Scriitorul și jurnalistul Lucian Ciuchiță: Fantezii literare (fragment din romanul ATRACIUS)

Trebuie să mă împac cu ideea că acesta mi-a fost destinul… că aici şi acum se va încheia totul. Şi, culmea, poate ar trebui să fiu mulţumită că voi muri printre stele. Pe Pământ ar fi fost o dorinţă aprinsă, un gând frumos la care oricine visează să fie… când se va întâmpla. De mii de ani omul vrea să ajungă la stele, să exploreze Universul, să colinde printre galaxii şi să devină nemuritor, după moarte… Şi, acum, când am această unică ocazie să „ating” Cerul, nu să-l privesc de jos, de pe Pământ, în nopţi senine, ar trebui să fiu în culmea extazului, nu să-mi fie frică de „nemurirea de după.” Mă tem, acum tot mai puţin, şi de necunoscutul ce mă aşteaptă, dar chiar sunt o privilegiată, fiind o prostie gândul ce m-a străfulgerat, comparându-mă cu un pasager ce se află pe un avion în vrie. Este o mare diferenţă între ce se întâmplă acum, aici, pe nava extraterestră şi prăbuşirea unui avion de linie, plin cu pasageri, care se grăbeşte să atingă solul în mare viteză! Acolo, în acel avion blestemat ori predestinat (depinde de interpretarea fiecăruia), nu poţi să fii fericit şi să te gândeşti la stele şi frumuseţea lor, la locul tău printre ele, ci doar îngrozit de brutalitatea cu care se va sfârşi viaţa ta!
Timpul parcă s-a oprit! Secundele au rămas blocate într-un orologiu celest care nu dă semne că ar vrea să-şi continue cunoscutul „tic-tac”, care împroşcă stropi de timp pe cadranul Universului.
Zilele şi nopţile par să se comprime.
Luminiţe şi pete de întuneric convieţuiesc deopotrivă, fără căldură şi frig, asemeni unor buchete de culori ce se etalează pe un ecran imens, ca o imagine panoramică, dar care, brusc, se transformă în alte ecrane mai mici, şi fiecare, se deplasează de la stânga la dreapta, mai întâi uşor, pentru ca, mai apoi, cu o mare viteză să se piardă undeva, în depărtarea nemărginită.
Timpul poate pare inert, poate chiar este, dar stelele strălucesc în continuare.
Ochii Celestei se închid uşor, pleoapele îi devin tot mai grele.
Ultima imagine de pe retină se stinge precum flacăra unei lumânări în bătaia vântului… apoi întunericul se aşterne în valuri pufoase.
Beznă totală.
Dintr-o dată se face lumină.
Cât timp a trecut, nimeni nu ar putea nici măcar să aproximeze.
Şi, dacă ar face-o… ce unitate de timp ar folosi… pământean sau celest?
O spirală luminoasă străpungând întunericul, ridicând voalul pleoapelor şi genelor lungi, îi deschide ochii „frumoasei adormite.”
„Acesta este galaxia noastră, e Calea Lactee!” izbucni Celeste, bucuroasă de parcă îşi vedea propria casă.
Da, dar deja nava extraterestră ieşise de mult din zona galaxiei „Calea Lactee”, care acum se vedea ca o imagine 3d surprinsă, într-o noapte fără nori, de telescopul ESO.
Secundele spaţiale, altele decât cele de pe Pământ, păreau îngheţate, dar, deşi nu erau nici măcar „adormite”, niciunul dintre pământeni nu ar fi trăit momentul altfel decât cu o senzaţie stranie că TIMPUL s-a oprit.
Tăcerea şi liniştea cele mai profunde îmbrăcau în mantia lor nava atracienilor.
În depărtarea anilor cosmici-lumină, câţiva pulsari emit regulat raze de speranţă în direcţia navei, ca un far îndepărtat în aşteptarea unor corăbii plecate de mult în călătorii temerare.
https://www.libris.ro/atracius-lucian-ciuchita-ECU978-606…
Autor-Lucian Ciuchiță
