***Editie online: Anul nr. III

februarie 14, 2025

După marea sărbătoare de la 1 martie, când peste o sută de elevi din capitala moldavă au venit la Cenaclul „Grai Matern” de la Biblioteca „Transilvania” să-i aducă fiecare câte un mărțișor poetului drag, într-un buchet magic de cântece și un recital impunător din poeziile poetei Renata Verejanu, acest „scurt eseu despre Renata Verejanu” de acum câțiva ani, se potrivește de minune.


Renata Verejanu este o poetă a Magiei

(Magia soarelui din fântână sau despre Magia Speranţei)

  Renata Verejanu este o poetă a Magiei. Renata Verejanu este o poetă a Speranţei. Lumile ei poetice te cuprind pe negândite. Te prind în vârtejul metaforei. Îţi schimbă până şi numele, respiraţia, gândurile. Renata Verejanu are o forţă metaforică rară. Ea construieşte acolo unde alţii dezidesc. Ea ridică un fuior de lumină acolo unde alţii cultivă penumbra. Ea se încăpăţânează. Ea luptă. Ea spune. Ea strigă. Metafora ei este ecou. Ecourile pe care le reverberează Renata Verejanu în lumea largă au forţă. Trec prin ferestrele închise. Deschid casele ferecate. Casele gândurilor ferecate.

            Renata Verejanu spune, deschis, răspicat, cu iubire, cu fervoare. Ritmul ei poetic devine maiestuos de multe ori. Fanfarele ei trec pe strada mare vălurând cu alămurile lor regimul diurn, regimul nocturn, inima. Inima păstrează un loc central în poezia iubită de Renata Verejanu. Inima ei pulsează. Inima ei transmite lumii întregi mesajul ei de iubire. Inima ei spune tuturor adevărul. Poate că adevărul ei doare. Poate că pe unii îi sperie. Poate că-i chiar îngrozeşte pe unii. Ei şi? Renata Verejanu vorbeşte oamenilor despre frumuseţea inimii. Renata Verejanu vorbeşte lumii întregi despre frumuseţea iubirii. Renata Verejanu vorbeşte tuturor cu o voce curată, limpede, puternică. În poematica ei, Renata Verejanu aruncă soarele în fântână pentru ca mai apoi, sorbind apa, oamenii să cunoască Magia.

            Renata Verejanu vorbeşte prin metaforele ei acvatice despre Speranţă. Ea cultiva Magia Speranţei pretutindeni pentru ca cei care trebăluiesc în penumbră să fie puşi în lumină. Magia Speranţei ne prinde pe negândite în văluririle ei aducându-ne mai aproape de adevăr. Renata Verejanu ştie că adevărul doare. Renata Verejanu ştie că adevărul e incomod de multe ori. Renata Verejanu ştie că adevărul arde răul. Renata Verejanu ştie că adevărul e antidot la nelume, la neiubire, la nelumină. Dar ce e nelumea? Dar ce e neiubirea? Dar ce este nelumina? Magia Speranţei face să ne clocotească sângele în vine. Magia Speranţei ne apără de rău. Magia Speranţei pare să fie şansa noastră de a fiinţa înspre lumină. Acolo ne duce Renata Verejanu, către lumină. Soarele pe care Renata Verejanu îl aruncă în fântână e mai mult decât metaforă. E un semn. E un semn al unei poematici de forţă. E un semn viguros. Pentru că Renata Verejanu nu umblă cu jumătăţi de măsură. Pentru că Renata Verejanu nu face nici un fel de compromis. Ea glăsuieşte în inima magiei. Ea spune în inima magiei. Ea luptă în inima magiei.

            Renata Verejanu este o luptătoare adevărată. Iar poezia ei este strigăt, este dangăt de clopot, este larmă de iubire. Renata Verejanu aruncă soarele în fântână semn că noi oamenii trebuie să avem curaj. Căci lipsirea de curaj ne face nevolnici. Căci lipsirea de curaj ne trânteşte în genunchi. Şi atunci? Ce ne-ar mai rămâne? Dar nu. Vom citi poezia aceasta îmbărbătându-ne. Vom inspira această poezie. Iar această poezie va fi mereu inima noastră.

Renata Verejanu este o poetă a Magiei.

Renata Verejanu este o poetă a Speranţei.

Renata Verejanu este o poetă a Inimii.

O poetă care ştie să lupte pentru adevăr. O poetă adevărată, neînfricată care dă metaforei un suflu nou, proaspăt, puternic, plin de speranţă.

Ovidiu Bufnilă,

scriitor,  România


Anotimp sufletesc

în memoria mamei Ana

Așa senină ploaie am văzut o singură dată:

Ascunsă de copii, plângea în sine mama…

Și zarea înalt aprinsă de-atunci e înlăcrimată,

Și plânge uneori fără să-și deie seama:

Ce anotimp domnește în vorba omenească,

Și cum se simte spicul în ochi-aprinși rodit?

Nereținându-și jalea,

fulgerul trimis e să lovească

Cerul sufletesc de nori răutăcioși acoperit.

Așa senină ploaie… dar uite că nu trece,

Ci în dureri adânci pâraiele-și revarsă,

Și îmi rănește graiul dansul ei cel rece –

Și eu, copil naiv, o tot adun în plasă,

Așa cum ochii mamei îi tot adun în mine

Cu tot ce au văzut în viața lor frumoasă, –

Dar ochii părintești, în loc să mă aline,

Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.

din volumul „Inventarierea simțurilor”, 1997


Niciunde

Şi mai zic,

că sunt mândră în sufletul tânăr…

Altă bogăţie unde să fie?

Cine-mi răspunde?

Niciunde…

Iertarea se ţine de mine din copilărie

Şi cerul iubirii în furtuni mă ascunde…

Și plouă prin mine:

Niciunde… Niciunde…

Sufletul tânăr ştie s-alinte, în siguranţă

Şi gânduri frumoase, senine, fecunde…

Îmi împrospătează sângele

cu puţină speranţă…

În inima mamei e cald ca niciunde…

Şi ce mândră am fost în sufletul tânăr,

În prima mea dimineață…

Unul, Soarele, ştie tăcut a pătrude

Adâncul plin cu iubire şi viaţă…

Cine-mi răspune?…

Niciunde…

Niciunde,

Rogu-te, de dragostea-mi nu te ascunde

Nor sihastru, politizat

De câte ori te-am iubit –

Atâtea secole te-am botezat

Sub privirile celor ce nu li-i dat a iubi.

După ce îţi trăieşti pe deplin adevărul

Nu ai unde ascunde mirarea

Ce pârjoleşte zarea sufletului tău

Din care frumos mă inspir…

Cine mă aude?

Răspunde!

Bat clopotele destinului meu:

Niciunde…

din volumul „Înnobilarea acestei lumi”, 2021


Soarele din fântână

După ce se ia ultima găleată de apă

Și ziua curge într-un amurg aprins

Soarele din fântână închide a sa pleoapă

Precum lumina sângelui durerile și-a-nchis.

 În această singurătate modernă

Medicina nu-și dă aportul :

Singură viață, Singură moarte.

Singur –totul.

Cei ce merită să pășească în mileniul viitor

Singuri și ei mai totdeauna

Poate că se nasc târziu după ce mor

Pe unii îi naște soarele, pe alții – luna.

 Apoi, de la naștere până la moarte

Unii răspândesc lumină, alții – ceață grea.

Scrieți câteva rânduri aici, mai departe

Până scot găleata din speranța mea

din volumul  „Ofrndă omeniei”, 1980


Acuarelă

Trag plapuma ruşinii pe corpul meu bronzat:

O, cum mai latră gerul, trezind întregul stat.

Strâng pumnii disperării sub capul meu, fierbinte

Nu cred să te iubească de astăzi înainte

Aşa altcineva.

Ci visele ca mrejele, ca un desiş ghimpos…

Trag plapuma, trag pielea dezvelindu-mă până la os,

De parcă-ar stărui cerul în carnea-mi să se împlânte,

Ca-n mine tinereţea o viaţă să tot cânte.

Ci alt vis mă trezeşte, mă lasă pălmuită,

Şi ca nicicând bogată, şi ca nicicând iubită…

Eu dintr-un vis în altul aş trece nopţi întregi

Când ochii tăi senini – ascultătorii regi,

Mi-s pază lângă buze, şi-mi însoţesc silaba…

Ca fiarele nicicând să-şi vâre-n cântec laba.

din volumul „Stema destinului”, 1980


Vânzătorul vârstelor

El vinde un zvon, cum că nu mai plouă

Adâncul oglinzii în care ne schimonosim.

Vinde anotimpuri, vre-o două

Neterminate, ca ziua în care murim.

El ştie ce caută, în preţ e priceput.

Un colind uitat păstrează la îndemână,

Şi vinde c-o privire – un zâmbet cărunt

Fost tânăr un an ori o săptămână.

A vândut zile sărbători, a vândut multe…

Cine ştie câte nopţi mai are sub tejghea…

Erup, nemişcătoare, orele trecute

În văpăi vândute, ce nu pot striga.

din volumul „Vânzătorul vârstelor”, 1980


Pot rămâne o viață

în folosul aromei de tei

Nici un pas în direcții bizare

Nici o zi lipsită de curaj, de scântei

Dorul nu l-am dat în gaj unui răsărit de soare –

Să rămân pe-o viață în folosul aromei de tei.

Nici o oră în afara bunului simț

Nici un gest ce-ar provoca dezamăgire –

Pot rămâne pe-o viață în folosul aromei de tei

Anotimpurile toate să se mire,

Nu mi-am propus s-ajung la capătul lumii

Nici să mă înalț pe umerii semenilor mei

Demnitatea mi-au dat-o străbunii –

Pot rămâne pe-o viață în folosul aromei de tei.

Atât de-ndrăgită în chipul de mamă

Atât de senină în surâsul acestei femei –

La orice vârstă, la treceri de vamă –

Pot rămâne pe-o viață în folosul aromei de tei.

din volumul „Provocați-mă să devin genială”, 2010


Toţi bărbaţii

Toţi bărbaţii

Care au trecut prin inima mea –
Unii în fugă,
Alţii reţinându-se îndelung –
Ar putea şi azi să mai revină
Cel puţin
Pe frunte să lase un sărut.
Toţi bărbaţii
Din vina cărora
Inima mi-e palidă deseori
Ar putea să intre
În una din pagini
Cu ocazia acestei sărbători.
Ar putea să recunoască măcar unul
Că în umbra mea i-a fost comod
(Şi un sfat a reţinut precis),
Şi apoi să-şi ia în mâini destinul
Prins la pieptul meu
Precum un bold.


Toţi bărbaţii…
Aş dori, chiar toţi –
Unii tineri, veseli,
Alţii deja morţi…
Să mă ierte,

când nebună cer –
Stropul meu de aer,

palma mea de cer.

din volumul „Iubirea pe toate le vede”, 2000


O stradă

O stradă s-a înfipt în noapte,

adânc, pe totdeauna.

O smulg cu câte-un pas, dar nu-mi ajung puteri.

Şi cine să-mi ajute: statornic râde luna

Fără să reîntoarcă timpul dus în ieri.

O stradă în noapte –

o sinceră iubire omenească…

Şi-n grabă – trecătorul, mai tânăr ca lumina –

Vai, nici un accident n-o să-l ocolească

Şi nici un trotuar n-o să-i întindă mâna.

O stradă ce ne îndeamnă, un mers fără sfârşit

Absoarbe frumuseţea uşilor deschise –

Doar cel mult aşteptat în stradă n-a ieşit,

Mirat rămase în casa lui de vise.

Oboseşte pasu-mi de atâta înţelepciune,

De atâtea sfaturi câte mi se aduc –

Se lărgeşte strada, şi nu mi se supune,

Pâraie curg şi fiecare pas se face un uluc.

din volumul „Virgula amendată”, 1980


Oftat închis în auz

Mi-am turnat vorbele în palme, poftiţi:
Voi, patru anotimpuri flămânde de mine,
Serviţi.
Istovită de anii mei, nu încap în nici o oglindă
A celor patru zări; ca focul în lemne
Surâd blândă.
Oftatul, din suflet eliberat, s-a închis în auz…
Nu-l goneşte nici o rugăciune, nici o sudalmă
Preludiu confuz.
M-am răspândit ca un zbor neterminat
Din casă în casă, din palmă în palmă –

M-am înălţat
În numele de Mamă.

Din volumul „Dreptul de Mamă”, 1993


Ce aş putea fi, decât un adevăr

Ce aş putea fi, decât un adevăr

O speranţă a unui neam frumos…

Ce aş putea fi, decât o clipă

A timpului reântors.

Ce aş putea fi, decât libertatea

Pentru care-am muncit o veşnicie,

Pentru care-am pledat un veac

Şi cu care zilnic iubirea

Îmi hrănesc, şi mi-o îmbrac.

Ce aş putea fi, precis nu un gangster

Şi nu traficant de copile

De pofte nocive devastat

Și zile umile…

Ce aş putea fi pentru semenii mei

Care nu au deprins zborul înalt –

Nu stăpânul unor mișei,

Și nu un destin decapitat.

Ce aş putea fi în amiezile pline,

De mari speranţe din inima ta –

Poate că numai o şoaptă

Ce-o viaţă poate salva.

Din volumul „a Munci, a Iubi, a Trăi”, 2007



kultapogeum 2021 Toate drepturile rezervate