Nicolae Tonitza: artistul care a oglindit spiritul românesc în picturile sale

Tonitza a fost primul dintre cei cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță. A crescut pe strada Ștefan cel Mare din Bârlad, unde a început să-și dezvolte talentul artistic. A urmat școala primară și gimnaziul real „Manolache K. Epureanu”, iar în 1902 a decis să-și urmeze visul artistic, înscriindu-se la Școala Națională de Belle-Arte din Iași. Aici, a avut ocazia să învețe de la profesori renumiți precum Gheorghe Popovici și Emanoil Bardasare, dar nu a reușit să finalizeze studiile din cauza unei greve a studenților.

În 1903, cu ajutorul unei rude, a avut ocazia să viziteze Italia, iar în vacanța următoare a participat la un proiect de zugrăvire a unei biserici din satul Grozești. Aceste experiențe timpurii au fost esențiale în formarea sa artistică.În 1908, Tonitza s-a mutat în Germania, la München, unde a fost admis la Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase. Aici, a studiat sub îndrumarea profesorului Hugo von Habermann și a început să-și facă simțită prezența în lumea artistică, expunând lucrări la Kunstverein și publicând caricaturi în revista „Furnica”. După o scurtă perioadă în Germania, a călătorit în Italia și Franța, unde a frecventat atelierul lui Pierre Laprade și a studiat lucrările marilor maeștri.

Influențele impresionismului și ale postimpresioniștilor au avut un impact profund asupra stilului său, iar lucrările sale din această perioadă reflectă o combinație de luminozitate, echilibru și o abordare decorativă a compoziției.După întoarcerea în țară în 1911, Tonitza a continuat să-și dezvolte cariera artistică, participând la expoziții și predând desen la Liceul Militar din Iași. În 1912, a obținut certificatul de „Pictor bisericesc” și a început să zugrăvească biserici în diverse localități. În 1913, s-a căsătorit cu Ecaterina Climescu, având împreună doi copii, Catrina și Petru.

Din cauza dificultăților economice, a fost nevoit să renunțe temporar la pictură, lucrând ca redactor la ziarul „Iașul”. În 1916, a expus 94 de lucrări la București, dar a fost mobilizat și a căzut prizonier în timpul Primului Război Mondial. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” pentru curajul său în bătălia de la Turtucaia.

După război, Tonitza s-a stabilit la București, unde a continuat să colaboreze cu diverse publicații și să participe la expoziții. Între 1921 și 1924, a locuit la Vălenii de Munte, unde a creat lucrări remarcabile, caracterizate printr-o armonie de culori și o sensibilitate aparte. În 1924, a expus la Bienala din Veneția și, un an mai târziu, a fondat „Grupul celor patru” alături de alți artiști de seamă.

În anii următori, Tonitza a devenit unul dintre cei mai apreciați pictori români, expunând lucrări în străinătate, inclusiv la Barcelona și Amsterdam. În 1933, a preluat catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, iar în 1937 a devenit rector al instituției.

Opera lui Nicolae Tonitza se distinge printr-o abordare unică a culorii și a formei, având o predilecție pentru portretele de copii, care emană o inocență și o melancolie aparte. Stilul său a evoluat de la influențele academiste la o expresie artistică liberă, plină de originalitate. În ultimii ani, a experimentat cu forme decorative și o paletă de culori simplificată, inspirată de peisajul dobrogean.Tonitza a fost un artist integru, care a respins orice formă de plagiat și a promovat autenticitatea în artă. A murit pe 26 februarie 1940, iar moartea sa a fost un moment de doliu pentru comunitatea artistică românească. Lucrările sale au fost expuse postum, în semn de omagiu, și continuă să fie apreciate pentru frumusețea și profunzimea lor.

În 1970, Liceul de Arte Plastice din București a fost numit în onoarea sa, iar în 2011, una dintre lucrările sale, „În iatac”, a fost vândută la o licitație cu suma impresionantă de 290.000 de euro, demonstrând astfel valoarea durabilă a artei sale.

Surse de referinţă: https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Tonitza