***Editie online: Anul nr. III

februarie 6, 2025

Sursa din care a fost preluat textul: https://www.scribd.com/document/422636909/Istoria-secreta-a-umanitatii

I. STRUCTURA UNIVERSULUI „Dee afirma, mai ales, că proiecţia lui Mercator nu este decât o primă aproximare. După dânsul, Pământul nu este perfect rotund, ci este format din mai multe sfere suprapuse, alineate de-a lungul unei alte dimensiuni. Între aceste sfere ar exista puncte sau chiar suprafeţe de comunicaţie şi în acest fel Groenlanda s-ar întinde la infinit deasupra altor pământuri decât al nostru. Dee a insistat chiar, pe lângă regina Elisabeta, ca Anglia să ocupe Groenlanda, pentru a avea acces la alte lumi.“ Jacques Bergier, Cărţile blestemate Universul a fascinat dintotdeauna fiinţa umană, indiferent de gradul său de dezvoltare materială sau spirituală. Răspunzând unui impuls firesc de cunoaştere şi perfecţionare, omul s-a dedicat iară şi iară, cu o râvnă din ce în ce mai profundă, pentru a descoperi şi a redescoperi oglindirea infinitului mare în infinitul mic şi a infinitului mic în infinitul mare, sperând că în acest fel va mai fi făcut încă un pas spre împlinirea dezideratului exprimat de sintagma devenită celebră, „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“ – un pas către regăsirea veritabilei origini a fiinţei umane, aceea a recunoaşterii versului unic, a Uni-Versului, exprimată atât de simplu şi de genial în Sfânta Evanghelie după Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul“. Inexorabila curgere a timpului, ce a marcat nu numai apariţia şi dispariţia unei întregi pleiade de civilizaţii, a demonstrat, prin modificarea treptată a modului de percepţie a Universului, că însăşi cunoaşterea este un proces evolutiv guvernat de legi proprii. Pentru antici, totul era fix şi măsurabil, iar lumea era limitată în ambele sensuri: atomii se situau într-o extremitate, iar sfera stelelor fixe în cealaltă. Arhimede calculase chiar câte boabe de nisip pot intra în sfera stelelor fixe.

Epoca modernă a înlăturat complet viziunea anticilor, ştiinţa demonstrând că nu există, de fapt, o sferă a stelelor fixe şi că nu există nici măcar cer. Ceea ce se numeşte în mod convenţional cer nu reprezintă altceva decât imaginea ce rezultă din împrăştierea luminii în păturile superioare ale atmosferei. Cea mai simplă definiţie pe care au reuşit să o dea astronomii moderni Universului poate fi rezumată astfel: „Universul reprezintă tot ceea ce putem observa“. Acesta constituie Universul observabil, ce conţine toate stelele şi galaxiile, de la cele mai apropiate, până la cele mai îndepărtate, care pot fi detectate prin recepţionarea radiaţiilor pe care le emit. Conform unei definiţii mai cuprinzătoare, Universul reprezintă tot ceea ce poate fi observat, plus tot ceea ce ar mai putea exista. Acesta este Universul întreg, care formează în principal obiectul unor studii matematice şi filosofice, prin extrapolarea datelor obţinute din studierea Universului observabil. O a treia definiţie ar cuprinde partea Universului întreg care este descrisă de legile cunoscute ale fizicii. Acesta este Universul fizic, o extensie a Universului observabil, ce include zone ce nu pot fi observate direct, dar a căror prezenţă se poate deduce prin efectele lor asupra unor entităţi observabile. Evident, în cadrul Universului fizic sunt luate în considerare doar acele regiuni care pot fi analizate în mod ştiinţific. Universul fizic este obiectul de studiu al cosmologiei, ştiinţa care caută să răspundă la una din problemele fundamentale care se pun: există o limită a Universului, sau acesta este infinit?

Apariţia radiotelescoapelor a dus la mărirea rezoluţiei telescoapelor obişnuite şi, implicit, la mărirea Universului observabil. Se poate aprecia că ritmul descoperirilor face ca dimensiunile sale să se dubleze aproximativ la fiecare 5 ani. După cum arată Cecil Folescu în lucrarea Ce este Universul?1, geometria Universului este o problemă care i-a preocupat pe mulţi astronomi, matematicieni şi fizicieni. Primul model ştiinţific al Universului a fost elaborat de Isaac Newton, la începutul secolului al XVIII-lea. El a încercat să 1 Cecil Folescu: Ce este Universul?, Editura Albatros, Bucureşti, 1988. aplice teoria gravitaţiei întregului Univers, presupunând o geometrie euclidiană, dar a întâmpinat o serie de dificultăţi, dintre care cea mai mare problemă a constituit-o aceea că Universul, considerat a fi un spaţiu ce conţine materie, ar trebui să se întindă la infinit, deoarece dacă ar fi finit, atunci, potrivit legii gravitaţiei, el ar trebui să se contracte spre un punct central. Cu alte cuvinte, un Univers finit ar fi instabil. Mai recent a fost pusă în evidenţă o altă dificultate a modelului newtonian, cunoscută sub numele de paradoxul lui Olbers. Acesta se poate sintetiza printr-o întrebare destul de simplă, încât la prima vedere nici nu ar merita să fie pusă: de ce este cerul negru noaptea? Un răspuns lapidar ar fi: pentru că Soarele a apus. Şi totuşi, astronomul H. Olbers a arătat că dacă Universul s-ar întinde la infinit, atunci cerul nopţii nu ar apărea întunecat, ci ar trebui să fie extrem de strălucitor sau cel puţin tot atât de strălucitor cât suprafaţa unei stele. Aceasta ar însemna că într-un Univers infinit, cerul ar avea aproximativ strălucirea discului solar, dar într-un asemenea Univers nu ar exista diferenţă între zi şi noapte şi nu ar putea fi detectat nici măcar Soarele. În concluzie, s-a presupus că ori Universul nu este infinit, ori nu este omogen.

Teoria generală a relativităţii, elaborată de Albert Einstein şi apariţia teoriei supergravitaţiei au avut implicaţii deosebit de profunde pentru civilizaţia secolului XX, permiţând dezvoltarea unor noi concepte teoretice, atât în domeniul microcosmosului, cât şi în cel al macrocosmosului. Mă refer aici îndeosebi la două concepte îngemănate, provenite din dezvoltarea geometriilor neeuclidiene, şi anume la noţiunea de continuum spaţio-temporal şi la aceea de multidimensionalitate. Aprofundarea studiilor teoretice şi cercetarea amănunţită a implicaţiilor teoriei supergravitaţiei în domeniul macrocosmosului a desăvârşit schimbarea imaginii clasice referitoare la percepţia Universului. Pentru a exemplifica afirmaţiile, voi face apel la câteva imagini sugestive. Din datele pe care ni le pune la dispoziţie ştiinţa la ora actuală, cunoaştem faptul că planeta Pământ este un obiect cosmic tridimensional, a cărui suprafaţă este evident bidimensională. Luând cazul unui marinar aflat în mijlocul oceanului, se poate considera că acesta se limitează doar la observarea a doar două din cele trei dimensiuni ale Pământului. Indiferent pe unde călătoreşte, cât timp este în larg, el observă doar apa care-l înconjoară, perspectiva sa fiind întotdeauna aceeaşi. Situaţia marinarului este, din acest punct de vedere, foarte asemănătoare cu cea a unui călător cosmic. Presupunând că Universul este o hipersferă cvadri-dimensională, în care trei dimensiuni reprezintă spaţiul, iar a patra timpul, ne putem da seama cu uşurinţă că noi trăim, de fapt, permanent pc suprafaţa unei hipersfere, sau cu alte cuvinte, trăim în prezent Asemenea marinarului, nu contează cât de departe călătorim, noi vom rămâne pe aceeaşi suprafaţă (marinarul rămâne permanent pe suprafaţa oceanului şi noi rămânem în prezent), iar perspectiva noastră este întotdeauna aceeaşi. În acest mod, o simplă privire a cerului înstelat se transformă într-o veritabilă scrutare a trecutului Universului, deoarece în momentul observaţiei, bolta cerului prezintă stele situate la depărtări de mulţi uni-lumină de Terra.

Deşi ni se pare că privim stelele aşa cum sunt, de fapt privim în hipersferă, către un trecut mai mult sau mul puţin îndepărtat. Imaginile obţinute cu ajutorul radiotelescoapelor relevă faptul că marginile Universului sunt egal distanţate faţă de Terra (15 miliarde de ani-Iumină) în toate direcţiile. Mulţi cercetători consideră, de aceea, că perspectiva centrală este rezultatul structurii cvadri-dimensionale a Universului cunoscut. Astronomia modernă porneşte în construcţiile sale teoretice de la câteva principii fundamentale2, verificate permanent de numeroasele observaţii efectuate cu mijloace tehnice deosebit de performante.

Unul din principiile fundamentale ale astronomiei îl reprezintă principiul cosmologic, ce statuează axioma conform căreia nu există poziţii speciale în Univers. Conform acestui principiu, toate poziţiile observatorilor din Univers sunt echivalente, 2 Cecil Folescu, Op. cit. perspectiva din orice zonă a sa fiind una a centrului.

De exemplu, chiar dacă un observator parcurge distanţe mari într-o navă spaţială, el va rămâne întotdeauna în centrul Universului, deoarece oricât de mult ar călători, nu se va depărta de centrul acestuia, pentru simplul motiv că marginile Universului nu pot fi atinse niciodată.

Un alt principiu fundamental, printre ale cărui consecinţe se regăseşte şi fundamentarea teoriei pluralităţii lumilor locuite, îl reprezintă principiul antropic. 


Sursa: https://www.scribd.com/document/422636909/Istoria-secreta-a-umanitatii


kultapogeum 2021 Toate drepturile rezervate