimare, poate mai facile şi bine ancorate în contextul dramei pe care o trăim din plin. Este o falsă impresie de siguranţă interioară, doar o supapă de refulare a exprimării emoţionale şi o cale sigură spre dezastru! De ce nu se întâmplă ceva bun şi corect în această lume? Doar răul se perpetuează sub diverse forme pe care nu le mai distingem şi le confundăm cu ceva bun şi normal, suntem chiar atât de incorecţi cu noi înşine? Și dacă NEBUNUL are dreptate??
„Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da, caută şi vei afla!”
Cine, cum, de ce, pentru cine, de cine, cu ce şi, mai ales, CÂND?