Mihai Cătrună: Un spirit liber și un artist care exprimă autenticitate. O recenzie scrisă de poeta italiană Maria Teresa Liuzzo

Pictor, grafician, ilustrator, care prin expresiile sale spetaculoase şi tehnicile dificile ale operelor în creion ce surprind nevinovăţia copilăriei pănă la vărsta maturităţii, a făcut din pictură propria sa viaţă. În acestă indiferenţă atroce care traversează secolul nostru şi războaiele fratricide, el şi-a modelat viaţa cu culorile poeziei, care este modul său dea a trăi creând; pasiunea care il guvernează şi îl urmăreşte în fiecare linie- care, deşi abstractă, îl atrage ca o femeie ce îl iade mână ţi îl introduce în inima naturii, într-o atmosferă magică, vie, universală. Mihai Catruna este un adevărat artist, este un ghem poliedric de bucurie şi durere, luciditate şi abilitate care transformă în pasiune, talent şi artă.

Tehnica sa este perfectă. Reuşeşte să ţeasă fire de lumină din oase de lună şi fărâme de stele, îndepărtând tensiunea dintre a fi şi a exista.

Ne propune o agitaţie de chipuri adesea feminile care ne capturează uimirea, cu priviri aprinse ca aurorele boreale printre gene, care îndepărteză frica de inconştient şi eterna frică de mare, şoapte de alge căzute în plasă, sirenele perfecte şi vii ce emană dintr-o gură primăvărească de trandafiri.

Mihai Catruna este un artist de apreciat, un personaj de susţinut, un nume de răspândit, un pictor care iubeşte frumuseţea, care reuşeşte să picteze chiar şi o picătură de rouă transformănd-o într-un curcubeu ce disipă spinii de pe tulpina sa. În artist există un văl de mister, tristeţe, fericire, speranţă, tandreţe, credinţă.Un imn închinat umanului şi divinului care nu are nevoie de aplauze.

Fiecare operă parcă ne vorbeşte prin atitudinile sale, prin liniile moi, senzuale, perfecte. Fiecare urmă ne conduce către sufletul său, deoarece în fiecare portret pe care îl realizează există tenacitate şi, pe căt de perfectă este frumuseţea care face stilul unic, inconfundabil, pe atăt ni se pare de neajuns, ireal.

Lumea constelaţiilor este un partener de călătorie prin intermediul căruia reuşeşte să surprindă emoţia ce traversează privirea fiecărui chip şi care îi captează atenţia, depăşeşte tăcerea într-un gest ascuns şi taciturn. Artistul este înzestrat cu o sensibilitate extraordinară, iar în melodia tăcerii îi întălnim privirea secretă, complice şi pătrunzătoare. Pupilele sale, ca nişte perle printre gene, recunosc plaja cu scoici pe care doar el ştie să o traverseze dincolo de firul secret şi impenetrabil al orbitei sale. Un dar pe care doar cei aleşi au privilegiul de a-l poseda pentru a avea acces la „dincolo”-ul său.

Iată că el singur reuşeşte să traverseze frumuseţea contaminată a fiecărui fragment, prin talentul şi măiestria incontestabilă care îl disting. Graţia sa defineşte fiecare linie, îmbrăcănd-o în perfecţiune fără a da greş vreodată, captând în fiecare suspin, privire, tăcere , umanitate şi spriritualitate: de la frumuseţea tinereţii la vănt, la apa unde totul, mişcându-se, curge ca în timp (Heraclit). În privirea femeii, artistul găseşte universul şi devine subiectul principal, prioritatea sa însemnând musică, mişcare, suspin, natură. Un eden care îl captivează, implicându-l şi transformându-l pe pajişti înflorite, copaci, lacuri, ceruri, nori. Dar experienţa sa înseamnă şi tristeţe, suferinţă, aşteptare, speranţă, aşa cum talentul său inconfundabil, extraordinar, o demonstrează.

Fiecare trăsătură este o măngâiere care ne invită să trăim fără a veghea. El ştie că arta este un chin, dar şi vocea timpului. Este angoasa renunţării, a suferinţei, a sacrificiului, dar şi extazul fericirii pe care o atingere de clasă, prin formele care se întălnesc, făcându-l unic, special, ca spirit al timpului în istoria Umanităţii, depăşind invizibilul unde timpul îşi poartă virtuţile şi pasiunile, casa uitată, patul răvăşit, vocea care revine ca un căntec de leagăn al inimii.

Uneori ai impresia că te pierzi în ceruri de purpură şi pajişti de maci şi de grâu, dar iată că arta, ca o sentinelă, ne ia da mână şi ne conduce într-un templu al frumuseţii acerbe sau mature, unde predarea este superbă şi depăşeşte realitatea, făcând pânzele sale superbe şi nemuritoare.

Flacăra este mereu vie, în inima nopţii, ploaia ascunde umbrele.Timpul oscilează între bătăi de inimă şi o sclipire de geniu abia trezit.

Artistul nostru tese sufletul luminii, iar noi devenim vizibili prin durerea vieţii şi ne regăsim în expresiile sale spetaculoase, în tehnica dificilă a operelor sale în creion, în nevinovăţia copilăriei şi în frumuseţea matură care nu apune niciodată, aşa cum soarele dă viaţă făcliei eterne a artei.

Maria Teresa Liuzzo

Share on Facebook

Tweet