Scriitorul și jurnalistul Lucian Ciuchiță: Pagini alese de literatură universală

Pierre şi Didier se întâlniseră la hanul „Les couteaux rouges” din sărmanul cătun Trouville-sur-Mer, la vreo cincizeci de kilometri de Saint-Malo. Lunganul hălăduia de colo-colo prin Normandia, căutând un loc în care să se stabilească. Voia să muncească, dar nu oricum, ci pe parale bune. Şi voia şi un loc unde nu prea veneau nemţii.

Pierre se îndrepta spre nord, tot căutând să ajungă în Anglia, la De Gaulle… Voia să lupte cu orice preţ… Dar trebuia să fie atent.

În încăpere era un fum gros, cenuşiu, de parcă tocmai trecuse prin dreptul barului o locomotivă care, în tinereţile ei, urcase toţi versanţii Alpilor. Curios, pe mesele soioase, se zăreau doar halbe de bere, de parcă în regiune nu auzise nimeni de cidru ori calvados. Hangiul, un ins mărunţel şi slab – atât de slab încât puteai crede că mănâncă numai o dată pe săptămână, şi atunci doar copane de fluture şi ficăţei de lăcustă – obişnuia să iasă înaintea oricărui muşteriu abia sosit şi, fie că îl cunoştea sau nu, să-i spună că în distinsul său stabiliment nu sunt permise bătăile şi discuţiile politice. Cei care îl cunoşteau nu-l băgau în seamă. Îi ştiau ameninţările. Nou-veniţii se arătau curioşi.

Atunci „maitre”, cum îi plăcea să fie apelat, le spunea pe un ton misterios povestea locului: „Pe aici, la sfârşitul veacului trecut, hălăduia o bandă de tâlhari conduşi de un fost colonel din armata lui Bazaine, ăla care se predase la Sedan în faţa junkerilor lui Bismark şi ai kaiserului Wilhelm. Colonelul fusese degradat şi condamnat la moarte pentru înaltă trădare… dar, cum, necum, izbutise să fugă, ajutat de o amantă a sa, nevastă de judecător. Strânsese în jurul lui o liotă de neisprăviţi pe care îi numea cu emfază „divizia latronilor”. Prăduiau şi ziua şi noaptea, iar pe cei ce încercau să se opună îi ucideau fără milă. Nu foloseau arme de foc, ci doar pumnale. După ce înjunghiau pe careva, le vârau în teacă fără să le şteargă de sânge. De aici şi numele distinsei mele locante!”

Unii întrebau: „și ce legătură are asta cu tine, micuţule?”

„Maitre” lua o mutră ofensată: „Vă gândiţi că toţi bandiţii au murit, nu-i aşa?! Ei bine, mulţi dintre ei au urmaşi… N-am decât să fac un semn… Aşa că mai bine ascultaţi-mă, fără zarvă şi fără politică!”

Cei mai mulţi îi urmau sfatul şi îşi vedeau liniştiţi de băuturile lor. Alţii jucau cărţi sau şah, dar aveau grijă să nu se aprindă prea tare.

Când intrase Pierre nu mai era nicio masă liberă. Doar într-un colţ, în apropiere de bar, un bărbat voinic, fără a fi neapărat înalt, cu o mustaţă mai mare decât ale tuturor piraţilor care se vânturaseră vreodată prin Normandia, sub care zăcea stinsă o ţigară lungă şi groasă ca o coadă de mătură, părea că doarme încă de pe vremea când Adam şi Eva fuseseră goniţi din Rai şi nici că gândea să se trezească înainte de sfârşitul lumii.

Pierre se aşeză uşurel, încercând să nu facă prea mult zgomot. Piticul apăru instantaneu cu o halbă: „Să nu-mi cereţi cidru sau calvados… şi nici să nu mă întrebaţi de ce” şi dispăru la fel de rapid cum apăruse.

Mustăciosul mişcă puţin ţigara, ca un acar care modifică traseele trenurilor. Probabil că dacă ar fi izbucnit un incendiu în încăpere ar fi fost încântat că are de la ce să-şi aprindă ciomagul numit „ţigară”.

Când ajunsese la a doua halbă, uşa hanului se deschise larg. Dar nu lărgimea, înălţimea, era problema. Proaspătul sosit se izbi puternic de prag şi scăpă o înjurătură care i–ar fi îngrozit şi pe puşcăriaşii din Guyana.

Reuşi să intre aplecându-se mult, ca lacheii de pe vremuri în faţa stăpânilor. Pe frunte, sub freza cânepie, îi înflorea o garoafă mov!

Singura masa mai accesibilă părea cea la care stăteau Pierre şi nemişcatul mustăcios. Didier se aşeză timid, ca un elev care nu şi-a făcut temele şi încearcă să treacă neobservat de profesor.

Ca şi când, aşezându-se, lunganul ar fi declanşat un

resort nevăzut, mustăciosul sări în picioare cu o agilitate nebănuită. Aruncă două bancnote pe masă, îşi vârî ţeava de tun numită ţigară în buzunarul vestei şi îi spuse hangiului pe un ton poruncitor:

– Maitre, mă duc în cameră… Peste o oră aştept un văr de la Paris care vrea să mergem câteva zile la pescuit. Trimite-mi în cameră nişte jambon şi ceva de băut… A… şi nişte chibrituri…

Urcă scările cu un mers leneş, legănat, de marinar silit de căpitanul său să bea doar apa sălcie. Spre cei doi comeseni nu aruncase nici măcar o privire.

Pierre şi tânărul său companion îl priviră cu o curiozitate nedisimulată, dar nu scoaseră niciun cuvânt.

În halbe berea se încălzise.

– Băiete, îmi dai voie să îţi ofer un păhărel?

Didier îl privi surprins:

– Dar, domnule…

– Pierre, Pierre Manou… un francez trist…

– Didier Fremont, domnule Manou… Şi eu sunt trist, domnule, şi singur, foarte singur… Încerc să găsesc ceva de lucru… sunt harnic şi priceput. Nu mă laud…

Pierre îl cântărea din privire. „Pare băiat cuminte… nu cred că trebuie să mă feresc de el.”

– Şi eu caut de lucru, dar nu cred că găsesc ceva pe aici. Meseria mea nu se mai caută. Adăugă şoptit: „Cel puţin atâta vreme cât conduce Petain.”

Bău halba dintr-odată şi îşi aprinse o ţigară.

– O să merg să vorbesc cu hangiul pentru o cameră. Tu ce gânduri ai?

– Găsesc eu un locşor, domnule… O magazie, un şopron, chiar un grajd… nu sunt pretenţios. Mâine oricum plec! Nu îmi place nici zona, nici mutra hangiului. O iau mai spre nord.

Pierre obţinuse în schimbul câtorva bancnote o cameră

în capătul holului de la etajul întâi.

– Vedeţi că e chiar lângă odaia domnului Yannick… încercaţi să nu faceţi zgomot. Se înfurie repede şi nu prea avem spitale prin zonă…

– Chiar aşa?! E cumva unul dintre urmaşii celor de care îmi povesteai?

– Nu ştiu amice, dar află că din toţi prietenii care l-au căutat nu s-a mai întors niciunul pe aici.

– Ei bine, atunci am să-l iau şi pe tânărul Bibinel…

– Didier, domnule interveni lunganul…

– Didier, fie… În doi poate rezistăm… Apropo, domnul Yannick este cumva personajul mustăcios care îşi sprijină somnul în vârful ţigării?!

– Oh, Mon Dieu, vorbiţi mai încet, vă conjur… Are nişte urechi de iepure… D’aia vă ziceam să nu faceţi zgomot.

– De iepure, zici? Mie nu mi s-au părut aşa mari… În fine, poate le ţinea împăturite sub plete…

Tânărul Fremont râdea în hohote… dar se oprise brusc când zărise patul.

– Ce e prietene, te aşteptai ca cearşafurile să aibă brodate monograma dumitale? Sau faţa de pernă să fie ornată cu flori de crin?! Dacă este aşa te anunţ că în Franţa monarhia şi-a încetat activitatea acum şaptezeci de ani…

– Nu domnule Manou, dar patul… patul este cam…

Arătă două degete aproape lipite.

– Vrei să spui mic?!

– Habar n-am, poate o fi normal, numai că eu sunt la fel de lung şi în monarhie, şi în republică…

– Păi şi atunci ce facem? Apelăm la metoda lui Procust?

– Dacă meşterul ăsta de care ziceţi poa’ să mărească patul eu îl cinstesc!

Pierre râdea cu lacrimi…

– Didier, ai auzit tu de manguste şi nu ştii cine-i Procust?! Măi, locţiitor de turn Eiffel, ăla nu lungea paturi… ci reteza picioarele celor ca tine…

– „Monsieur Manou”, tânărul aproape că zbieră, jur că dorm chircit, în picioare sau sub pat numai nu-l chemaţi pe…

Atunci se auzi o bubuitură în uşă, de parcă un obuz scăpat printre „buze” de un tun Krupp ar fi „sărutat” lemnul şubred.Mustăciosul năvăli în odăiţa întunecoasă ca un muschetar aflat în urmărirea oamenilor lui Richelieu.Se opri lângă cei doi, încercând prin vorbe să facă uitată intrarea sa intempestivă:

– Mă scuzaţi, domnilor, că am intrat fără să fiu anunţat, dar în mod cu totul regretabil secretarele dumneavoastră lipseau, ceea ce, desigur, este extrem de neplăcut…

– Scuzele sunt acceptate, domnule, mai ales că aţi trimis artileria înainte. Sunt totuşi curios, în uşă aţi lovit cu pumnul ori aţi folosit ţigara drept baston?!

– Bună glumă, apreciez! Se pare că nu m-am înşelat… Dar acum vreau să verific ceva… Am auzit bine cuvântul „Manou”? De fapt, substantivul propriu?!

– Şi dacă spun da?

– Atunci aş vrea să ştiu dacă celălalt substantiv propriu care îl însoţeşte este cumva Pierre?

Tânărul ofiţer demobilizat deveni foarte atent…

– Şi dacă spun din nou, da?

– Atunci aş fi foarte fericit pentru că nu am întâlnit până acum două persoane cu acest nume, aşa că nu puteţi fi decât acela pe care l-am cunoscut foarte bine şi pe care îl preţuiesc în mod deosebit…

Pierre era din ce în ce mai intrigat. Vocea îi părea cunoscută, însă omul, în toată înfăţişarea sa, aducea mai mult cu un contrabandist din Marsilia, sau vreun cuţitar alcoolic din Corsica decât cu cineva pe care să-l fi întâlnit prin lumea în care se învârtea.

În timp ce îşi chinuia mintea în fel de fel de supoziţii, simţi o mână grea odihnindu-se pe umărul său drept. Mustăciosul se apropie de urechea lui Pierre şi întrebă în şoaptă:

– E greu fără trese, fără armată şi mai ales fără luptă, nu-i aşa, domnule locotenent?!

Şi, fără să-l lase să-şi revină din surpriză, continuă:

– Haideţi în odaia mea şi lăsaţi–l pe tânărul amic să se odihnească. După tuleie pare încă în creştere şi la vârsta aceasta nu-i sănătos să pierzi nopţile.

Dar Didier urmase sfatul înainte să-l primească şi deja sforăia, chircit într-un colţ al patului.

– Lăsaţi-mă să ghicesc… vasăzică vă este cunoscut numele meu, îmi ştiţi şi gradul… prin urmare nu cred că ne-am cunoscut la „Moulin Rouge”, în plimbări plicticoase pe „Promenade des Anglais”… De fapt n-am fost niciodată la Nisa! Cum, după accent, nu păreţi a fi normand, ci mai degraba gascon, combinat cu faptul că aveţi auzul fin, dar nu tresăriţi la zgomote bruşte, considerând statura şi eliminând pletele şi barba, atunci cred că sunteţi chiar…

– Nicio vorbă în plus, locotenente… vreau să spun, prefer şoaptele…

– Domnule maior Herdillon, sunt la ordinele dumneavoastra!

Pierre era la al treilea pahar de calvados. Rachiul aspru îi înroşise obrajii. Inima îi bătea mai repede, ochii îşi recăpătaseră strălucirea. Pentru prima oară după nefericitul armistiţiu – de fapt predarea fără luptă în faţa Germaniei – nu se mai simţea singur. Maiorul Yannick Herdillon, unul dintre cei mai mari specialişti în explozivi din Europa, îi fusese profesor la şcoala de genişti. Ştiau şi nemţii de el, dar până acum fusese de negăsit. În schimb îi simţeau umbra ori de câte ori deraia vreun tren, exploda un pod sau dispărea câte un colaboraţionist important pentru Reich.

Începea să se lumineze de ziuă când maiorul se hotărî să preia „oficial” comanda:

– Aşa că, dragul meu prieten, nu are rost să te mai gândeşti la Anglia. De Gaulle nu are nevoie de genişti pentru că nu are nimic de distrus în Londra! De asta se ocupă Hitler, Goring şi gaşca lor de criminali. Lui îi trebuie aviatori, paraşutişti şi agenţi de informaţii. Tu nu eşti nici una, nici alta, nici cealaltă… în schimb, aici, poţi fi de zece ori mai util. Pierre, fac parte dintr-un grup de oameni hotărâţi să nu respecte această pace ticăloasă. Suntem bine organizaţi şi disciplinaţi, iar despre patriotism nu trebuie să-ţi mai vorbesc.

Ochii lui Pierre scăpărau. Îi plăcea ce auzea. „Dacă pe lumea asta mai există Dumnezeu, după ce ni l-a dat pe trădătorul Petain, atunci tot EL mi l-a scos în cale pe maior.”

Adormiseră îmbrăcaţi, spre ziuă, după ce isprăviseră sticla.Mustăciosul îşi atârnase între buze nelipsitul trabuc.

A doua zi, după un somn de nici trei ceasuri şi o gustare frugală, porniseră spre livada de meri care se întindea până aproape de biserică. Aveau cu ei o ploscă plină cu cidru şi un pachet de „Gauloises” fără filtru.

În acest timp, Didier „inspecta” cu minuţiozitate fiecare cotlon al hanului, în speranţa că va găsi ceva de făcut în schimbul cazării şi a ceva parale… Zadarnic… „Coteţul ăsta se va prăbuşi curând… cred că de asta nu vin nemţii pe aici!”

În livadă, maiorul continua să-i explice lui Pierre cum venea treaba cu „frontul interior”.

– … şi fiecare grup acţionează independent. De aici şi numele… nu suntem ca o iederă, ci ca nişte tufişuri migratoare. De fapt aşa ne ştie lumea, maquisarzi sau franctirori. Zic „ne ştie lumea”, dar sunt foarte puţini cei care ne cunosc. Numai cine trebuie! Tu, dacă vrei să ni te alături, mă vei avea şef pe mine, iar eu am să–ţi prezint doar camarazii cu care vei participa la misiuni. Vei şti puţini oameni, dar tot puţini vor fi şi cei care să te cunoască… Aşa sunt riscuri mai mici să intri pe mâna „drăguţilor” de la Gestapo… şi să ştii că şi printre ai noştri se găsesc destule „cozi de topor”… În sfârşit, vei parcurge o perioadă de instruire, vei afla lucruri noi… iar când va fi momentul să participi la misiuni am să-ţi dau de veste printr–un curier. Indiferent cine va veni şi îţi va spune că e din partea mea, fie bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, tu trebuie să întrebi doar atât: „Mi-aţi adus şi pumnale?” Iar persoana va trebui să-ţi răspundă „Doar din cele roşii”. Abia atunci poţi să ai încredere.

Băură amândoi din plosca plină de cidru. Lui Pierre îi bubuia capul. Rezistenţa, maquis, sabotaje, explozii, parole… Îşi aprinse o ţigară: „Pentru mine, acum a început războiul!”

Trecuseră câteva zile. Banii erau pe terminate, la fel şi instructajul sumar pe care îl făcuse „Monsieur moustache”, cum îi spunea Didier. Acesta se vânturase prin satele vecine, dar nimeni nu avea nevoie de mână de lucru.

Într-o zi Pierre îl întrebase pe maiorul Herdillon:

– Aş mai vrea să ştiu două lucruri: dacă numele pe care îl ştiu eu vă feriţi să îl folosiţi, ce nume îmi va spune eventualul curier?

Yannick râsese: „doamna Beatrice”!

– Şi doi, atunci, în prima seară, când aţi urcat în cameră, aţi spus că aşteptaţi un văr să vă viziteze… dar…

Din nou, maiorul râse:

– Eu te-am recunoscut din prima clipă şi speram să fi făcut şi tu acelaşi lucru. De fapt nu speram ci, din contră, voiam să văd dacă ţine deghizarea… oricum, am petrecut nişte ani împreună aşa că nu m-aş fi blamat prea mult dacă mă dibuiai. Tu erai vărul, Pierre.

Se despărţiseră în seara următoare. Pierre trebuia să se întoarcă la Paris şi să aştepte veşti. Didier îi şoptise misterios: „Domnule, eu voi rămâne pe aici…. am ochit o fată şi poate îmi fac un rost.”

Minţea!

În tot anul următor Pierre primise numai sarcini de rutină. Supraveghea case ale unor colaboraţionişti, lăsa pachete în locuri indicate în mesajele primite de la curieri, fila persoane despre care nu ştia mare lucru.

Apoi o întâlnise pe Claire şi apăruse şi copilul. Acum tânărul locotenent avea încă un motiv să lupte, după dragostea de ţară: Anne-Denise, o fată care trebuia să fie fericită.

Moartea lui Claire aproape că îl dărâmase. De la cimitir venise acasă împreună cu micuţa. Era măcinat de grija ei. Când auzise nişte bătăi în uşă, era convins că este proprietarul, venit după chirie. Ieşise cu o mutră furioasă.

– Ce vrei? Nu poţi să mai aştepţi o… se opri cu ochii holbaţi. Didier? Ce cauţi tu aici?! Cum m-ai găsit?!

Întrebările îi năvăleau pe buze ca aluviunile la intrarea apelor în estuar.

Didier nu-şi ascundea bucuria revederii. Nici el nu ştia pe cine avea să întâlnească. Ştia doar o adresă şi un mesaj. Rosti repede:

– M–a trimis doamna Beatrice. Vă aşteaptă joi, la patru după–amiaza în spatele catedralei din Rouen… De fapt, ne aşteaptă…

– Dar, prietene, de data aceasta chiar nu pot… Am o fetiţă de patru luni şi astăzi mi-am îngropat soţia… Chiar nu pot!

Lunganul simţi o strângere de inimă… nu se aşteptase la aşa grozăvie…

– Păi, atunci… eu ce să fac?! Mi s-a spus să nu vin fără dumneavoastră. Apropo, nu m-aţi întrebat ce culoare au cuţitele… Da’ acu vă înţeleg…

Pierre îşi frământa şi mâinile şi creierii… „Ce să fac cu Anne-Denise? Oh, Claire, de ce m-ai lăsat singur?”

Nu auzise întrebarea lui Didier. Fetiţa gângurea ca un porumbel îndrăgostit. După ce a hrănit-o, Pierre s-a hotărât. „Nu am decât o soluţie.”

– Didier, plecăm… mergem până la mine în sat, las fetiţa şi ne vedem de treabă. Vive la France!

Luaseră raniţele cu explozivi şi mergeau furişându-se pe lângă copaci, atenţi la orice zgomot. Când se luminase, Pierre decisese că este prea riscant să mai umble. Ar fi putut să dea peste un pluton de nemţi. Se ascunseseră într-o şură.

Didier se visa hangiu într-un oraş mare, într-un loc cu mulţi turişti. Locotenentul visa că vâslea pe Sena într-o bărcuţa în care Claire o ţinea în braţe pe Anne-Denise. Soarele le încălzea obrajii.

Se trezise brusc, alarmat de glasuri lătrate.

– Nemţii, Didier, fugi! Eu mă descurc, sunt înarmat. Ia-o spre malul lacului. Dacă nu te ajung din urmă, nu mă aştepta! E posibil să fiu silit să fug pe un alt drum. În cazul asta ne întâlnim peste şapte zile la Paris, în părculeţul din spatele Domului. Noroc!

Didier ezita, dar locotenentul îl împinsese de la spate.

– Du-te, du-te!

– Păi şi dum…, dar glasul îi fusese înghiţit de lătratul câinilor şi zbieretele soldaţilor: „schnell, schnell, achtung!”

Câteva arme răpăiseră. Pierre scoase încetişor capul, încercând să evalueze situaţia. „La cât e de lung m-ar mira să scape!”

Ieşi ţinând în mână pistolul. „Dacă o fi să fie rău măcar să nu plec singur!”

În spatele său o voce groasă, de fumător înrăit, ordona în limba germană: „Hande hoch!”

Pierre se întoarse încet, cu mâna stânga ridicată… în dreapta avea pistolul. Le revăzu pe mama sa, pe Claire şi pe Anne-Denise. Apucă să tragă trei gloanţe până când să cadă ciuruit.

Didier Fremont s-a învârtit o lună în jurul Domului Invalizilor.Apoi urcase la Sacre Coeur şi aprinsese o lumânare.

Hauptmannul Hans Tiggelen, un tip înalt, atletic, cu părul tuns perie şi un nas atât de turtit încât mulţi se întrebau pe unde respiră, era exact imaginea unui boxer de mâna a doua, care mai mult încasase decât lovise. Ochii cenuşii, răi, mâinile cu degete butucănoase, terminate cu unghii galbene, tăiate din carne, şi buzele subţiri, parcă lipsite de sânge, completau tabloul unui bărbat cu care sigur nici Greta Garbo, nici Marlene Dietrich nu ar fi dorit să petreacă o seară.

În spatele său, trei soldaţi cu automatele pregătite, arătau aidoma unor câini gata să ia urma iepurelui.

Hauptmannul Hans, şeful Gestapoului din Rouen, era gata să explodeze. La percheziţie nu găsiseră nimic, iar bătrânii o ţineau una şi bună… că „nu mai ştiau nimic de feciorul lor de când fusese obligat de capitulare să părăsească armata. Probabil munceşte pe undeva că-i om vrednic şi priceput.”

Atât putuseră să scoată de la Gaston. Nevastă-sa plângea molcom, fără istericale, dar şi fără pauze. Vestea morţii lui Pierre sosise înaintea nemţilor. Ştia că fusese împuşcat dar nu ştia de ce. Acum îi voia trupul, ca să poată să-l îngroape creştineşte.

Neamţul cu vultur pe chipiu şi otravă în suflet, fusese ferm: „Dacă nu ne spuneţi partizanii cu care a colaborat fiul vostru, voi da ordin să fie incinerat… iar cenuşa lui împrăştiată în toate haznalele din oraş.”

Nu-i venea să creadă că, după ce avusese atâta noroc cu nechibzuitul locotenent – care păstrase actele asupra lui, acum nu reuşea să găsească niciun fir al reţelei din care acesta făcuse parte.

Localnicii începuseră să se adune în jurul casei familiei Manou, câţiva mânaţi de curiozitate, cei mai mulţi mânioşi. Gestapovistul dăduse ordin să fie împrăştiaţi. Mulţi plecaseră, dar câţiva rămăseseră să vadă cum se va sfârşi toată tărăşenia… deşi nu prea aveau speranţe. Când era vorba de Rezistenţă, de machisarzi şi, mai ales, de Jean Moulin, nemţii parcă turbau.

Cocoţată în vârful unui măr bătrân, ca atunci, în copilărie, când îşi rupsese piciorul, Alice urmărea cu sufletul la gură tot ce se întâmpla cu părinţii lui Pierre… de fapt, bunicii copilei pe care se angajase să o crească. O lăsase într-o lădiţă, pe o salteluţă din puf de găini, aşezată chiar lângă coteţul porcilor, acolo unde era în permanenţă gălăgie.

Neamţul cel înalt părea că-şi pierduse răbdarea. Bătrânii îşi strângeau câteva lucruşoare.

– Mai repede, franţuzi puturoşi, mişcaţi-vă, ticălosul vostru copil vă aşteaptă şi e păcat să-l ţineţi în frig!

Râdea zgomotos de „gluma” macabră.

Gaston nu mai răbdase şi îl scuipase drept în obraz: „Câine!”. Apoi ridicase capul mândru, aşteptând glonţul. Dar herr hauptmann Tiggelen nici nu clipise. Se ştersese tacticos cu o batistă albă şi rostise cu o voce moale:

– Totuşi, hai să mergem, mai am şi alte treburi.

Camioneta pornise încet, urmând motocicleta cu ataş.

După câţiva kilometri, în plin câmp, lângă castelul Balleroy, opriseră.

– M-am răzgândit, întoarceţi-vă acasă. O să vă trimit eu trupul trădătorului mâine.

Părea calm, chiar binevoitor. Bătrânii coborâseră fără să spună un cuvânt. Plângeau fără lacrimi şi blestemau în gând toţi nemţii din lume. Căpitanul îşi aprinsese o ţigară în timp ce îi privea cum se îndepărtează. Când făcuseră cam douăzeci de paşi lăsase mâna în care ţinea chibritul în jos. Două rafale izbucniseră instantaneu.

„Familia Manou încetase să mai existe!”

Gaston căzuse peste soţia sa, parcă îmbrăţişându-se pentru ultima dată.

Criminalul jubila: „Da, da, am stârpit un cuib de năpârci.” Apoi spusese soldaţilor: „Când ajungem la cazarmă îi anunţăm de „tentativă de fugă de sub escortă!”

Hans Tiggelen se înşela de două, ba chiar de trei ori. Familia Manou continua să existe prin micuţa Anne-Denise, care acum dormea legănată în braţele lui Alice…

Apoi, asasinatul nu rămăsese neobservat. Dintr-un turn înalt al castelului conţilor de Balleroy, un băieţel îmbrăcat cu o cămăşuţă albă, pantaloni albaştri şi ciorapi roşii văzuse totul… şi nu avea să uite niciodată! Mai târziu avea să fie cunoscut în lumea pictorilor din Normandia drept „Monsieur Trois”.

… Cât priveşte „fuga de sub escortă”, nu mai avea cine să raporteze. La ultima curbă înainte de intrarea pe poarta de sud a capitalei Normandiei, motocicleta, în al cărei ataş şedea tolănit ca un paşă sadicul ofiţer german, lovise o mină îngropată meşteşugit în pământul moale. Murise sfârtecat, ca şi doi dintre soldaţii săi. Şoferul camionetei murise lovit de schije.

Dintr-un adăpost pe care nu l-ar fi descoperit nici Winnetou însuşi, oricâte indicii i-ar fi dat Karl May, maiorul Herdillon plângea: „Măcar te-am răzbunat, Pierre… N-ai să fi uitat, băiete, niciodată.”

Se aplecă asupra unei hărţi a Parisului.

Peste Arcul de Triumf cădeau lacrimi grele.

( frag. roman Miracolul din Normandia, de Lucian Ciuchiţă)