Scriitorul și jurnalistul Lucian Ciuchiță: O iubire indicibilă (Fragment din cartea Plutonul nătăfleților și alte povestiri)

Participa la o recepţie princiară, îmbrăcat în frac şi purtând pe piept medalii valoroase, obţinute de la Mari Instituţii Culturale. Prezenţa lui eclipsa multă lume; era de ajuns să pătrundă în sala de bal, că până şi candelabrele să fie invidioase pe lumina pe care o afişa cu multă naturaleţe.Doamnele suspinau când îl priveau, tânjind după o noapte pe care şi-ar fi dorit-o răvăşind aşternuturile cu el; iar domnii, cu bucurie, îl invitau să li se alăture la o partidă de poker sau twist. Şampanie franţuzească, caviar şi alte delicatese, melanj între opulenţă şi viciu, o lume aristocrată cu multe capricii, … o stare de fapt pe care, desigur, o ştiţi şi dumneavoastră că nu este doar o fabulaţie.
În acea atmosferă de fast şi-a făcut apariţia şi o actriţă celebră la vremea respectivă, care, punându-şi în valoare şi talentul actoricesc, părea foarte dornică a capta întreaga atenţie a invitaţilor, fiind de subliniat că pe seama ei înfloriseră destule poveşti cu iz de alcov… toate adevărate.
De o frumuseţe răpitoare, nici nu avea cum să nu reuşească ce îşi propunea, mai ales să-i înnebunească pe bărbaţii care uitau de soaţele lor şi rămâneau împietriţi când diva le trecea prin faţă, chiar şi fără să îi bage în seamă.
Fatala femeie, de regulă, nu le dădea nicio atenţie, dar se juca uneori, incitându-i şi mai tare, cu anumite gesturi
prin care îşi etala senzualitatea şi frumuseţea, din plin ajutată de rochia ei bleu pâle, cu paiete, mulată pe un trup de veneră.
La un moment dat, l-a zărit pe misteriosul cavaler şi l-a privit insistent, transmiţându-i un zâmbet discret, ca o undă de chemare.
Privirile celor doi s-au întâlnit şi stelele de pe cer păreau că sclipesc în ochii lor.
El, după câteva momente de extaz, a ieşit din sala de bal, cu paşi siguri, îndreptându-se spre un balcon care părea că îl aştepta să-i ofere puţină linişte.
La scurt timp, a simţit o vibraţie surdă, ca o adiere blândă pe poteci… în spatele lui apăruse, ca o nălucă, frumoasa actriţă.
Balconul era mai mare decât cel din Verona, dar cei doi păreau predestinaţi să joace în piesa Romeo şi Julieta…
Cel puţin, la prima vedere, aşa părea întâlnirea lor, şi, cum cortina era ridicată, se puteau trezi oricând cu aplauze la scena deschisă.
Dar, nu, nu-i vedea nimeni, erau deopotrivă actori şi spectatori… doar ei doi şi cerul înstelat deasupra lor…
Câteva secunde s-au privit în tăcere, secunde care ar fi putut să înghită ani de căutări, apoi ea, cu un aer dezinvolt a făcut primul pas:
– Bună seara, stimate domn! Sunt …
– Bună seara, ştiu cine sunteţi… încântat să vă întâlnesc într-o asemenea împrejurare…
– De poveste, aş continua… potenţial cu final fericit… dacă şi dumneavoastră simţiţi la fel…
– Nu-mi vine să cred câte surprize îţi oferă viaţa şi, totodată, câte întâmplări – unele bune, altele mai puţin –nici nu mai contează de care… sunt atât de multe prin care trebuie să treci în periplul tău existenţial, încât îţi este dificil să realizezi, că, până la urmă, povestea ta va avea un final fericit…
– SUPERB! Am băut o cupă de şampanie şi îmi simt neuronii laşi cum dezertează din războiul gândurilor. Mă simt mai fericită decât ieri şi, contrar aşteptărilor, lumea nu s-a schimbat în bine, de unde şi Pământul pare mai trist chiar dacă decretase o stare de fericire… Planeta este vie, cine nu cunoaşte acest lucru? Dar nu poate să impună armonia în sufletele noastre lipsite de echilibru primar, iar rocile milenare nu permit să înflorească crinii în stratul de praf şi nisip încins… Şi atunci, se răzbună, ne trage nişte suturi direct în …
– Observ, ce-i drept cu multă admiraţie şi uimire, că nu sunteţi numai frumoasă, ci şi posesoarea unei minţi sclipitoare… Aş continua, dacă îmi este permis, cu un poem care, sper, să fie în rezonanţă cu… dar fără legătură cu şuturi… poate cu fluturi albi…
Sunteţi un ciob din oglinda vieţii mele,
Sunteţi picăturile mele de lacrimi în paharul suferinţei şi al nostalgiei,
Sunteţi umbra mea pe un perete albit de incertitudini,
Un bulgăre care descarcă muntele de patima zăpezii,
Apa ce macină tenacitatea pietrei,
Vulcanul ce numai cerul îi opreşte vâltoarea magmei,
Pământul saturat de cei fără suflare care îngroaşă stratul destinat florilor…
Sunteţi mai mult decât credeţi că sunteţi…
– M-aţi lăsat fără grai, stimate domn… Atunci când crezi că totul s-a sfârşit, că nu mai există nimic bun pentru tine, că viaţa te-a încercat nemilos cu situaţii ce păreau insurmontabile, când disperarea atinge cote înalte, apare de nicăieri… EA… dragostea!
Şi niciodată nu vine singură, pentru că nu este solitară, apare însoţită, ţinută strâns de mână, încurajată să înainteze, să pătrundă în suflete…
– Ajungi la o vârstă şi îţi dai seama că viaţa e prea scurtă şi trece mult prea repede şi nu mai ai timp să simţi, să trăieşti cu adevărat…
– Să înţeleg că dacă vă invit la mine acasă, să petrecem o noapte minunată, îmi veţi onora invitaţia? Sper că nu v-am creat impresia unei curtezane?! Eu nu simt acest lucru…
– Suntem ceea ce simţim şi ceea ce împărtăşim celorlalţi… problema nu suntem noi, doar ceea ce văd alţii în noi! Încercăm să transmitem o stare, dar percepţia celorlalţi poate schimba total sensul celor transmise…
Apoi, domnul, şi-a ridicat privirea în sus… Pe cerul fără niciun nor se distingeau miliarde de stele… o căută disperat pe una anume, fiind convins că fiecare om are o stea numai a lui…
Îşi aducea aminte o secvenţă din copilărie, când, într-o seară senină, la fel cum era şi cea de acum, s-a întins pe iarbă, cu faţa în sus, spre cer. Nu vedea decât stelele care sclipeau deasupra lui în nemărginirea Universului.
A simţit ceva ciudat, de parcă ar fi căzut în sus… ca şi cum gravitaţia dispăruse de pe Pământ şi acum era absorbit de magnetismul stelelor. O stare ciudată pe care nici raţiunea şi nici fizica nu o poate explica … Senzaţia căderii în sus!
Aceeaşi senzaţie trăia şi-n prezent, senzaţia căderii în sus revenise şi părea să-l cuprindă acum…Cădea în gol?, cădea în sus?… greu de definit…
Era astrul lui, ori descoperise involuntar o altă stea, cel mai probabil a femeii misterioase care îl invitase acasă, la conacul ei?
Dincolo de experienţa din copilărie, care se repetase până la un punct, acum se mai produsese ceva …
Avusese parte de o revelaţie!
–Vă mulţumesc pentru invitaţie, a răspuns fără ezitare cavalerul gândurilor… dar, din păcate, nu pot să vin… nu neg a simţi acelaşi lucru ca şi dumneavoastră… dar vreau să fiu liber …
”Cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine”(Immanuel Kant) mă opriseră să merg mai departe, într-o aventură de-o noapte, ori pentru mai mult… Nimeni nu va şti ce s-ar fi putut întâmpla dacă aş fi onorat invitaţia. Şi, totuşi, cred că am acţionat corect, căci dincolo de aparenţe se află oceanul incertitudinii, al clipelor care nu te fac mai fericit, ci îţi complică existenţa. O clipă de amor ce se putea transforma în regrete profunde, proiectate probabil pe toata durata vieţii. Liniştea infinitului cosmic mi se prelinsese într-o secundă de linişte interioară, de ajuns cât să înţeleg că toate sunt numai deşertăciune… Un spectacol efemer în care am refuzat să fiu un umil actor. Acum, pot privi totul de la distanţă, detaşat, ca un spectator care ştie ce se va întâmpla, care intuieşte că finalul nu va fi unul fericit, de fapt, un om care ştie că dramele se nasc din cauza noastră şi a incapacităţii de a vedea realitatea goală, acceptând cu prea mare uşurinţă himerele care creează false percepţii şi aşteptări.
Misterioasa femeie m-a privit realmente uimită, până atunci nimeni nu o refuzase…
( Plutonul nătăfleţilor şi alte povestiri, de Lucian Ciuchiţă)
