Interviu cu scriitorul, cineastul și omul de presă Lucian Ciuchiță

Lucian Ciuchiță este un scriitor român, jurnalist, realizator de emisiuni tv și radio, cineast, filozof și pictor, care are la activ o carieră impresionantă în toate aceste domenii enumerate. În calitate de scriitor, domnul Ciuchiță a scris și publicat 32 de cărți, dintre care, 17 sunt romane. Faima domniei sale a trecut demult granițele țării natale, devenind cunoscut în țările occidentale europene, în Japonia, ajungând până la Hollywood, acest succes datorându-se stilului scriitoricesc original, complex, captivant extrem de atractiv și productiv din punct de vedere comercial. Pe parcursul interviului, domnul Ciuchiță ne-a dezvăluit cele mai importante aspecte ale carierei dumnealui.

Domnule Ciuchiță, sunteți cunoscut publicului românesc, cât și celui din afara țării în calitatea de scriitor și om de presă.
Cum ați reușit să dezvoltați această carieră impresionantă?
Povestea mea este în plină desfăşurare de peste 32 de ani, atunci când am scris o filă de istorie din celebrul studio 4 al TVR. Am fost unul dintre studenţii revoluţionari, ceea ce m-a transformat în primul şi, poate, singurul reporter-poliţist din România. Mi-am început activitatea jurnalistică imediat după Revoluție. Mai precis o lună mai târziu după ce am fost selectat în Studioul 4 al TVR, dintre studenții revoluționari, să realizez și să prezint emisiunea studențească „Gaudeamus”. Câteva luni mai târziu, în luna mai 1990, am fost angajat la Redacția Știri Interne și așa am început frumoasa și periculoasa meserie de reporter special. De ce spun periculoasă, pentru că vorbim de acei ani tulburi de instaurare a democrației în România, cu mineriade şi manifestații violente. Apoi am realizat mai multe emisiuni, plus reportajele în fiecare seară la Actualități cu cele mai spectaculoase realizări ale poliției: capturi de droguri, arme și explozivi, infracțiuni economice depistate, criminali și hoți arestați. Probabil toţi cetăţenii României urmăreau cu mare interes reportajele difuzate la ore de maximă audienţă la „Actualităţi” şi emisiunile „de profil”: „Poliţia în alertă”, „Poliţia în acţiune” şi „Lege şi fărădelege”, dar și colaborările pe care le-am avut la emisiunile sociale și culturale: ”Transfocator”, ”Magazin duminical”, realizatori fiind  Ioana Bogdan, Ovidiu Dumitru, Gh.E Marian, Doru Dumitrescu, Liviu Tudor Samuilă, apoi ”Magazinul de la miezul nopţii”, cu Petre Magdin, sau ”Atlas”, cu Virgil Tatomir şi, desigur, la emisiunea ”Bună dimineaţa”, cu Mircea Diaconu si Diana Lupescu. Am devenit în câţiva ani o vedetă respectată în lumea artistică, colaborând la emisiuni culturale şi de divertisment. In fine, toate acestea au fost realizate cu multă muncă, talent, implicare și devotament față de nobila meserie de jurnalist. Dacă stau bine si mă gândesc, ca să mă refer la cariera impresionantă, nu am fost în perioada amintită doar jurnalist. Am vreo 3-4 pălării care mi se potrivesc foarte bine…scriitor, jurnalist, cineast și filozof. Dar la acestea mă voi referi mai târziu.

Aveți la activ vreo treizeci și două de cărți publicate, majoritatea fiind romane scrise într-un registru scriitoricesc inaccesibil celor neinițiați în arta limbajului literar ingenios.
Ce mesaje transmiteți posterității prin intermediul cărților dumneavoastră?
Am scris și publicat 32 de cărţi în România și 3 în Franţa, dintre care 17 romane, 4 nuvele, 3 volume de poezii, un volum de eseuri filozofice și alte 2 cărţi sunt in curs de apariţie, romanul „Miracolul din Normandia” si „Citadela nebunului” ( volum de eseuri filozofice). Într-adevăr, romanele mele nu se adresează cititorilor care preferă literatura de consum. Creaţiile mele au câteva trăsături comune cu stilul marilor clasici. Eu folosesc frazele lungi, descrieri detaliate ale personajelor, expun evenimentele cu multă atenţie, punând accent pe descrierea emoţiilor, convingerilor, destinelor dureroase, trădărilor, intercalând pagini de istorie și, fără Îndoială, reflecţiile mele filozofice, care transmit o interpretare a vieţii și a evenimentelor pe care le-am trăit sau urmează să le trăim. Eu scriu într-un stil cinematografic, astfel încât cititorii să-și imagineze romanul ca pe un film care rulează în faţa ochilor lor.

Toate romanele mele au un mesaj marcant pentru Omenire, pentru că Noi, oamenii, nu am ales calea cea bună si, până nu este prea târziu, ar trebui să facem o schimbare, atât cu noi înșine, cât și cu lumea în care trăim. Lupta dintre Bine și Rău, atât de frecvent semnalată în romanele mele, trebuie să se termine cu victoria Binelui. Cel puţin asa îmi doresc eu. Este absolut necesar să evoluam ca specie, nu să involuam, iar evoluţia înseamnă infuzia culturii, mai ales în rândul generaţiilor tinere. Mi-ar plăcea să văd tânăra generaţie absorbită de cultură, citind cărţi bune, participând la lansări de carte, mergând la teatru, operă, concerte simfonice, admirând talentul unui scriitor, regizor, soprană sau tenor, rezonând cu muzica de calitate. Atunci când acest lucru se va împlini, Omenirea cu siguranţă va evolua.

Cei care au tras frâiele până acum, și mă refer la globaliștii și scelerații care promovează numai nonvaloarea și vor o îndobitocire planetară pentru a avea controlul total, nu dețin acele calități pe care și le arogă. Nu sunt nici puternici, nici curajoși și nici inteligenți. Toate aceste calități le lipsesc cu desăvârșire. Se laudă între ei de proști ce sunt! De fapt, sunt o rușine pentru specia umană. Sunt lipsiți total de valoare și doar influențează în mod negativ evoluția firească a omenirii. O împiedică voit să evolueze în plan spiritual.
Vor rămâne cu buza umflată, căci oricâți bani ai avea, nu poți să conduci Lumea ca pe o turmă de vite, decât cel mult pe termene scurte.
Oamenii posedă inteligență și, mai devreme sau mai târziu, își vor da seama de manipulare.
Nicio văgăună, niciun buncăr, cu atât mai mult „orașele groazei” nu îi vor putea ascunde sau proteja pe acești infractori de drept comun. Tăvălugul istoriei și al civilizației o să-i facă una cu pământul. Vor rămâne profund dezamăgiți că au irosit resurse și timp și că și-au creat iluzii că vor răsturna planeta, când, de fapt, vor închide ochii ca niște oameni mici… cu suflet negru de întristare că n–au înțeles rostul existenței.
Indiferent de ce ai, de ce n-ai, indiferent de cine ai fost, tot vei închide ochii la un moment dat.

Da, dar unii pleacă fericiți de ce lasă în urma lor, în schimb, ei degeaba au avut bani cu nemiluita, vor primi ceea ce merită. Indiferența maselor!
Dacă tu nu judeci rațional, atunci lași gândurile altuia să cuibărească în capul tău și să clocească fel de fel de inepții. Asta se întâmplă când nu vrei să gândești… din acele ouă eclozează crasa ignoranță.

Am înțeles că ați primit mai multă recunoaștere din străinătate decât din țara natală, pentru genul de literatură scrisă pe care o promovați.
Cărei conjuncturi se datorează această situație care pare a fi la prima vedere inexplicabilă?
Începând cu anul 2019 și până în prezent, am publicat la o editură pariziană romanul „L’Île du Purgatoire”, un volum de povestiri filozofice, “ La constellation des papillons blancs”, iar în acest an, romanul de aventuri “ Le peloton des niais”. Mai am și alte manuscrise pe care intenționez să le trimit editurii pariziene, în cursul anului viitor.
Editura pariziană se ocupă de promovarea cărților mele în toate țările francofone, dar și în Japonia. Volumele se găsesc pe Amazon, în librăriile din Franta, Belgia, Elveția, Canada etc. De asemenea, am participat cu romanul “L’Île du Purgatoire”, la Salonul de carte de la Paris si Salonul de carte de la Montreal, Canada, în 2019. Din nefericire, editurile din România se implică prea puțin în promovarea autorilor români în străinătate. Iar ICR-ul promovează numai ”scriitorii de curte” și pe cei agreați de găștile literare, că nu pot să denumesc altfel grupurile de critici literari. Oricum, nu sunt scriitori valoroși, chiar dacă se laudă cu multe premii pentru creațiile lor. Premiile literare în România sunt ca doctoratele politicienilor! Din păcate, noi, cei care avem coloană vertebrală, ne promovăm singuri.
In anul 2019, după lungi încercări cu agenți literari și edituri din străinătate ( in special din Londra), am ajuns la editura pariziană, care mi-a acceptat imediat manuscrisul, “L’Île du Purgatoire”, editorii fiind foarte încântați de acest roman.
“Imaginația nu-i lipsește niciodată autorului care ne incita cu pasiune în acest roman abundent. Cititorul este de fapt antrenat imediat într-o serie de aventuri uluitoare, unde știința, filosofia și literatura de anticipație sunt amestecate cu abilitate , toate într-o poveste de dragoste frumoasă.” Edilivre Aparis.
Categoric interesul pentru lectură al cititorilor din Franța și țările francofone este mult mai mare decât al cititorilor români.
Eu mă consider un scriitor fericit, chiar dacă nu sunt recunoscut în România, în momentul de față. Odată ce am primit recunoașterea, ca scriitor francez, cu 3 romane publicate în Franța, mă consider un om împlinit. Îmi doresc ca unul dintre romane să fie ecranizat. In fine, am unul ecranizat la Hollywood, dar…

Paralel cu cariera scriitoricească, ați avut și o carieră în televiziune și totodată o activitate în presa scrisă, ceea ce este admirabil.
Care a fost rolul dumneavoastră în peisajul televiziunii și ce model jurnalistic ați urmat în presa scrisă?
Am lucrat 10 ani la TVR (1990-2000) si am fost mai întâi reporter, apoi redactor si realizator de emisiuni. Cred că au fost cei mai frumoși ani din viața mea…Exuberanta tinereții si dorința de a schimba lumea in bine, s-au împletit admirabil si au lăsat câteva urme in cariera mea de televiziune. Spre a înţelege mai bine situaţia, trebuie să nu uităm un „amănunt” cât se poate de important, pe atunci nu exista decât o televiziune: TVR1… celelalte posturi Tv apărând mai târziu, după 1995. Adică, dacă stai cum vrei, drept sau strâmb, culcat, în picioare sau aşezat pe scaun, dar judeci drept, timp de 5 ani, oricât aș încerca să fiu de modest, eu, am fost regele ştirilor privind activitatea Ministerului de Interne şi, în mod special, reportajele legate de realizările poliţiei.
Am învățat meseria de ”știrist” de la profesioniști: Victor Ionescu, Paul Soloc, Cornelius Roșiianu, George Marinescu, Petre Popescu, Florin Mitu, Nicolae Melinescu. Trecut-au anii. La „ora bilanțului” aveam la activ peste 1000 de reportaje și zeci de emisiuni cu și despre Poliție: inventasem emisiunile „Poliția în acțiune” și „Poliția în alertă”; am realizat și prezentat o bună perioadă de timp emisiunea „Lege și fărădelege”; o dată pe lună emisiunea „Transfocator”; apoi am fost invitat săptămânal la două emisiuni matinale, „Bună dimineața”, una prezentată de Laura Dragomir și alta de actorii Diana Lupescu și Mircea Diaconu – unde aveam o rubrică dedicată Poliției; la orele cele mai târzii am colaborat cu Petre Magdin, la „Întâlnirea de la miezul nopții”…la toate acestea trebuie să adăugăm reportajele aproape zilnice de la „Actualități”.
In ultimii ani am publicat aproape 100 de articole in Certitudinea, unde detin rubrica Monada Ratiunii. Am avut profesori buni, dar mi-am creat un stil propriu…

Romanul dumneavoastră ”Insula Purgatoriului,, a făcut scenariul unui film foarte cunoscut de la Hollywood, ( Escape Plan) însă fără ca să vi se recunoască dreptul de autor asupra acestui scenariu.
Cum ați primit această veste neplăcută și ce demersuri ați făcut pentru a recăpăta dreptul asupra actului de creație care vă aparține?
Acțiunea mea in instanță împotriva celor 5 mari case de producție hollywoodiene, reprezintă pentru mine o experiență dureroasă si traumatizantă. De doi ani, de când procesul s-a încheiat, din păcate, fără recunoașterea dreptului meu de autor, încerc să uit această experiență tristă, si să-mi continui activitatea literară. Dar…, orice traumă lasă o amprentă tenebroasă in suflet, iar rănile produse la un moment dat in viată, nu se pot vindeca niciodată.
Când lupți pentru adevăr, de fapt lupți pentru dreptate, si, dacă pierzi această confruntare, înseamnă că ipocrizia a învins.
Din păcate, in această luptă am fost aproape singur. Cu soția mea si câțiva prieteni avocați, m-am reprezentat singur in fata instanței de judecată, am fost umilit de semenii mei, care, in loc să susțină un cineast roman, spuneau ca producătorii de la Hollywood nu ar fi capabili sa facă așa ceva. Notabil este că, pe perioada derulării procesului meu ( 7 ani!), in SUA existau peste 50 de cazuri de plagiat, toate fiind câștigate de producătorii de la Hollywood. De ce ? Pentru că si instanțele din Romania s-au aliniat analizei încălcării dreptului de autor in funcție de procentul copierii efective( așa cum se procedează in SUA), si nu al similitudinilor majore care determină încălcarea acestuia, conform legii dreptului de autor din Romania.
Doresc sa subliniez faptul că UCIN ( Uniunea Cineaștilor din Romania) efectuase o expertiză de specialitate, experții fiind un scenarist si producător de film, si un critic de film, personalități marcante ale cinematografiei românești. Aceasta expertiză a fost finalizată de experți înainte de a-i chema in judecată pe producătorii americani, fiind o probă indubitabilă a încălcării dreptului meu de autor.
Filmului „ Escape Plan”- lansat in anul 2013, finanțat de mari producători de la Hollywood, avându-i in rolurile principale pe Arnold Schwarzenegger si Sylvester Stallone, s-a realizat prin adaptarea scenariului scris de mine, „ Prizonierii Apelor”, in anul 2012. Am aflat de la un prieten, căruia ii povestisem scenariul meu, imediat după ce acesta văzuse filmul Escape plan, la cinematograf. M-a sunat imediat, spunându-mi că scenariul meu se regăsește in acest film. In anul 2012, eu scrisesem acest scenariu pentru un regizor roman, cu relații in lumea producătorilor de film din America. Întrucât, după întoarcerea din SUA, regizorul Ion Ionescu îmi spusese că anumiți producători americani au fost interesați de scenariul meu, dar nu aveau fondurile necesare pentru finanțarea acestui film, am început să scriu romanul „ „Insula Purgatoriului”, care era finalizat când am aflat de adaptarea scenariului meu in filmul „Escape plan”. Romanului „L’Île du Purgatoire” a făcut înconjurul lumii si se bucură de aprecierea cititorilor din țările francofone. Si, chiar dacă dreptul de autor al scenariului meu a fost încălcat, marea mea bucurie este ca acest roman este promovat in străinătate.

Printre altele, ați avut o colaborare și cu SPP( Serviciul Protecție și Pază).
Doriți să ne vorbiți despre acest aspect al carierei dumneavoastră?
Am fost ofițer superior la Serviciul de Protecție si Pază, in anii 2000. Mai întâi am fost consilier pe probleme de imagine al directorului SPP, apoi am lucrat in secțiunea de protecție fizică si informativă a președintelui României.
A fost o experiență inedită care m-a ajutat mai târziu la scrierea unor romane si scenarii de film.
Ce părere aveți despre Mircea Cărtărescu și alți scriitori români de succes care promovează un gen literar de proastă calitate?
Creația cărtăresciană între schizofrenie și pornografie…”Mult zgomot pentru nimic”.  Încerc un exercițiu literar pentru cei care vor să sară cu prăjina direct în „Nobelul” pentru literatură.

Un experiment literar cu două personaje centrale, fiecare fiind reprezentantul unei idei. Unul este mai talentat şi reprezintă liderul autentic, cu soluţii şi reale posibilităţi, iar celălalt este mai aplecat spre latura superficială, specifică lipsei de valoare şi care, desigur, este acceptată de cei mulţi. Este trendul impus de globalism, chiar susținut cu bani mulți…„Cavalerii mesei pătrate”, aşa cum le este şi judecata, când pătrată când în colţuri, pare a fi o piesă de teatru…pe ai cărei protagonişti îi veţi descoperi singuri… sunt în mare vogă acum.
Ce ştiu să scrie cei ”patru cavaleri ai Apocalipsei culturii române”?
Liiceanu, Plesu, Cărtărescu, Patapievici.
Numai compilaţii, scurte analize literare, comentarii, evocări cu tentă filozofică, critică şi aprecieri fără fond, pilde ortodoxe şi…cam atât!
Literatura de duzină care abundă în librării este rodul lipsei de respect faţă de cititori şi o gravă ofensă la inteligenţă noastră şi tare mă tem că mai repede am să văd o maimuţă făcând focul decât pe cei în cauză, să-şi ceară scuze pentru dezastrul pe care-l produc!
Cărtărescu se bucura de aprecierea cititorilor care sunt impresionați (manipulați) de premiile cumpărate, care au ochelari speciali de citit delirul oniric al condeierului iubit si promovat de Sistem. Da, pentru că nu este nici romancier, nici poet…De dialoguri nu mai vorbesc…Zero. Pentru mine nu este decât un dadaist întârziat promovat cu bani grei de Sistem. Mă tot întreb cine îl propune la premiul Nobel pentru literatura? Manolescu?? Nu ar trebui o comisie formată din cei mai puternici scriitori?
Se impune o „asanare” a acestor râuri insalubre de creaţii aşa-zis literare. Dar cine s-o facă?
În vremuri apuse, exista o regulă foarte practică, după fiecare competiţie literară, înfrântul era obligat să-şi şteargă creaţiile cu propria limbă, pentru a nu perpetua literatura fără valoare.
Aplicăm acea regulă sau continuăm să acceptam „acromegalia” literaturii de duzină? Vorba lui Salieri: ”Mediocritate te absolv”…
Vă prezint o pagină de literatură autentică scrisă de mine. Lecția de literatură.
”Ploaia rece biciuia cu aceeaşi supărare şi ţărmul, înţesat de dughene, buticuri, cârciumi, şi marea nisipoasă – de fapt agitatul Canal al Mânecii – La Manche – plin de ambarcaţiuni mai mici sau mai mari care îşi căutau disperate salvarea în golful protejat de valurile ameninţătoare.
Pescarii înjurau de mama focului vântul care le alunga peştii, căpitanii vaselor de croazieră blestemau toţi zeii care se uniseră împotriva Normandiei, turiştii dispăruseră ca iepurii din faţa vânătorului.
Prăpăd!
Puţinii trecători siliţi să renunţe la un adăpost călduţ se ascundeau sub umbrele uriaşe care, dacă nu le scăpau hainele de o îmbibare rapidă, le salvau măcar obrajii de o plezneală zdravănă.
Curând frigul transformă ploaia în lapoviţă şi caldarâmul deveni alunecos.
Pictorii, care îşi aveau „cuibul” în spatele marelui fort construit de Vauban pentru a proteja coasta de atacurile piraţilor îşi ascundeau, cu o iuţeală şi o îndemânare deprinse în timp, uleiurile, guaşele şi pensulele încleiate de te miri ce amestecuri, doar de ei ştiute.
Sub corturile de ieniceri puturoşi, prin care apa se strecura nestingherită, cutiile din lemn de nuc afumat îşi trosneau balamalele neunse din timpuri imemorabile cu icnete prelungi, care aminteau de vaietele mateloţilor răpuşi de pumnale vrăjmaşe. Ascundeau în burţile lor lacome schiţe, planuri, contururi vagi de peisaje mirifice, ba chiar şi picturi terminate, unele înrămate, altele nu, gata de a fi oferite întâiului turist… la un preţ care să le asigure un prânz generos.
Ochii ageri, montaţi parcă de maeştri giuvaergii din Anvers ori Amsterdam, deasupra unor bărbi roşiatice, identice cu ale bandiţilor din Levant, vegheau nasuri coroiate, cu nări largi, în care puteau încăpea, fără efort, mici scoici marmorate.
Din când în când, se uitau spre cerul deja plumburiu, încercând să afle dacă soarele va birui în lupta cu ninsoarea. Apoi, pleoapele cădeau triste peste speranţele stinse, anunţând verdictul:”Va ninge şi va fi zăpadă groasă! ”.
Cu regret, îşi strângeau uneltele, înghiţeau ultimele picături de Calvados şi porneau cu pas şovăitor spre birturile ori cafenelele unde, cu puţinii bani agonisiţi sau chiar pe datorie, îşi puteau astâmpăra foamea.
Unii, în ale căror buzunare zornăiau ceva mai mulţi bănuţi, cutezau să se îndrepte spre „Hotel France et Chateaubriand”, unde bătrânul lor prieten Didier nu le-ar fi refuzat, pentru nimic în lume, un ceai cald – „made în Shenzhen-China” şi un croissant cu cea mai bună cacao –adusă din „Ţările de Jos”, părându-le blasfemie să-i spună, brutal, „cacao olandeză”.
De fapt, cei mai mulţi scoteau pe furiş câte o baghetă „umplută” cu salam ieftin şi câteva frunze de salată, după care îşi permiteau sau, cum spuneau ei, se „delectau” cu o bere la doză, de 60-70 de eurocenţi, iar apoi se întorceau în adăposturile lor efemere, ştiind că, indiferent de vreme, nu există o zi fără turişti în Saint-Malo.
Corsarii nu mai îngrozeau, ci atrăgeau… nu mai erau ocoliţi cu teamă, ca în vremurile povestite de Joseph Conrad, ci căutaţi cu aviditate de copii şi adulţi, deopotrivă.
Magazine pline de săbii încovoiate, muschete cu ţevile mai largi decât burlanele caselor, fesuri şi eşarfe, coifuri crăpate şi tunici roase de vreme, bandane menite să ascundă vreun ochi pierdut în crâncene abordaje, bărbi false, şi câte altele, care făceau parte din „recuzita” obligatorie a unui pirat veritabil!
Printre magazine, pe străzi ori pe trotuare, ba chiar şi pe plajele acum pustii, clovni, acrobaţi, muzicanţi cu instrumente ciudate, împrumutate parcă de la menestrelii de altădată, „statui” mişcătoare şi cerşetori care simulau infirmităţi, demne de supravieţuitorii de la Hiroşima, alcătuiau din Saint-Malo un iarmaroc superb, în care istoria şi tradiţia împleteau cununa strălucitoare cu prezentul şi diversitatea”. ( frag. roman de Lucian Ciuchiţă)

Păreți genul de persoană care nu este dispusă să facă compromisuri în carieră.
Ce principii vă determină să manifestați opoziție față de unele standarde impuse pentru a dobândi succesul?
Nu îmi plac compromisurile, am fost educat să înțeleg ce înseamnă onoarea, demnitatea, onestitatea, curajul. Îmi place să mă consider unul dintre acei oameni care iubesc Adevărul, Dreptatea si nu as evita niciodată să lupt pentru aceste principii. Din păcate, in secolul XXI, virtuțile aproape au dispărut, demnitatea s-a transformat in umilință, onoarea in trădare, adevărul in minciună…
Succesul este efemer, la fel si teoriile actuale cu privire la dobandirea lui. Există un trend in momentul de fată, cel putin in lumea literară, conform căruia, unii scriitori au devenit celebri peste noapte, scriind un singur roman. Evident, aceste succese rapide sunt rodul unor manipulări in spatele cortinei, in funcție de interese.
Timpul ne va arata că succesul obținut prin compromisuri nu durează, dacă nu ești înzestrat cu talent. Să ne amintim că in trecut, marii scriitori sau pictori, nu si-au primit aprecierea măiestriei lor cat au fost in viată, au fost recunoscuți după foarte mulți ani de la trecerea lor in neființă. Dar au rămas nemuritori.
Trăiesc cu speranță că lumea își va schimba înfățișarea dezagreabilă, atrasă de urat si lipsă de valoare, si va descoperi arta frumosului, care te înaltă si te face fericit.

Cum priviți dumneavoastră viitorul României din punct de vedere social și politic?
ARTA reprezintă un mod unic si liber de exprimare al artistului. Acest drept nu ar trebui suprimat, deoarece, prin această atitudine, artistul nu mai poate exista. Talentul nu se dobândește, te naști cu el. Din păcate, mediocritatea a început să înlocuiască genialitatea, prin promovarea unor așa-zisi autori fără har. Din acest motiv, consider că un scriitor nu trebuie să se implice in politică, sau să facă parte dintr-un partid. Arta si politica sunt două noțiuni contradictorii.
Eu am ales să trăiesc in lumea artistică, departe de furtunile politice. In urma cu mai mulți ani am citit romanul „ Pestele in apă”, de Mario Vargas Llosa, unde, renumitul scriitor peruan ne prezintă un adevărat film al trăirilor sale, aventura sa politică de la începutul anilor ’80, descrisă cu multă sinceritate, dar si momentul când Vargas Llosa candidează la președinția tării, in 1990, alegeri soldate cu înfrângerea sa. Titlul, foarte sugestiv si bine ales, m-a făcut să înțeleg că așa cum pestele poate supraviețui numai in apă, așa si scriitorul poate trăi numai in mijlocul creațiilor sale.

Ce pasiuni aveți în afară de cele deja cunoscute de public?
Pasiunea mea este si va fi literatura.

Interviu realizat de Andreea Arsene