Scriitorul și jurnalistul Lucian Ciuchiță: Pe urmele lui Eliade

Dat fiind faptul că, din punct de vedere bioenergetic, Pământul este o formațiune cu linii geoenergetice care se întretaie, se leagă în noduri și se modifică sub influența proceselor geofizice și, mai ales, cosmice, este firesc ca aceste linii de putere să atingă forța maximă în anumite zone, zone considerate entități cosmico-telurice, care influențează absolut tot ceea ce există în apropiere, fie că este vorba de roci, plante, animale sau oameni.
Aceste zone de maximă intensitate, creând o stare de bine, liniște și echilibru, au fost alese de preoții religiilor păgâne pentru amplasarea de altare și megaliți (cel mai cunoscut fiind Ansamblul Stonehenge aflat în Anglia, în comitatul Wiltshire) dedicate zeilor primordiali, „exemplul” fiind perpetuat de cei ce i-au urmat în provăduirea a absolut toate credințele ce le-au urmat, pe același amplasament, construindu-se temple, schituri, biserici, mânăstiri.
Dacă în corpul uman, dispuse de-a lungul coloanei vertebrale (din creștetul capului până la baza coloanei vertebrale) sunt șapte chakra, conexate din punct de vedere energetic, atât între ele cât și cu lumea exterioară, prin care omul comunică cu mediul înconjurător, într-o catedrală catolică sau o biserică ortodoxă, aura este de 25 de ori mai puternică față de normal.
Energia acumulată în aceste zone de maximă intensitate – ce accentuează facultățile extrasenzoriale, percepția, sentimentele și emoțiile noastre, face ca aceste locuri să fie propice meditației, creației, apropierii de Dumnezeu.
În credinţa în Zeii celţi, cu începuturile în pădurile-catedrale în care erau veneraţi, religia druidică a cărei persecuție fusese începută iniţial de către romani – fără a avea motive doctrinare, ci numai de ordin politic, o situație în care s-au aflat absolut toate religiile arhaice – a reuşit să reziste, în Irlanda şi Scoţia, mult peste timp, până la consolidarea creştinismului, adică până în secolul V.
Iată deci ce îi scria Papa Grigore I, considerat unul din cei mai însemnați papi din istorie, Sfântului Augustin de Canterbury, cel care trebuia să îi evanghelizeze pe anglo-saxoni:
„După îndelungi reflecţii, am hotărât pentru angli următoarele: templele idolilor nu trebuie distruse sub nici o formă, ci să fie distruşi doar idolii care se află în aceste temple. Să se ia apă sfinţită şi să fie stropite aceste temple, să se înalţe altare în care să se aşeze moaşte; într-adevăr, dacă aceste temple sunt bine construite, este necesar şi este suficient să li se schimbe destinaţia: să treacă de la cultul idolilor la slăvirea adevăratului Dumnezeu. Astfel poporul, observând că templele îi sunt respectate, va depăşi mai uşor rătăcirea din inima sa şi, cunoscând şi adorând pe adevăratul Dumnezeu, se va aduna şi mai încrezător în aceste locuri în care era obişnuit să se ducă. Cum obiceiul de a oferi mulţi boi ca sacrificiu în cinstea spiritelor există încă, se impune şi transformarea acestui obicei al ofrandelor, în aşa fel încât aceste ritualuri să aibă loc în zilele de hram sau de sărbătoare a sfinţilor martiri ale căror moaşte au fost aşezate în biserică; oamenii să-şi construiască în continuare colibe din crengi pe lângă templele devenite biserici şi să celebreze sărbătorile prin adunări rituale.”
Rămânând deocamdată în spațiul celtic, este de remarcat – chiar remarcabil – că Biserica creştină va repune în spaţiul său specific cele trei elemente principale ale cultului druidic: piatra megalitică (menhir sau dolmen) transformându-se în piatra de altar; cristelniţele, în care se oficiază botezurile, reprezentând vechea fântână sacră; în timp ce copacii din pădurea-templu devin stâlpi şi coloane ale unui naos din piatră cu ornamentele formate din capiteluri decorate cu frunze.
Oamenii s-au arătat de la bun început preocupaţi nu numai de viaţa pe care o duc pe pământ şi de felul în care îşi vor sfârşi existenţa, ci şi de locul „ajungerii”… atunci când va fi să nu mai fie, firesc fiind ca fiecare Biserică să vină cu o „ofertă” superioară aceleia pe care își dorea să o înlocuiască. Cu siguranţă Credinţa îşi are cel mai puternic îndemn în speranţa că există Un Mare şi Drept Judecător, Singurul capabil de a restabili dreptatea într-o lume cu siguranţă nedreaptă, în care fiecare crede despre sine că ar merita mai mult, că numai el este cel bun şi cel drept, că numai el îşi merită – îşi va avea locul – în „Câmpiile Elizee”, oricare le-ar fi numele.
Abordarea sub aspect religios îşi păstrează locul de cinste şi în al Treilea Mileniu de la naşterea lui Hristos, prezentând marele avantaj că un credincios nu riscă a se îndoi de soluţia oferită de o Carte Sfântă, care vine de la Dumnezeu cel Drept, Cel niciodată greşind, în timp ce abordarea ştiinţifică va rămâne întotdeauna un subiect contestabil şi controversat, oamenii de ştiinţă contrazicându-se nu doar de-a lungul timpului, ci chiar și în aceste timpuri.
Ştiindu-se nu tocmai fără pată şi cusur, oamenii, resemnaţi, la nivel individual, dar şi colectiv, preferă să lase Decizia finală la mila lui Dumnezeu, ceea ce se constituie totuși într-o greşeală, căci în loc să se autocorecteze, în timpul efemerei lor existenţe pământene, așteaptă o perfecţiune „ce va să vină” cândva, în viaţa de după moarte, ce, Atenție!, le este promisă totuşi numai blajinilor.
Promisiunea unei vieţi lipsite de griji, într-un loc în care vine sufletul omului după moarte, unde omul renaşte şi unde nu există griji pentru necesităţi, astfel ca fericirea sufletească să fie posibilă, ce poartă nume diverse: în Creştinism, Rai (Paradis), în Islam Djanne (Minune), în Iudaism, Şamaim (Paradis), este condiţionată de respectarea unor îndatoriri, în Creştinism de exemplu, fiind obligatorie respectarea Celor Zece Porunci, în absolut toate religiile ajungerea în Paradis fiind restricţionată de eliberarea de toate lucrurile pământeşti şi axarea pe o viaţă strict religioasă.
Imaginările Raiului sunt numeroase, atât în timp cât şi în cadrul aceluiaşi spaţiu, ele fiind dictate nu doar de religiile respective în esenţa lor mistică, ci şi de culturile respective. Pentru creştini Raiul fost pentru mare parte din Evul Mediu Sfântul Ierusalim, mai târziu Grădina Edenului, Grădina Mănăstirii, care era făcută după dorinţele Raiului. După Iluminism imaginările despre Grădina Paradisului au fost înlocuite tot mai mult cu un peisaj străvechi, o lume de dinaintea civilizaţiei, privită ca un timp dinaintea căderii în păcat.
În credinţa creştină Grădina Edenului a fost creată de Dumnezeu în a şasea zi şi acolo i-a aşezat El pe Adam şi Eva, interesant fiind de remarcat că, după căderea celor doi în păcat, Grădina Raiului dispare din Biblie.
Mulţi spuneau că Edenul trebuia să fie frumos, cu grădini minunate, plante şi animale, acolo aflându-se chiar şi Pomul Vieţii şi Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului.
În Biblie se precizează că din Eden izvorau cele 4 râuri importante: Tigru, Eufratul, Gosen şi Phison.
Despre Tigru şi Eufrat se știe că se găsesc în actualul Irak (Mesopotamia), cât despre celelalte două râuri, nimeni nu ştie unde se aflau, unde se află.
Biblia, adulată, hulită sau ignorată, ca scriere-document, se integrează în literatura antică a Orientului Apropiat – în mare parte precedând textele biblice care, nu în puţine rânduri, s-au inspirat din ea, în principal în privinţa relatărilor referitoare la originea lumii şi a umanităţii.
În prima parte a Bibliei creştine, numită „Vechiul Testament” se vorbește despre „Pământul făgăduit” evreilor, dar, fără a fi blasfemic cu nicio Credință, consider – așa cum sper să o lămurească acest volum – că Creștinismul nu este o Religie pe care credincioșii au ales-o, ci că, în fapt, este Religia celor aleși de El, spre a îl sluji și adula.
Cu siguranță, fiica sau fiul unui drept credincios nu va fi niciodată un ateu veritabil – nici nu cred că există termenul de ateu, prin extrapolare credincios fiind și acela care nu crede în niciun Dumnezeu, dar crede în știință.
( frag. Scurtă istorie a Creștinismului / Dr. Lucian Ciuchiță, în curs de apariție dacă vor fi sponsori…)