Viața lui Mihai Eminescu, autor George Călinescu

Prima parte

„Rămas pe drumuri, hărțuit de răutatea oamenilor și cu o neîncredere în viitor pe care împrejurările păreau c-o îndreptățesc, poetul aleargă să se adăpostească pe la prieteni. Bojdeuca țărănească a lui Creangă din mahalaua Țicăului, unde noaptea lătrau câinii ca la sate, îl primi cu o voie bună care alina rana lăuntrică a lui Eminescu, răscolită de curând și de moartea Ralucăi Eminovici(15 august 1876).În cerdacul de din dos al bojdeucii, Creangă și Eminescu dormeau–era vară–sau vegheau vorbind de strâmbătățile lumii, de <<canalia liberală>>și sfârșind cu snoave și recitări de versuri. Eminescu suferea însă când era vorba să cadă pe spinarea altuia, oricât de bun prieten i-ar fi fost și aspra mândrie că în această țară merita să-și câștige onest existența îl umplea de turbare ori de câte ori se vedea constrâns să recurgă la serviciile cuiva.

Junimiștii îi găsiră, cu multă greutate, o îndeletnicire și umilă și prost retribuită, aceea de redactor–administrator și corector al unei gazete intitulate Curierul de Iași, care era, împreună cu Tipografia Națională, proprietatea unei tovărășii alcătuite din Nicolae Gane, Alexandru Stoianovici, Iacob Negruzzi, Eugeniu Filipescu, Ștefan Vârgolici, Teodor Balaiș și Anton Naum. Pentru 100 și mai târziu 150 de lei pe lună, redactorul coordona materia oficială a gazetei, ce nu era decât un buletin al publicațiilor Curții de Apel din Iași și alcătuia și pagina politico-literară, făcând cronica politică, economică, teatrală și celelalte. Deși munca la această gazetă, pe care poetul o numea în dispreț <<foaia vitelor de pripas>>, era lipsită de orice satisfacțiuni morale și materiale, Eminescu a scris articole așa de pline de de conștinciozitate și de doctrină, încât ne este penibil să ne gândim că o activitate atât de remarcabilă s-a irosit în coloanele unei foi obscure.

La o masă simplă de redacție, cu foarfecele alături, Eminescu compila acum, abstras de orice zgomote ale străzii, informațiuni, cronici și articole, lipea fragmentele tăiate din alte publicațiuni și făcea corecturi, stând în legături strânse cu duhul de cerneluri al tipografiei Naționale. Și culme a modestiei, nici acum și nici mai târziu el nu și semnează articolele, văzând în ele o îndatorire, iar nu o satisfacțiune. El a scris aci la cronica externă și internă o mulțime de considerații politice asupra problemei românilor de pretutindeni, în legătură cu probabilitatea trecerii armatelor rusești prin țară, diferite articole privitoare la chestiunea evreilor pământeni, admirabile și lucide articole de politică externă, în care raportul României cu statele înconjurătoare era intuit cu agerime la momentul istoric respectiv (Planul unei confederațiuni balcanice, Românii și Austro-Ungaria, Turcii și Europa, Dualismul și federalismul în Austro-Ungaria), comemorări naționale depășind prin impetuozitate efemeritatea unui articol de gazetă (Grigore Ghica-voievod), însemnări economice, pe cât de competente, pe atât de organizate în chipul unei doctrine încheiate(Industria națională românească, Buna gospodărie bătrânească, Înstrăinarea industriei românești).Aci a publicat și niște observațiuni critice împotriva d-rului Zotu, care recenzase aspru Logica lui Titu Maiorescu.

În afară de aceasta, Eminescu scria și cronica teatrală. În vara anului 1876 juca în grădina <<Chateau-aux Fleurs>> o trupă românească cu Grigore Manolescu, Petre Ionescu, Mihai Arceleanu și P. S. Alexandrescu, care și-a urmat reprezentațiile și în anul următor. Începând de la 1 iulie, cronicile teatrale, deși nesemnate, poartă întipărirea spiritului eminescian prin stil și vocabular, dar mai ales prin elevațiunea punctului de vedere și răceala tehnică a prețuirii actorilor. În general stilul articolelor lui Eminescu n-avea nimic din banalitatea și improvizația gazetărească, pentru că poetul, om cu principii politico-economice și cu cultură filozofică, punea pe hârtie, în prilejurile pe care i le oferea gazeta, o doctrină organică ce s-a dovedit statornică. În afară de exercițiul diurn al condeiului, Eminescu n-a folosit nimic de pe urma acestei activități obscure. Celebritate de o zi a articolului despre rusul sinucigaș Kuzminski se datorește, fără îndoială, nu meritelor dramatice ale remarcabilei notițe, care a atras sporirea tirajului, ci interesul publicului ieșean pentru întâmplarea în sine.

Cum Eminescu nu avea la această epocă decât vreo 27 de ani, vârsta la care omul creator privește cu încredere viitorul, legenda vieții proletare a lui Eminescu devine o problemă psihologică și biografică de oarecare curiozitate. Mai toate amintirile contemporanilor sunt născute din dorința de a explica nebunia poetului prin dezordinea vieții sau din mustrarea adusă societății de a fi lăsat pe marele ei exponent intelectual să moară de foame. Dar deși nu mai poate fi îndoială că mijloacele de existență ale poetului erau foarte modeste și că societatea de atunci era nepăsătoare față de omul de cultură, nici o schimbare esențială nu se făcuse în viața sa, care continua să-și urmeze legile ei proprii, expresie și ele, ce-i drept, a condițiilor sociale. Atunci când nu lucra la redacție, poetul sta în casă, compunându-și operele literare într-o absență desăvârșită din lumea înconjurătoare. În odăița de fund de ogradă, din care din care-l dădeau afară proprietarii, zic unii, din pricina neplății la vreme a chiriei, el își făcuse o peșteră îndepărtată de oameni pentru gândurile sale lăuntrice. Un pat de fier cu vergi, o masă de brad și două scaune, așișderea o doniță cu capac și o cană de apă, adică obiectele unui interior primitiv, cu care era obișnuit din copilărie, acestea erau elementele nu ale mizeriei, ci ale rusticității sale. Eminescu–spre deosebire de Slavici–era dintre acei oameni incapabili de cea mai mică îndemânare și ordine în treburile casnice și care, uitați de vigilența blândă a unei femei sau a unui prieten, rămân cu zilele în impuritate, ca un copil în scutecele ude. În afară de aceasta, mâhnirea și încordarea la munca intelectuală scoteau pe poet din orice interes pentru igiena lumii de toate zilele, Înstrăinându-l sau sălbăticindu-l. Numai bucuria cu sora ei dragostea puteau da lui Eminescu acea voință de reconciliere cu societatea, prin îmbrăcarea unei redingote, prin așezarea cu precauțiune pe cap a unui joben și, în sfârșit, prin reabilitarea rufelor la spălătoreasă. Căci, oricât ar părea de ciudat, poetul chema destul de des pe această purificatoare a vieții noastre corporale, însemnând piesele consemnate printre încercări de versificație și de erudiție, probabil cu acea senzație, ultim reziduu al patriarhalității de la Ipotești, de a preda spălătoresei gunoi și a primi un braț de crini. El devenise așa de străin de aceste voluptăți, încât din faptul că printre rufele însemnate, de pildă batiste, unele aparțin altor persoane, ca Bodnărescu sau doamna Burlă, trebuie să deducem că adesea prietenii găseau că e oportun să-i ofere ceea ce-i lipsea.

Când însă neîncrederea în viitorul său ori demonul inspirației îl trăgea în bârlog, el redevenea întotdeauna omul vegetativ, cu atât mai nesimțitor de sine cu cât nici o atribuție oficială nu-l silea să aibă o ținută supravegheată. Acum, ca întotdeauna, baba care-i deretica prin casă întâmpina o rezistență dârză când voia să intre în odaie, iar prietenii care-l călcau din când în când în casă rămâneau o clipă în prag, asfixiați de fermentația unui interior ermetic. Cărți risipite pe jos, albituri murdare aruncate după sobă, pat nefăcut cu rufărie fetidă, apă mlăștinoasă în cofă, iar în mijlocul acestei descompuneri continue a elementelor, Eminescu, la masă sau pe marginea patului, sta absorbit, defunct în gândurile sale. În jurul lui, coji de nuci și ghemotoace de hârtie aruncate revelau febrila ocupație intelectuală și natura frugală a alimentației. În această epocă de mizerie și îndoială, Eminescu a apărut mai mult ca oricând contimporanilor proletar și boem. În grija religioasă de a-și face la vreme articolele, Eminescu se ivea pe străzi sau în redacție cu fața țepoasă și absentă, ascunsă în gulerul ridicat al surtucului, sub care zăreai, exagerau cunoscuții, un guler soios. Hainele, albe de faina colbului sau înțurțurate de glod vechi, erau lipsite de o parte din nasturi și încălțămintea,pe care o păstra uneori în pat, mustea, mucedă de noroaie. Pentru ca să acopere neajunsul pricinuit de lipsa nasturilor la pantalonii prea strâmți, el trăgea din când în când dinainte poalele redingotei vechi de culoarea mucegaiului. Imaginea mizeriei e, desigur, mult dilatată de micul burghez cu oroare de fantezia oricât de minimă a dezordinii. Urmând un îndemn de rusticitate, el își făcu în cele din urmă, stimulat și de Creangă, haine groase de șiac moldovenesc, care îl arătau, cu un trup din fire încheiat, masiv și pietros. Astfel trecea în zâmbete pierdute spre Copou sau spre Sărărie, cu părul cavalin dat pe spate și mușcându-și analitic sfârcul musteții. Că asemenea fel de viaţă își avea obârșia și în subconștient, fiind fără îndoială efectul unei îndelungi austerități de ordin economic, o dovedește faptul că Eminescu continua să doarmă încleștat și să mănânce cu poftă mare ce se întâmpla, nuci cu pâine sau mere, ca un mistreț care scurmă cu nasul prin frunzele putrede ale pădurii.

Deși cu atât de reduse nevoi materiale, această viață nu era pe placul poetului, pe care îl nefericea nesiguranța ei, răpirea timpului de studiu printr-o muncă searbădă și lipsa mijloacelor de a-și procura instrumentele activității intrlectuale. Nevoia de independență economică și morală este poate ceea ce a apăsat cel mai mult pe Eminescu, nerăbdător de a fulgera moravurile de atunci, de pe urma cărora își pierduse pentru totdeauna nădejdea unei sinecuri ce ar fi fost totuși așa de fructuoasă pentru cultura țării. Această fire fu cauza unui conflict ce se ivi în curând între Eminescu și d-l Mircea, directorul Tipografiei Naționale, unde se imprima Curierul. D-l Mircea, fiind legat prin interese profesionale de d-l Pastia, primarul orașului, care era atacat într-o foaie locală, Steaua României, rugă pe poet, om cu condei, să scrie câteva rânduri de apărare pentru primar. Toți redactorii din lume au făcut asemenea servicii inofensive prietenilor și cunoscuților. Eminescu, care era nevoit să se hrănească cu nuci, nu voi totuși să facă aceasta și răspunse demn precum că nici nu cunoaște pe d-l Pastia, nici nu e cunoscut de dânsul și fiind de puțină vreme în țară, iar acela nu e de mult primar, nu poate emite nici o opinie nici bună, nici rea asupră-i, sub proprie semnătură. D-l Mircea propuse atunci să facă singur articolul în chestiune, dar să-l semneze poetul, propunere la care acesta răspunse și mai indignat că nu înțelege ca stilul unui om care nu știe să scrie să treacă drept stilul său, că nu vrea să fie amestecat într-o troacă cu oricine, adică cu domnul Mircea, care este o nulitate și că mai ales nu ține să-și însușească greșelile oricărui avocat de mâna a treia, sau ale oricărui ins ce de ieri, de alaltăieri ține pana-n mână pentru a înnoda două vorbe românești.
În urma acestui conflict, Eminescu fu constrâns să se retragă din redacția gazetei, după un an de muncă stearpă. Încă dinainte prietenii junimiști îi propuseră să vină la București spre a i se da un loc de redactor la tânăra gazetă conservatoare Timpul, dar Eminescu n-avea bani de drum.
<<…n-am cu ce veni–scria lui Slavici. Asta m-a făcut să-mi țin gura până acum–100 de franci am pe lună; din ce dracu să plec? Am și bagaje: cărți, manuscripte, cioboate vechi, lăzi cu șoareci și molii, populate la-nchrieturi cu deosebite naționalități de ploșnițe. Cu ce să transport aceste roiuri de avere mobilă în sens larg al cuvântului?>>
Așa scria la 12 octombrie 1877. Foarte curând și urca în tren hârțoagele și moliile și pornea la București, unde-l așteptau mizeria, boala și, mai la o parte, moartea.
La București, după ce poetul se adăposti în noiembrie în curtea Mânăstirii Caimata, Slavici îi căută pe dată o locuință. Într-o uliță aproape de centru, dar totuși dosnică, strada Speranței, găsiră o căsuță cu pridvor de lemn, cu două odăi, tindă și bucătărie, un fel de bordei răsărit, foarte asemănător cu bojdeuca lui Creangă. Casa era prevăzută cu o babă care să aibă grijă de poet, în rarele sale accese de igienă. Totdeodată poetul fu prezentat redacțiunii, instalată în două saloane mari și o anticameră pentru servitori, în fundul de curte al catului întâi din palatul Dacia, aflător pe podul Mogoșoaiei (mai apoi Calea Victoriei) colț cu strada Lipscani. Îndărătul meselor lungi pline cu jurnale și hârtii, poetul făcu cunoștință cu Grandea, redactor până atunci la Timpul, cu Scipione Bădescu, Ronetti-Roman și Caragiale.
Timpul fusese fondat la 15 martie 1876, ca organ al partidului conservator de sub prezidenția lui Lascăr Catargiu, puține zile înainte de căderea acestuia de la guvern. Câtăva vreme gazeta fu redactată de Gr. H. Grandea, care însă nemulțumea pe junimiști fiindcă nu făcea destulă publicitate Convorbirilor literare, iar cu puțin înainte de venirea lui Eminescu ea căzuse cu totul pe brațele lui Slavici. Evenimentele de la 1877, grava inimiciție, mai mult la suprafață între liberali și conservatori cereau o gazetă cu vâsle bune și schelet doctrinar solid. Junimiștii au chemat așadar pe Eminescu, care n-aves nevoie să-și însușească o doctrină politică străină de sine, ca gazetarii de profesiune, numai pentru a-și câștiga existența. Eminescu părea junimist și conservator prin structură, prin cultură, prin cercul literar căruia îi aparținea și prin ura împotriva liberalilor, care îl lăsaseră pe drumuri. Spuma de indignare ce se strânsese la gura sa își găsi expresie în chipul cel mai firesc cu putință în polemica de gazetă și cu așa violență încât depășea limitele politicii conservatoare. La drept vorbind, în curând sub latura aceasta Timpul deveni de fapt un organ de expresie al poetului, după cum, din punct de vedere redacțional ședea, după un an numai, pe umerii săi. Învinuirea, așadar, că societatea conservatoare cumpărase conștiința poetului pentru o bucățică de pâine este exagerată și dovadă de aceasta este de aceasta este că își crease inimiciții pentru libertatea sa de opinie chiar printre conservatori. Eminescu dezvolta acum cu violență și aplicațiuni la contingențe vechea sa filozofie politică schițată în conferința de la Iași și care se înrudea formal cu ideile maioresciene asupra raportului dintre fond și formă. Ideea fundamentală a redactorului era crearea unei vieți de stat naturale, ieșite din năzuința lentă către progres, prin contact cu civilizația apuseană, adică un progresism moderat și fără soluție cu trecutul, care să îngăduie coordonarea noilor instituțiuni cu sufletul națiunii. Pentru acest conservatorism, liberalismul înfățișa o politică și revoluționară și demagogică fiindcă voia să îmbrace într-o noapte România în haine ce nu i se potriveau. Partidul conservator pretindea a nu fi nicicum reacționar și însuși Eminescu respingea o atare insinuație:
<<Să nu se înșele nimeni–zicea…nu voim a ne întoarce îndărăt către privilegiurile sfărâmate de noi cu însuși mâna noastră, nu cerem o reacțiune spre trecut, cerem însă stabilirea echilibrului care nu mai există pentru susținerea intereselor vitale ale țării. Dacă nu voim atingerea libertăților noastre cetățenești prin reacțiune, nu voim deopotrivă paralizarea lor prin licența drmagogiei. >>Adevăratul conflict dintre cele două partide nu era atât teoretic cât economic, pentru că liberalismul înfățișa interesele noii burghezii industriale pe cale de formațiune, în vreme ce conservatorismul apăra interesele marilor proprietari de pământ. De fapt nici aceasta nu constituia o deosebire radicală, amândouă partidele fiind burgheze și urmărind rotația la guvern, fără atingerea intereselor partizanilor unuia sau celuilalt. Eminescu însă, ca și Maiorescu, pare a nu vedea decât un contrast de metode, derivând din două sociologii deosebite.

Vede însă și o chestiune patriotică și prin aceasta trece peste cadrul programului conservator al gazetei Timpul. Când Eminescu susținea că liberalismul, introducând aparatul complicat al vieții de stat industrial, a aruncat o povară pe umerii țăranului, în vreme ce vechea așezare boieri-tărani-bresle era mai spornică pentru puterile unei țări agricole, săracă în bani, asta făcea plăcere boierilor. De aceea cei mai bătrâni din partid, latifundiarii protejau pe poet și susțineau că combate bine. Ei, care trăiau din exploatare, dar nu din profesiuni, trebuiau să se bucure când Eminescu ataca pe noul burghez, slujbaș al statului, slujbaș al statului în urma reformelor liberale, spre sleirea inutilă a vistieriei.<<Ce caută–striga Eminescu–acești oameni cari pe calea statului voiesc să câștige averi și onori, pe când statul nu este nimic altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești? Ce sunt aceste păpuși care doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice, dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conștiință? >> Se schimbă însă chestiunea când, enunțând faimoasa teorie a păturii superpuse, poetul susținea, punându-se pe terenul hazardat și nedrept al originii etnice, că noua burghezie română este de fapt de obârșie străină. Foarte mulți dintre conservatori purtau nume de o autohtonitate foarte îndoielnică și închipuie-și oricine cu ce ochi vor fi citit aceste rânduri:
<<Dar în București și în orașele de pe marginea Dunării s-a ivit un element etnic cu totul nou și hibrid, care ne-a furnizat generația actuală de guvernanți. Acestea sunt rămășițele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvantoglu și Ypsilant și resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar. Din această semințe nouă fac parte oameni ca Gianni, Carada, C. A. Rosetti, Pherekydis, Serurie http://xn--yla.al/ Toată spuma asta de fanarioți novisimi, cari s-au pripășit în țară de 50 -60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluțiune, demagogia României.

Sfârșitul primei părți
Sursa:
VIAȚA LUI MIHAI EMINESCU
AUTOR G.CĂLINESCU
Editura Saeculum I.O.
București 1995
Paginile 200–207